"Sub tutela Dei"
de Baldo Reina
rector al Seminarului arhiepiscopal din Agrigento
Mâine, 9 mai 2021, va fi beatificat judecătorul Rosario Livatino, ucis în mod barbar de "stidda" în septembrie 1990. Procedura canonică n-a fost deloc uşoară pentru că a trebuit să se confrunte cu diferite întrebări, dintre care multe încă apar şi merită atenţie pentru a înţelege mai bine alegerea Papei Francisc. Se pot rezuma în jurul unui singur pol cu diferite abordări: pentru ce un servitor al statului, ucis de mafie, este declarat fericit? N-au fost mulţi, din păcate, care au avut acelaşi sfârşit? Chiar suntem siguri că mâinile killer-ilor care l-au ucis pe "băieţaşul judecător" acţionau pentru a face o insultă credinţei sale? Imediat după moartea lui Livatino s-a simţit nevoia de a cunoaşte mai bine această figură, până la acel punct mai puţin cunoscut de cei mai mulţi. Mulţi îl descriau pe acest judecător ca o persoană rezervată, extrem de dedicată profesiei, echilibrată şi animată de o credinţă autentică pe care o alimenta zilnic cu rugăciunea şi cu participarea la Sfânta Liturghie.
În afară de unele intervenţii publice, erau agendele private ale judecătorului cu adnotări pe care el le făcea despre ceea ce i se întâmpla. Paginile se încheiau aproape întotdeauna cu sigla STD: Sub tutela Dei. Cadrul care se schiţa era acela al unui judecător care, ca atâţia alţii, a opus o rezistenţă clară criminalităţii organizate, îndeplinind fidel şi conştient profesia sa, decizând să trăiască "pentru" ceva, pentru idealul dreptăţii.
Împreună cu acest prim aspect - dacă vrem cel mai evident - s-a simţit nevoia de a aprofunda pe cel al credinţei creştine care a animat viaţa sa încă de la cea mai fragedă vârstă. Lui Livatino nu-i plăcea să-şi arate credinţa sa. Pur şi simplu o trăia în formele şi în modurile care erau obişnuite pentru el: rugăciunea personală, participarea zilnică la Liturghie, citirea Bibliei, aprofundarea unor texte de teologie. Totul cu extremă umilinţă şi ascundere. Criteriul ales de magisteriu nu se afla într-o credinţă de arătat în forme ci de făcut lizibilă în mărturie. Asupra acestui pol de dimensiune de credinţă a judecătorului s-a concentrat mai întâi investigaţia diecezană, condusă magistral de monseniorul Vincenzo Bertolone, şi după aceea a Sfântului Scaun. Adunarea mărturiilor judecătorului Livatino şi despre el a dus foarte repede la înţelegerea că primatul lui Dumnezeu în viaţa sa era absolut şi "principal". Adică, era pus la început şi ca început al oricărui lucru, al oricărei alegeri, al oricărei activităţi, al oricărei cercetări. Este adevărat că Livatino a fost un servitor al dreptăţii însă, mai înainte, a fost un credincios care a căutat, cu toate forţele sale, să-l slujească pe Dumnezeu şi a slujit dreptatea mişcat de forţa lui Dumnezeu, de harul său şi de lumina sa. Dacă este adevărat că a trăit pentru ceva (pentru dreptate) este la fel de adevărat că înainte de toate a trăit pentru Cineva (pentru Dumnezeul lui Isus Cristos). Sigla din jurnalele sale (STD) a fost insigna vieţii sale şi a angajării sale. El, mai înainte de a fi dedicat cauzei dreptăţii, se simţea încredinţat lui Dumnezeu, sub tutela sa şi încredinţat milostivirii sale.
Alegerea de credinţă, alimentată în Euharistie şi în rugăciunea personală, a fost structura puternică pe care Livatino a construit edificiul dreptăţii, al proceselor, al dedicării pentru adevăr şi al curajului pentru a nu face compromisuri. Ciorchinele rodnic al mărturiei sale era alimentat de limfa de har a raportului său puternic cu Dumnezeu, trăit cu umilinţă simplă, până la consecinţele extreme. Alegerea de viaţă îmbrăţişată încă de la cea mai fragedă vârstă a fost concepută ca răspuns la o vocaţie, la o chemare de a trăi în lume (şi în acea lume deosebită şi delicată care este administrarea dreptăţii) ca un credincios complet. Livatino, fiu al unei Biserici post-conciliare, crescut într-un context eclezial care promova sfinţenia laicală, a crezut până la capăt că propunerea evangheliei este o propunere de bine, de frumuseţe şi de plinătate şi s-a lăsat condus de Dumnezeu. În alegerea dreptăţii a întrevăzut drumul "său", cel la care Domnul îl chema concret, pentru a răspunde la vocaţia unei vieţi sfinte.
Cel care a decis să-l elimine credea că provoacă o daună dreptăţii eliminând un servitor fidel şi generos al său. "Stidda" agrigentină a proiectat totul găsind în Livatino o ţintă uşoară (pentru că nu avea escortă şi era obişnuit) şi importantă (datorită investigaţiilor pe care le făcea). A făcut asta, în mod barbar. Însă în timp ce spinteca acel trup lipsit de apărare, aşa cum se face cu o cochilie găsită întâmplător, a ieşit în afară o perlă, preţioasă şi foarte curată. Prin moarte a reieşit toată importanţa vieţii pe care el a decis s-o dedice pentru Dumnezeu. "Indirect", aşa este drumul obligatoriu pentru sfinţenie, pentru că sfinţii nu se expun ci, dimpotrivă, trăiesc ascunşi în Dumnezeu şi într-o condiţie de normalitate. Numai la sfârşit apare Forţa care i-a determinat şi Iubirea care a locuit în ei. În acest mod alegerea Bisericii de a-l beatifica pe Rosario Livatino este ca o recunoaştere pentru ceea ce el a fost şi ca model pentru ceea ce fiecare creştin este chemat să fie, având certitudinea că punându-se sub tutela Dei se trăieşte fiecare alegere în mod deplin, chiar dacă preţul de plătit este mare şi se numeşte "martiriu".
(După L'Osservatore Romano, 8 mai 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
