Sfântul Iosif ne cheamă să cântăm împreună cu el îndurările Domnului (cf. Ps 89,2)
Astăzi, Biserica ne invită să ne strângem în jurul sfântului Iosif, soţul feciorelnic al preacuratei fecioare Maria şi tatăl purtător de grijă a lui Isus, ca mai întâi să cântăm împreună cu el îndurările Domnului şi apoi să reflectăm la harurile pe care le-a primit: spre slava lui Dumnezeu, spre cinstea sa, şi spre folosul nostru şi al întregii sfintei Biserici.
Sfântul Iosif a fost ales de veşnicul Tată ceresc nu numai ca hrănitor şi păzitor fidel al principalelor sale comori, Isus şi Maria, ci a fost ales şi colaborator la planul său veşnic de mântuire a lumii. Iar sfântul Iosif şi-a îndeplinit bine misiunile la care a fost chemat, de aceea, Domnul îi spune astăzi: "Bine, servitor bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău" (Mt 25,21).
Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444), preot, care astăzi ne-a dat lectura a doua de la Breviar, ne spune că este o regulă generală ca atunci când cineva este ales pentru o slujire deosebită, să primească de la Dumnezeu toate harurile şi carismele care îi sunt necesare pentru misiunea sa.
Sfântul Iosif, ca soţ al Fecioarei Maria şi ca tată purtător de grijă al lui Isus, şi ca om chemat să colaboreze la planul veşnic de mântuire a lumii, a primit nenumărate haruri şi carisme prin care să poată colabora la planul veşnic de mântuire a lui Dumnezeu. Ca descendent de drept al regelui David (cf. 2Sam 7,14), ca "un om drept" (cf. Mt 1,19), ca un "slujitor credincios" (cf. Ps 89,4) care voia să-şi conformeze pe deplin viaţa cu cuvântul lui Dumnezeu, ca om care asculta cu credinţă cuvântul lui Dumnezeu şi îl îndeplinea în tăcere (cf. Mt 1,24a), sfântul Iosif îi transmite lui Isus titlul mesianic de "fiu al lui David", îi pune numele de Isus aşa cum i-a spus îngerul (cf. Lc 2,21) îl salvează de la moartea voită de Irod (cf. Mt 2,13), îl educă şi îi comunică experienţa sa de muncitor credincios. De aceea, Fecioara Maria, vorbindu-i lui Isus despre Iosif, îl numeşte fără ezitare: "tatăl tău" (cf. Lc 2,48).
Mama sfântului Bernard, pe nume Aleta (1070-1110), coborâtoare din ducii de Burgundia, trecută la cele veşnice într-o zi de 19 martie, a voit odată să-l ducă pe micuţul ei Bernard (1090-1153) la Liturghia de la miezul nopţii de Crăciun. Apropo, Aleta a mai avut încă alţi şase fii: Guido, Gerard, Andrei, Bartolomeu, Nivard şi Ombelina. Mama a ţinut că este de datoria ei de a le mai istorisi încă o dată copiilor evenimentele acestei sărbători. Terminând de povestit, îl lăsă pe Bernard pe un scaun şi ea merse să vadă de alte treburi, când la un moment dat i s-a părut că aude cum o strigă Bernard. Deschizând uşor uşa, îl aude pe Bernard şoptind: "L-am văzut pe Isus culcat în iesle şi pe mama lui care îl privea cu drag! Vino, să mergem la Isus, la Liturghia de la miezul nopţii!". Sfântul Bernard, a fost acel sfânt care mai târziu avea să compună acea măreaţă cântare: "Jesus, dulcis memoria". Sfântul Bernard nu a uitat toată viaţa lui ceea ce văzuse în acea noapte. Dacă sfântul Bernard care a văzut doar pentru câteva clipe scena Betleemului nu a mai putut să o uite niciodată, ce să mai spunem noi de sfântul Iosif care şi-a petrecut toată viaţa în preajma lui Isus şi a Mariei? De aceea, toată viaţa i-a fost pătrunsă de Isus şi închinată misiunii lui.
Prima lectură de astăzi (cf. 2Sam 7,4-16) ne vorbeşte despre regele David, strămoşul lui Iosif şi al Mariei, dar şi strămoşul lui Isus după planul divin. David, pe când locuia într-o casă frumoasă de cedru la Ierusalim, s-a gândit să-i construiască şi lui Dumnezeu un templu. Nobil sentiment din partea lui! Dar, asemenea lui Isus, Dumnezeu Tatăl, umbla prin această lume ca un călător divin, neavând un loc unde să-şi plece capul (cf. Mt 8,20), decât în inimile oamenilor (cf. Ap 3,20). De aceea, Domnul îi spune lui David prin gura profetului Natan, că el şi-a asumat calitatea de călător pe lângă poporul său călător pe acest pământ până ce va ajunge în "ţara odihnei" şi că ceea ce David nu va putea să facă pentru al atunci, va fi împlinit de unul dintre descendenţii săi (cf. 2Sam 7,6-15), care îi va pregăti un loc de odihnă după plăcerea lui, în inimile oamenilor (cf. Prov 8,31; In 14,23; Ap 3,20). Deşi Domnul se referă în această profeţie în primul rând la Solomon, fiu al lui David care va construi templul de piatră, totuşi Domnul voieşte un templu de carne (cf. Ez 11,19; 36,26) De aceea, 2Samuel 7,14, citat în Evrei 1,5, arată că acest împărat, Fiu al lui David, sub aspect profetic este Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe care sfântul Iosif îl introduce în familia mesianică a lui David (cf. Lc 18,38-39), cel care îi va construi templul plăcut odihnei sale, un templu de carne în inima oamenilor.
Sărbătoarea de astăzi ne spune că la acest plan divin de a construi pentru Dumnezeu un templu de carne în inima oamenilor a colaborat Iosif în toată viaţa lui; şi că la acelaşi plan divin suntem chemaţi să colaborăm şi noi care am început prin a crede.
Primul templu de carne ridicat de Iosif lui Dumnezeu, a fost chiar inima lui pe care i-a deschis-o şi i-a dăruit-o prin acceptarea planului divin de mântuire (cf. Mt 1,16-24). Iar al doilea templu de carne ridicat de sfântul Iosif în cinstea lui Dumnezeu a fost Maria, care prin acceptarea planului divin de mântuire, a putut face din ea o locuinţă a Fiului lui Dumnezeu. Nu întâmplător este menţionat în evanghelia după Matei că Isus este "Fiul tâmplarului" (Mt 13,55), adică al tâmplarului care face "case plăcute lui Dumnezeu", al tâmplarului spiritual care face din oameni "locuinţe plăcute lui Dumnezeu". Acesta este înţelesul şi mesajul profund al profeţiei lui Natan din prima lectură şi aceasta trebuia să fie şi împlinirea ei în Cristos şi în toţi ucenicii săi.
O pildă pioasă ne spune că un gentilom avea obiceiul de a se lăuda cu vizitele sale zilnice pe care le făcea la o icoană a sfântului Iosif. Totuşi era foarte neglijent în ceea ce priveşte mântuirea sa. În timpul ultimei sale boli nu se gândea deloc să se împace cu Dumnezeu. Sfântul Iosif, care apreciase omagiul pe care îl primise de la el, îi apăru. La această apariţie, bietul păcătos a fost luminat; pătruns acum de regret faţă de păcatele sale, el se spovedi fără întârziere şi, puţin după aceea muri în harul sfinţitor. Acest om a fost un suflet smuls din păcat prin devoţiunea la sfântului Iosif şi făcut "locuinţă vie a lui Dumnezeu". Această lucrare a sfântului Iosif suntem chemaţi să o continuăm şi noi zi de zi cu toţi oamenii pe care îi întâlnim.
Să nu uităm niciodată că prin împlinirea chemării noastre, colaborăm fără să ştim cum, la realizarea planului mântuitor de a face din oameni temple şi locuinţe de carne plăcute lui Dumnezeu. Numai la sfârşit vom vedea cât de mult a contat în planul de mântuirea împlinirea datoriilor noastre.
Versetul de la evanghelie (cf. Ps 84,5) ne dă cheia de interpreta în ansamblul ei, a vieţii sfântului Iosif, după ce a acceptat conlucrarea la planul divin de mântuire. Din momentul acceptării planului divin, viaţa lui Iosif s-a schimbat fundamental, aşa cum trebuie se schimbe şi viaţa oricărui creştin care primeşte chemarea la mântuire şi chemarea de a colabora personal la acest plan divin.
Mai înainte de a accepta colaborarea la planul divin de mântuire, sfântul Iosif voia s-o lase pe Maria, dar, înţelegând planul lui Dumnezeu de mântuire prin Isus şi Duhul Sfânt, plan la care el a fost invitat să participe, a renunţat la ideea de mai înainte şi a luat-o pe Maria la el, Maria care trebuia să devină mama feciorelnică a Fiului lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea lumii, pentru mântuirea lui şi a ei şi pentru mântuirea noastră a celor care am început prin a crede.
Apoi, Psalmul 84, împreună cu Isus ne spun că în creaţie fiecare vieţuitoare îşi găseşte sau îşi are un culcuş (cf. Mt 8,20). Credinciosul însă, asemenea Tatălui ceresc şi asemenea Fiului său, pe pământ nu cunoaşte lăcaşul de odihna (cf. Ps 84,3; Mt 8.20), căci atâta timp cât mai sunt oameni de mântuit nimeni nu poate să aibă odihnă, cum nici Dumnezeu cel întreit şi unic nu are (cf. In 5,17). Căutările de odihnă ale credinciosului sunt îndreptate în altă parte, spre oamenii de mântuit (cf. 2Cor 11,28) şi spre locuinţele cereşti, unde el are un loc pregătit de Isus şi de Tatăl ceresc (cf. ln 14.2; Ps 84,2.10).
Însă drumul spre oamenii de mântuit şi spre lăcaşurile veşnice din casa Tatălui trece însă printr-o lume care este numită "vale de lacrimi" şi "vale de plângerii (cf. Ps 42,3). Dar dacă inimile noastre, ca şi inima lui Iosif, vor fi în Dumnezeu în această trecere prin "valea de plângeri", atunci şi lacrimile noastre se vor preface pentru noi în bucurie (cf. Ps 126,5)! Ba mai mult, vom merge "din putere în putere" (cf. Ps 84,7).
Lectura a doua de astăzi (cf. Rom 4,13-22) vrea să ne transmită că, pentru Iosif, ca şi pentru Abraham, înfăţişările exterioare ale lucrurilor şi evenimentelor păreau să contrazică ceea ce Dumnezeu îi vestise: "Maria va naşte un Fiu divin, şi-i vei pune numele Isus, pentru că el va mântui pe poporul său de păcate" (Mt 1,21). "Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui său David. Că Isus va împărăţi peste casa lui Iacob în veci, şi împărăţia lui nu va avea sfârşit" (Lc 1,32-33). Da, totul părea să contrazică realitatea care i se vestise, căci oamenii erau răi, Isus se naşte într-un grajd (cf. Lc 2,7), Isus este refuzat de poporul său (cf. In 1,11) şi că Isus trebuie să fugă din faţa furiei lui Irod (cf. Lc 2,7; In 1,11; Mt 2,13).
Însă Iosif, ca şi Abraham, "nu s-a îndoit" de ajutorul lui Dumnezeu, fiind deplin convins ca Abraham de prezenţa sa (cf. Rom 4, 20-21) şi a sperat împotriva oricărei speranţe. De unde îi venea lui Iosif această credinţă neclintită? Din aceea că îl cunoştea pe cel care îi făcuse promisiunile şi căruia îi acorda o încredere deplină, ca "un bărbat drept" ce era (cf. Mt 1,19). În faţa promisiunii lui Dumnezeu, n-a şovăit, ci s-a întărit în credinţă dând glorie lui Dumnezeu; pentru aceasta acest fapt i s-a considerat ca îndreptăţire (cf. Rom 4,20.22). La el credinţa lucra împreună cu faptele şi faptele îi făceau credinţa desăvârşită (cf. Iac 2,22).
Psalmul responsorial de astăzi, Psalmul 89, ne spune că privind la împrejurări, suntem adesea cuprinşi de nelinişte, însă, dacă ne gândim la Dumnezeu şi a dragostea lui faţă de oameni, nu ne vom pierde niciodată curajul. Iată ce ne spune psalmul responsorial de astăzi: "Îndurarea s-a întemeiat pentru totdeauna; am încheiat alianţă cu alesul meu, i-am promis cu jurământ slujitorului meu David, îţi voi întări seminţia pe veci" (Ps 89,3-4). Aceste cuvinte ne readuc în atenţie promisiunile făcute de Dumnezeu lui David şi seminţei lui pe veci, adică lui Cristos, şi prin Cristos nouă (cf. 2Sam 7,16).
Pentru a-şi întări promisiunile pe care şi le fac unul altuia, oamenii schimbă între ei semnături sau îşi lasă gajuri. Dumnezeu însă, pentru a garanta desăvârşirea copiilor săi, l-a dat pe propriul său Fiu, pe Isus. Astfel, Isus este "da"-ul, "Amin"-ul şi "Adevărul" lui Dumnezeu pentru noi (cf. 2Cor 1,20). Isus este sfântul şi alesul lui Dumnezeu (cf. Ps 89, 3.19). Isus este slujitorul credincios pe care Dumnezeu l-a găsit şi pe care l-a uns (cf. Ps 89,20). Isus este împăratul "înălţat peste toţi împăraţii" (cf. Ps 89,27), iar creştinii au privilegiul de a-l cunoaşte şi aştepta arătarea lui (cf. 2Tim 4,8).
Promisiunea făcută lui David în prima lectură din 2Samuel 7,13 şi reamintită în Ps 89,24.28, este completată de două menţiuni: una privind pedeapsă pentru păcate şi una privind mântuirea prin har. "Dacă descendenţii lui vor comite fărădelegea, Dumnezeu nu va ezita de a-i pedepsi (cf. Ps 89,30-32; 2Sam 7,14). Într-un mod regretabil, istoria poporului ales este cunoscută ca fiind una plină de greşeli şi de pedepse. Dar aşa cum Dumnezeu s-a ţinut de cuvânt în ceea ce priveşte pedeapsa, tot aşa s-a ţinut de cuvânt în ceea ce priveşte mântuirea, scurtând zilele de suferinţă (cf. Rom 9,28; Mc 13,20). Şi, pentru că pedeapsa nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, Isaia o numeşte: "lucrare ciudată, faptă neobişnuită" (cf. Is 28,21). Potrivit promisiuni de mântuire, Dumnezeu va face ca poporul să se bucure de bunătatea lui pentru totdeauna, în Cristos, Fiul lui David, pe care sfântul Iosif l-a introdus în spiţa lui şi i-a purtat de grijă (cf. Ps 89,49; 2Sam 7,15; Mt 1,16-24).
A-l sluji pe Dumnezeu în semeni, aşa cum a făcut Iosif, este o măreţie şi o înălţare. Într-o mănăstire de bărbaţi lucrurile au început să meargă prost pentru că nimeni nu mai voiau să slujească unii altora. Stareţului care se plângea de situaţie, un înţelept i-a zis: Unul dintre voi este Isus reîntrupat. Refuzând slujirea reciprocă, voi îl refuzaţi pe Isus. Şi aflând ei că Isus umblă simplu printre ei, au început să-şi slujească unii altora, începând de la cei mai simpli. Şi, minune, bucuria a reapărut, oamenii au început să revină la mănăstire, vocaţiile au sporit. Să vedem şi noi în omul de lângă noi pe Mesia, aşa cum şi Iosif l-a văzut şi să-l slujim şi atunci pacea de aici şi mântuirea de dincolo vor fi ale noastre.
Pentru că sfântul Iosif este un "bărbat drept" şi un "slujitor credincios", sfinţii papi au pus Biserica sub ocrotirea lui. Astfel, papa Pius al IX-lea (1792-1878), în anul 1870 l-a proclamat pe sfântul Iosif, patron al Bisericii Universale; iar papa Leon al XIII-lea (1810-1903), l-a proclamat model de soţ pentru toate familiile creştine. Papa Pius al XII-lea (1876-1958) l-a proclamat pe sfântul Iosif "patronul, exemplul şi protectorul tuturor muncitorilor" şi a fixat sărbătoarea pentru 1 mai.
Iar cât ne priveşte pe noi, catolicii din Moldova, episcopul Nicolae Iosif Camilli (1840-1915) a consacrat sfântului Iosif Dieceza de Iaşi în anul 1884, şi apoi Seminarul Catolic din Iaşi în anul 1886. Iar preotul provincial Daniel Pietrobono (1835-1899) a consacrat în anul 1896 sfântului Iosif Provincia franciscană din Moldova.
În Dieceza de Iaşi avem şi două congregaţii religioase închinate sfântului Iosif: Congregaţia "Sfântul Iosif", sau Iosefinii lui Murialdo, din Roman şi Surorile Sărace ale Sfântului Iosif, tot din Roman.
O frumoasă rugăciune spune: "La tine alergăm, o fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem ocrotirea ta". Sfinţii, adevăraţii maeştri spirituali, au alegat la mijlocirea sfântului Iosif şi au recomandat şi altora să alerge. Între sfinţii devotaţi sfântului Iosif amintesc numai câţiva: fericitul martir în China, Jean Gabriel Perboyre (1802-1840); pe sfântul Francisc de Sales (1567-1622); pe sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859); pe Monseniorul Jean-Félix-Onésime Luquet (1810-1858), episcop de Hésébon, episcop şi misionar în India; pe sfântul Benedict Iosif Labre (1748-1783), pelerin, patron al cerşetorilor, vagabonzilor si celor lipsiţi de adăpost; pe înţeleptul teolog francez, Jean Charlier Gerson (1363-1429); pe sfânta Tereza de Avila (1515-1582); pe fericitul Jean Baptiste de la Salle (1651-1719); pe fericitul Ieremia Valahul (1556-1625); etc.
Dintre minunile făcute de sfântul Iosif, amintim spre încurajarea creştinilor: ajutor în cauze disperate, convertiri, întoarceri de la păcat, scapă de gânduri rele, conduce la confesional, trimite vocaţii religioase, ajutor preoţilor în păstorire, conduce pe calea perfecţiunii, vindecări sufleteşti şi trupeşti, arătarea părţii în căsătorie, opreşte atacul duşmanilor, ajută la învăţătură şi examene, opreşte epidemii, dă harul unei morţi bune, fereşte de osândă, nu refuză pe nimeni, tace şi face.
Un bătrân pe patul de moarte îi spunea unui preot venit să-l îngrijească: "Am ascultat mereu de îndemnul Bisericii, care spune: «Mergeţi la Iosif!» De la sfântul Iosif am învăţat credinţa, munca, slujirea şi supunerea la voinţa lui Dumnezeu. Acum a sosit timpul plecării mele la Isus şi lângă sfântul Iosif".
De aceea, trebuie să spunem că cea mai mare minune a sfântului Iosif a fost el însuşi, o minune pentru Dumnezeu, căruia i-a devenit locuinţă plăcută şi pentru oameni, cărora le-a fost imbold şi călăuză. Astăzi, Dumnezeu aşteaptă ca fiecare dintre copiii săi, asemenea sfântului Iosif, să devină o locuinţă minunată pentru el şi un imbold pentru oameni de a se oferi şi ei lui Dumnezeu.
La mulţi ani fericiţi tuturor creştinilor, căci sfântul Iosif este patronul Bisericii Universale! Dar în mod cu totul deosebit, La mulţi ani fericiţi tuturor bărbaţilor şi femeilor care poartă numele binecuvântat al sfântului Iosif!
Pr. Ioan Lungu
