"Iertarea" a fost tema misiunilor populare desfăşurate în Parohia Schineni, între 18 şi 21 martie 2021, predicator fiind pr. Gheorghe Cojocaru.
Timpul sfânt al Postului Mare înclină inima creştinului spre o solidaritate mai mare cu suferinţele Mântuitorului, o promptitudine mai vie de a parcurge "calea crucii", mai multă îndrăzneală de a se apropia de taina Spovezii şi de a face front comun cu toţi cei care, de două mii de ani, sunt de partea "Celui suferind" - Cristos, înrolându-se parcă în starea nedreptă a "dreptului suferind", fără să-şi dea seama că, de fapt, păcatul creştinului - în sensul de "felix culpa" - dezvoltă în ei o chemare harică spre pocăinţă şi convertire.
Pentru a intra în lumea "Slujitorului suferind = iertând" - Cristos - care: se naşte, creşte, suferă, moare pentru a mă ierta, predicatorul misiunilor a plecat de la un exemplu didactic, dar care are rădăcini profetice - vezi profetul Ezechiel şi profetul Osea - şi care avea o temă mai mult decât actuală: fidelitatea conjugală transpusă paralel la fidelitatea dintre Dumnezeu şi om. Cum ajunge omul corect şi fidel, trădat de soţia infidelă, să ierte "din toată inima"?
Această temă se potriveşte în timpul Postului Mare ca o mănuşă pe mână, pentru că omul se află într-o stare continuă... de păcătoşenie, fiecare păcat este o infidelitate, şi, în acelaşi timp, Dumnezeu care este drept, neprihănit, se află tot într-o stare continuă... dar de iertare.
Numai că omului din exemplul predicatorului, chiar dacă a fost trădat o dată, îi vine greu să ierte. Este pus într-o situaţie când mânia, simţul dreptăţii, repudierea, divorţul, răzbunarea şi-ar fi găsit toată îndreptăţirea şi chiar aprobarea din partea multor semeni "nedreptăţiţi" ca el.
Doi au fost pilonii pe care au continuat meditaţiile pentru ca în final ambii soţi să fie iertaţi şi salvaţi.
a) Credinţa. În care Dumnezeu cred? În idolul meu? În ideile mele? În filosofia mea? În raţiunea mea? În cel propus de lumea de azi, adică tehnologie, tehnică, agnosticism, hedonism etc.?
Cei drepţi însă trăiesc din credinţă, spune Scrisoarea către Evrei.
Pilonul credinţei era necesar, pentru că "fără puterea credinţei în Dumnezeul Bibliei", omul nu poate ierta. Iartă numai acela care are puterea lui Dumnezeu. Şi cine are puterea lui Dumnezeu, decât acela care "trăieşte din credinţă" ? Credinţa omului poate fi dovedită, verificată, aşadar, şi prin iertare. Dumnezeu crede mereu că omul poate fi iertat, indiferent de gravitatea păcatului.
b) Iertarea din inimă. "Inima" şi "iertarea" nu sunt rude apropiate, dar le putem socoti ca gemene. Nu poate trăi una fără alta. Da, pot fi despărţite de mânie, răzbunare, invidie. Inima omului însă rămâne lăcaşul preferat al lui Dumnezeu pe pământ. De aceea, dacă puterea iertării o dă Dumnezeu, atunci omul trebuie să intre în inima lui, să-l întâlnească pe Dumnezeu în inima lui, să scoată din inima lui mânia şi răzbunarea... Omul dă ceea ce are în inimă. Are mândria şi dorinţă de răzbunare? Acestea le va oferi aproapelui. Îl are pe Dumnezeu? Acesta îi va da putere şi chiar cel care iartă îl oferă pe Dumnezeu celuilalt. Ce mare dar! Pentru că şi Dumnezeu, când iartă, se dă pe sine şi, când dă, nu mai cere nimic înapoi. Atunci când Dumnezeu iartă, "tu"-ul din faţa lui îl pune în faţa lui... "eu".
Dacă exemplul de infidelitate de la începutul misiunilor a fost în bună măsură provocator, şi pentru a rezolva "problema" nu se putea fără vărsare de sânge pe cruce, finalul meditaţiilor a oferit un deznodământ liniştitor şi plin de bucurie şi viaţă, întrucât partea rănită de infidelitate a adoptat optica lui Dumnezeu, adică a acceptat darul lui Dumnezeu şi între cei doi a început o viaţă nouă. Adică cele vechi, urâte şi murdare, au fost "uitate pentru totdeauna" şi a luat locul o viaţă nouă: au înviat! Ce poate fi mai preţios pentru noi, oamenii, decât viaţa? Dar, atenţie, aici e vorba de o viaţă nouă, pe care numai Dumnezeu o poate da.
Dumnezeu, când iartă, nu priveşte mai întâi la dreptatea lui, adevărul lui, sfinţenia lui, cu toate că aşa ar fi cel mai corect. Dar el priveşte la "tu", omule, care eşti slab şi ai nevoie de putere; eşti murdar şi trebuie să fii curăţat; eşti sărac şi ai nevoie de "haine noi" şi "sandale în picioare"; eşti singurul vinovat şi ai nevoie de justificare.
În ton cu titlul de misiuni populare, părintele predicator, pr. Gheorghe Cojocaru, a acordat foarte bine adevărurile de credinţă despre "credinţă" şi "iertare" cu stilul "popular", care a deschis mulţi ochi, a ciulit multe urechi şi mai ales... a făcut să fie auzită liniştea în biserică. Nu e de mirare să fac această afirmaţie, dacă încă pentru mulţi creştini catolici (!) prioritatea iertării din partea lui Dumnezeu este încă greu digerabilă faţă de pedepsea şi răzbunarea lui Dumnezeu. De aici rezultă "frica", aceea care îl face pe om să stea departe de Dumnezeu.
Încrezător în harul activ şi roditor al lui Dumnezeu, înclin să cred că mulţi enoriaşi din Schineni au înţeles că Dumnezeu ne priveşte cu ochii inimii divine şi, de aceea, el poate ierta toate păcatele. Noi, creştinii, în Postul Mare suntem chemaţi să privim cu ochii credinţei la "semenul infidel" şi să iertă din inimă.
Acesta este programul lui Isus-Dumnezeu de care poporul ia cunoştinţă în mod particular în timpul Postului Mare. Iar prin aplicaţia Spovezii - "Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20,22-23) - Biserica mărturiseşte şi oferă marele dar al iertării şi al Învierii.
Pr. Ştefan Socaciu
