Interviu luat Monseniorului Twal, patriarh latin de Ierusalim
Deşi arabii creştini constituie numai o mică minoritate în Ţara Sfântă, ei ar putea totuşi să reprezinte o punte importantă în conflictul care a împărţit regiunea de acum de prea mult timp, afirmă patriarhul Fouad Twal.
Patriarhul latin de Ierusalim se plânge că în timp ce comunitatea internaţională întârzie să intervină, numărul acestor creştini scade rapid. Parte a problemei, afirmă el, este că zidul israelian înalt de 6 metri, care înconjoară Teritoriile palestiniene, a făcut aproape imposibilă viaţa pentru multe persoane.
Există circa 50.000 de creştini care trăiesc în Fâşia Gaza, în Ierusalimul de est şi în Cisiordania, în timp ce alţi 200.000 trăiesc în Israel.
În acest interviu dat programului de televiziune "Where God Weeps" de la Radio and Television Network (CRTN), în colaborare cu Kirche in Not, patriarhul vorbeşte despre multele dificultăţi în care trăiesc creştinii în Ţara Sfântă şi lansează un triplu apel la: rugăciune, proiectare şi presiune.
Care este situaţia creştinilor în Ţara Sfântă astăzi?
Mons. Twal: Trebuie să amintim că Patriarhia latină se extinde peste trei state: Iordania, Palestina şi Israel, şi chiar peste Cipru. Deci nu este uşor de vorbit despre o condiţie omogenă, deoarece situaţia se schimbă de la stat la stat. În general, aşa cum ştim, fiecare stat este împărţit în multe dieceze; în schimb, în cazul nostru avem o dieceză care acoperă diferite state.
Faptul de a trăi în condiţii de conflict comportă probleme de graniţă; probleme pentru a trece graniţele; probleme pentru a transfera un preot dintr-o parohie în alta. Trebuie să ne supunem eliberării de permise, din partea Israelului, pentru a ne mişca în interiorul acestor trei state care fac parte din Patriarhia de Ierusalim
Cum aţi descrie sentimentele persoanelor, îndeosebi ale creştinilor, care locuiesc la Ierusalim şi în Ţara Sfântă?
Mons. Twal: Ierusalimul este un oraş special: minunat şi dramatic, în care chiar Domnul a plâns şi în care noi continuăm să plângem. Nu este uşor. Ierusalimul îi uneşte pe toţi credincioşii - evrei, musulmani, creştini - dar în acelaşi timp Ierusalimul îi împarte pe toţi credincioşii - până la moarte. Fiecare ar vrea Ierusalimul ca proprie capitală. Pentru mine Ierusalimul trebuie să fie mama Bisericilor, mama tuturor credincioşilor şi nu a unui singur popor.
Este frumos, pe de o parte, să vezi aceste persoane care vin să viziteze locurile sfinte, şi pe de altă parte doare să vezi Biserica locală, creştinii locului, care nu pot nici măcar să viziteze aceste locuri sfinte. Un paroh din Betleem nu poate să-şi ducă enoriaşii în pelerinaj la Locurile Sfinte. Aceeaşi situaţie este valabilă pentru Ramallah, Iordania şi alte parohii: nu se pot mişca liber cu toate posturile de blocaj şi cu zidul care-i separă.
O întrebare crucială: situaţia s-a înrăutăţit pentru creştinii din Ţara Sfântă ca urmare a construirii zidului?
Mons. Twal: Cu siguranţă zidul a împărţit familii întregi. Nu e vorba numai de locurile sfinte, ci de familii adevărate. În unele familii, tinerii nu pot să-şi viziteze bunicii care se află de cealaltă parte a zidului. Nu pot să meargă la parcurile, grădinile, livezile lor de măslini care se află de cealaltă parte. Problema este însemnată. Nu e numai problemă a locurilor sfinte, ci a demnităţii familiilor, a separării între tineri şi bătrâni. Nu pot să meargă ca să viziteze pe cineva care moare în cealaltă parte.
Dumneavoastră călătoriţi cu paşaportul diplomatic de la Vatican?
Mons. Twal: Da, aşa este. În felul acesta pot să-i vizitez pe credincioşii din cele trei state care compun Patriarhia: Iordania, Israel şi Palestina. Problema apare atunci când trebuie să transferăm un preot dintr-o parohie în alta, pe baza muncii noastre pastorale şi a necesităţilor pastorale. În acest cazuri trebuie să-mi pun problema dacă i se va da sau nu permisul. Este o mare problemă.
În Iordania - partea cea mai întinsă a Patriarhiei şi cea mai mare sursă de preoţi, seminarişti şi surori - problema este întotdeauna dacă putem să-i ducem sau nu în Palestina. Cealaltă problemă se referă la tinerii seminarişti care se află la Beit Jala, aproape de Betleem, şi care vor să meargă ca să viziteze propriile familii în Iordania în timpul vacanţelor.
Să viziteze propriile familii?
Mons. Twal: Da. Este o problemă. Conflictul există. Şi noi îndurăm consecinţele. Ceea ce avem nevoie nu este un permis ci pacea. Avem nevoie de o viaţă normală; de libertatea de mişcare; de a ne putea mişca paşnic, fără probleme şi fără permise. Chiar dacă Israelul ne dă permisele, nu suntem pe deplin mulţumiţi. Vom fi mulţumiţi numai atunci când vom avea pacea, când vom avea o viaţă normală şi când ne vom putea mişca fără probleme.
Faptul este că acest conflict există de acum de 60 sau 100 de ani şi că până acum n-am văzut nici un progres spre pace, demnitate, libertate. N-am văzut, dar nu abandonăm niciodată speranţa. Ne rugăm şi cerem ajutor din exterior pentru ca să putem dobândi pacea.
Creştinii se află în mijlocul extremiştilor musulmani şi a extremiştilor sionişti. Unde se plasează creştinii? Există un răspândit simţ de agresivitate faţă de comunităţile creştine din partea ambelor părţi?
Mons. Twal: Sunt convins că situaţia dramatică trebuie să ne ducă din nou la Evanghelie şi s-o luăm serios în considerare. În Evanghelie Domnul ne spune: "Dacă vrea cineva să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze".
Şi aceasta este "pâinea noastră cea de toate zilele": să purtăm crucea chiar în locurile în care el a purtat-o. Şi ca şi creştini, şi ca minoritate, faptul că această cruce vine de la evrei, de la musulmani sau de la noi înşine, nu contează. Faptul este că nu putem trăi în Ţara Sfântă, că nu putem iubi Ţara Sfântă, că nu putem munci în Ţara Sfântă, fără a lua asupra noastră crucea. Deci situaţia de duce din nou literalmente la Evanghelie. Dar în acelaşi timp, în evanghelie, Domnul ne spune: "Nu te teme, eu sunt cu tine".
Pentru aceasta, entuziasmul nostru, bucuria noastră de a trăi, de a munci, de a evangheliza, de a duce înainte activităţile noastre pastorale, nu depinde de bucuria situaţiei politice - fie că guvernul este cu noi sau împotriva noastră. Bucuria noastră de a trăi, a munci, a ne ruga, vine dintr-un alt izvor: de la Domnul, de la puterea lui, de la iubirea lui, de la iertarea lui.
Dumneavoastră aţi spus că arabii creştini sunt ca o punte între Orient şi Occident. Ce rol au creştinii în acest context?
Mons. Twal: Înainte de toate, trebuie să menţinem şi să respectăm identitatea noastră de arabă şi de creştini. Nu putem uita această identitate. Ca arabi avem aceleaşi tradiţii, aceeaşi limbă şi avem aceeaşi abordare a musulmanilor. Putem vorbi cu ei. Ne simţim mai arabi noi decât ei. Arabii existau cu multe secole înainte de venirea islamului în Orientul Mijlociu şi suntem mândri că ne putem numi arabi care provin din deşert. Eu spun asta cu plăcere şi nu-mi creează probleme.
În acelaşi timp suntem creştini şi avem o cultură, o cultură creştină şi o cultură occidentală, şi putem şi trebuie să fim un element de moderaţie, un factor de reconciliere, un factor sau o punte între cele două popoare în conflict. Problema este dacă comunitatea internaţională ne acceptă sau ne consideră în acest sens. Asta este problema.
Prea des suntem uitaţi. Se iau decizii cu privire la Orientul Mijlociu adesea fără a se gândi la această mică minoritate creştină prezentă în zonă. Şi adesea noi plătim preţul deciziilor lor pentru că nimeni nu ia în considerare prezenţa noastră, strânsă între majoritatea musulmană şi majoritatea israeliană.
Dacă aţi putea face un apel la catolici, ce aţi cere pentru creştinii din Ţara Sfântă?
Mons. Twal: Este simplu: un apel la trei lucruri.
Rugăciune: cerem Bisericii din toată lumea, comunităţilor, preoţilor şi credincioşilor, să se roage pentru pace în Ţara Sfântă, pentru ca noi să continuăm să credem în forţa rugăciunii. Domnul a spus: vă dau pacea mea. Pacea pe care lumea şi politicienii n-o pot da, sau pe care probabil nu vor s-o dea. Pe aceea numai el ne-o dă. Această pace înseamnă seninătate, credinţă, iubire şi respect faţă de toţi. Aşadar, primul lucru este rugăciunea.
Al doilea este proiectul: să fie demarat vreun proiect social, religios sau cultural. Se pot adopta şcolile, seminariştii sau Patriarhia. Se poate şi trebuie să se dea ajutor.
Şi ultimul lucru este presiunea asupra guvernelor pentru ca să fie făcută pace. Avem nevoie de asta, mai mult decât de orice alt lucru. Avem nevoie de pace; de o "road map" care să conducă la eliminarea posturilor de blocaj şi a zidului, şi să trăim în pace cu toţi.
Vrem să spunem cu claritate tuturor că prin arme, ziduri şi posturi de blocaj nu va fi pace şi nu va fi siguranţă. Pacea şi siguranţa ori sunt pentru toţi ori nu vor putea fi pentru nimeni. Nici un popor, nici israelienii, nici palestinienii, nu pot avea o siguranţă sau o pace unilaterală. Ambii ori vor avea pace şi siguranţă ori vor continua să se ucidă reciproc într-o spirală a violenţei care nu se va termina niciodată. Şi noi nu vrem asta.
Vrem pacea şi siguranţa pentru toţi: evrei, musulmani şi creştini.
* * *
Acest interviu a fost condus de Mark Riedemann pentru "Where God Weeps", un program de televiziune şi radiofonic săptămânal, produs de Catholic Radio and Television Network în colaborare cu organizaţia internaţională Kirche in Not.
(După Zenit, 1 martie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
