Sir 27,33-28,9; Ps 103; Rom 14,7-9; In 13,34; Mt 18,21-35
"Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori" (Mt 18,22)
Şi în pericopa evanghelică de astăzi Isus ne-a vorbit tot despre Biserică, despre adevărul şi despre baza pe care este zidită: jertfa lui şi jertfa noastră: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mt 16,24)! Deci, pe baza jertfei lui de la cruce şi pe baza crucii noastre, se zideşte Biserica lui de atunci până astăzi. El pe cruce fiind, s-a rugat astfel pentru duşmanii săi: "Tată, iartă-i căci ei nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Iar Sfântul Ioan ne spune că într-un loc Isus a spus: "Pildă v-am dat ca aşa cum am făcut eu, la fel să faceţi şi voi" (In 15,5). Şi a fost cineva dintre muritori care a făcut la fel? Mulţi creştini i-au iertat şi s-au rugat pentru criminalii lor, începând cu primele prigoane şi cu primul martir al Bisericii şi până astăzi, mulţi au făcut la fel. Sfântul diacon Ştefan, căzând în genunchi, a strigat cu glas puternic: "Doamne, nu le socoti păcatul acesta" (Fap 7,60). Şi aşa cum spune Sfântul Paul în lectura a doua de astăzi, în Biserică: "Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem" (Rom 14,7-8).
Dacă crucea lui Isus a adus iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu la noi, iertarea noastră dată nouă şi fraţilor noştri este semn nu numai pentru acceptarea mântuirii lui de către noi, ci şi predicare la alţii a iertării şi mântuirii lui la cei ce nu o cunosc şi care au nevoie de ea. Am văzut în duminicile trecute că crucea noastră este: rugăciunea pentru noi, dar mai ales rugăciunea pentru mântuirea altora, trup şi suflet; am văzut că este suportarea şi corectarea fraternă şi menţinerea unităţii, iar duminica aceasta vedem că şi iertarea celor care ne-au greşit, este crucea care ne salvează pe noi şi pe alţii, aşa cu iertarea l-a salvat pe diaconul Ştefan, dar mai ales pe prigonitorul Saul din Tars, care a ajuns un "vas plăcut Domnului" (Fap 9,16) şi un apostol al neamurilor păgâne. Iertarea noastră faţă de cei care ne-au greşit, fie ei familiari, fie ei prieteni, sau fie ei duşmani, trebuie să-i vorbească lumii care umblă în derivă, despre iubirea şi iertarea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, începând cu cei mai urmă dintre ei: păcătoşi şi răi. Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5.7.9).
Conform dicţionarului explicativ al limbii române, a ierta înseamnă a elibera pe cineva din robie. A scuti pe cineva de o pedeapsă meritată, a trece cu vederea vina, greşeala cuiva, a nu mai considera vinovat sau dator pe cineva. Rabinii din timpul lui Isus considerau că a ierta cuiva de trei ori pe zi, este suficient. Petru face un pas şi jumătate înainte şi consideră că a ierta de şapte ori pe zi, este suficient. Isus spune că iertarea trebuie dată de 70x7, adică mereu, căci cifra 7 în Biblie exprimă desăvârşirea.
Urmaşul lui Cain, Lameh, omul rău vorbea de răzbunare de 70x7 (cf. Gen 4,24), Isus, Omul cel nou, spune ca iertarea oferită trebuie să fie de 70x7. Aceasta este o ocazie bună pentru a ne întreba fiecare personal: "Eu pe cine urmez?" Sau o altă întrebare: "Eu cer iertare lui Dumnezeu şi semenilor mei pentru greşelile comise împotriva lor?" Adam şi Eva nu au cerut. Iuda nu a cerut...
Împăratul Carol al V-lea (1500-1558), regele Spaniei şi al Imperiului Roman de Apus, datora marelui negustor Iacob Fugger (+ 1469) o mare sumă de bani, pe un termen fix. Deoarece încă nu avea banii, împăratul s-a dus acasă la Fugger şi i-a cerut păsuire, pentru încă câtăva vreme. Iacob Fugger s-a dus, a luat chitanţa dată de împărat că a împrumutat suma aceea şi în faţa împăratului a aruncat-o în focul din cămin, spunându-i că i-a iertat toată datoria.
Aşa ne-a iertat Dumnezeu şi nouă toată datoria de zece mii de talanţi şi astfel "a şters zapisul ... care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce". (Col 2,14). Ne bucurăm noi de această iertare? În pericopa evanghelică de astăzi se vorbeşte despre milă, îngăduinţă şi iertare (cf. Mt 18,21-35), exact ceea ce Dumnezeu cere de la noi cei iertaţi. Dumnezeu urăşte nerecunoştinţa. Parabola servitorului nerecunoscător de astăzi ne oferă o perspectivă înfricoşătoare: iertarea oferită deja de Dumnezeu poate fi revocată. Stăpânul care i-a iertat servitorului său datoria, a fost sincer. Dar când servitorul, mergând în lume, nu a reuşit să ierte altui servitor asemenea lui datoria pe care o avea, stăpânul i-a revocat şi iertarea lui. Un talant valora aproximativ 6.000 de dinari. 10.000 de talanţi valorau cam 60 de milioane de dinari. Iar un dinar reprezenta plata unui lucrător într-o zi. Prin gestul său, servitorul a arătat că nu a apreciat iertarea primită (60 milioane de dinari), şi deci nu este demn de ea. Iertarea este cu adevărat primită, "consumată", numai atunci când noi le iertăm celor care ne greşesc, altfel o refuzăm. Numai iertând greşiţilor noştri ne asemănăm cu Tatăl ceresc, ai cărui fii am devenit prin Botez şi prin credinţa lui Isus, care plouă peste cei drepţi la fel ca şi peste cei nedrepţi şi face să răsară soarele în acelaşi fel peste cei buni ca şi peste cei răi (cf. Mt 5,45-46).
Iertarea este forma de apostolat cea mai eficientă, iar neiertarea este un non apostolat, sau un apostolat al iadului pe pământ. Iertarea naşte iubire şi iertare, iar neiertarea naşte ură şi ranchiună.
Un evreu emigrat în America spunea: "L-am iertat pe Hitler, ca să nu-l car cu mine în America!" Dar, când nu iertăm, îl cărăm cu noi şi pe diavol. A nu ierta înseamnă a purta cu tine ceea ce nu-ţi place.
Pentru Dumnezeu nu este o problemă să şteargă păcatele noastre. Dumnezeu cu bunăvoinţa sa poate şterge şi păcatele cele mai urâte şi ruşinoase. Când e vorba de iertare, problema este a noastră: trebuie să-i demonstrăm în mod concret că vrem să părăsim calea morţii şi a întunericului, a urii şi a diavolului, care stă gata să ne înghită, pentru a porni pe calea dreptăţii şi a iubirii şi a deveni copiii săi. "Atunci, chemându-l stăpânul lui, i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine»? Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă" (Mt 18,32-35).
Isus ne-a învăţat în rugăciunea "Tatăl Nostru", cuvintele divine: "Şi ne iată nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mt 6,12). Totdeauna iertarea costă. Harul este iertarea unei datorii imposibil de plătit. "Plata păcatului este moartea" (Rom 6,23). Care dintre noi poate plăti măcar preţul unui păcat pe care l-a făcut? Nimeni! Ar trebui să ni se ia viaţa şi tot n-am putea plăti un singur păcat. Şi de câte ori nu păcătuim numai într-o singură zi? Avem nevoie de har, avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Şi ca să o primim, trebuie să o dăm.
A ierta înseamnă a iubi. Căci nu poţi iubi fără să ierţi. Iubirea aproapelui merge până la uitarea sinelui. Merge până la inima lui. Până la a fi o singură inimă. Şi acolo unde două sau trei inimi se unesc, acolo se vor auzi şi se vor simţi bătăile inimii lui Cristos.
Suntem într-o luptă spirituală şi de o bucată de timp vorbim de conflictul spiritual în care ne găsim ca fii ai lui Dumnezeu cu împărăţia întunericului. Faptul că noi am părăsit împărăţia întunericului, faptul că noi am fost smulşi din împărăţia întunericului şi transportaţi în împărăţia dragostei lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos (cf. Col 1,13), i-am declarat vrăjmaşului nostru război şi o mare provocare. Şi de atunci vrăjmaşul sufletelor noastre şi vrăjmaşul Bisericii, cum spunea şi apostolul Petru, "răcneşte şi caută pe cine să înghită" (1Pt 5,8). Biblia spune: "Să n-apună soarele peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului" (Ef 4,26-27). Sunt prilejuri pe care dăm ocazie diavolului să ne atace din ignoranţă, din lipsă de cunoştinţă: mânia, mândria, minciuna şi neiertarea, care sunt şi decizii ale inimii noastre. Prin toate acestea intrăm pe teritoriul diavolului şi sub puterea lui, iar diavolul care nu este un gentelman va profita la maximum ca să ne piardă.
Simon Wiesenthal (1908-2005) a fost un activist evreu austriac, originar din Galiţia, de profesie inginer arhitect, care şi-a dedicat viaţa colectării de informaţii şi documente despre criminalii de război nazişti implicaţi în Holocaust în scopul aducerii lor în judecată. Avea vreo douăzeci de ani când a început războiul şi a văzut-o cu ochii lui pe bunica murind împinsă pe trepte. A văzut-o pe mama lui, Roza, îmbarcată într-un vagon de vite şi dusă. 89 din rudele lui au murit din mâinile naziştilor. Când a fost prins şi el a voit să se sinucidă, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În anul 1944, prizonier fiind, făcea curăţenie la un spital militar, când iată o infirmieră îl duce la patul de moarte al unui ofiţer nazist, pe nume Karl, care făcuse multe rele evreilor, printre care şi arderea de vii a 300 de evrei într-o clădire părăsită din Ucraina, pentru explozia unei mine care a omorât 30 de germani, şi acum nu putea să moară până când nu primeşte iertarea unui evreu. Mai ales nu putea uita moartea unui copil cu hăinuţele în flăcări sărind pe geam împreună cu tatăl şi cu mama lui, dar apoi au fost împuşcaţi. Dar Simon Wiesenthal nu l-a iertat pe Karl. După ani, Simon Wiesenthal, a scris o carte intitulată "Floarea soarelui". Probabil că între timp cunoscuse religia creştină unde se spune că un împărat a iertat unui datornic zece mii de talanţi, iar un talant era o monedă de aur ce avea forma şi mărimea unei pălării de floarea soarelui. Deci un lan cât vezi cu ochii de monezi de aur cât floarea soarelui. În prima parte descrie suferinţele evreilor, iar în partea a doua părerile a 32 de personalităţi despre neiertarea lui pentru Karl. Numai 7 au spus că trebuia să-l ierte. Unul din cei şapte, un negru i-a spus că după Legea veche nu a greşit prea mult, dar după Legea nouă adusă de Isus, a greşit cumplit.
Dar şi faţă de Legea veche, sintetizată pe scurt în prima lectură de astăzi, a greşit mult: "Ranchiuna şi mânia sunt lucruri abominabile, iar omul păcătos este stăpânit de ele. Cel care se răzbună va afla răzbunare din partea Domnului şi el, care ţine cont, va ţine cont de păcatele lui. Iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga păcatele îţi vor fi dezlegate" (Sir 27,28-28,2).
Jean-Baptiste Henri Lacordaire (1802-1861), un cardinal francez, spunea: "Vrei să fii fericit pentru o clipă? Răzbună-te. Vrei să fii fericit pentru totdeauna? Iartă!"
Cornelia Arnolda Johanna, cunoscută şi sub numele de "Corrie" ten Boom (1892-1983), a fost o femeie creştină, scriitoare de origine olandeză şi prima femeie ceasornicar din lume, care a trăit în Polonia experienţa celui de-al doilea război mondial într-un fel diferit de alţii. A fost dusă la închisoare împreună cu sora ei, Betsie, pentru faptul că ascunsese evrei în casa lor în timpul ocupaţiei naziste din Olanda. În lagărul de concentrare de la Ravensburck, starea de sănătate a lui Betsie s-a deteriorat şi a murit la 16 decembrie 1944, la vârsta de 59 de ani. Înainte de a muri, ea i-a spus lui Corrie: "Nu există groapă atât de adâncă în care Dumnezeu să nu fie acolo". După aceea sora ei a murit, iar ea a fost eliberată. I s-a spus că eliberarea ei a fost din cauza unei erori şi că o săptămână mai târziu, toate femeile din grupa ei de vârstă au fost trimise la camerele de gazare. După război ca relatează ce s-a întâmplat cu ocazia unui serviciu religios de la o biserică din München. La acea biserică, după ce terminase de vorbit ca invitat, a întâlnit un om pe care l-a recunoscut ca fiind un gardian din lagărul de concentrare din Ravensbruck, unde fuseseră trimisă împreună cu sora ei, care a murit.
Acest om a venit la ea cu mâna întinsă şi i-a spus: "A fost un mesaj frumos, domnişoară. Ce bine e să ştim că toate păcatele noastre sunt deja aruncate în adâncul mării" (Mih 7,19). Corrie a îngheţat. Era pentru prima dată de la eliberare când întâlnea unul din nazişti. "În discursul dumitale, ai amintit de Ravensbruck. Am fost gardian acolo. De atunci, a continuat el, am devenit creştin. Ştiu că Dumnezeu m-a iertat pentru cruzimile pe care le-am săvârşit acolo, dar aş vrea să aud asta şi de pe buzele dumitale, dvs. Apoi din nou el a întins o mână spre ea: "Mă iertaţi?" Corrie îşi aminteşte: "Stăteam acolo şi nu eram în stare. Putea el să-mi şteargă memoria teribilei morţi a lui Betsie printr-o simplă cerere? Trecuseră doar câteva secunde de când stătea acolo cu mâna întinsă, dar mie mi s-au părut ore, deoarece mă luptam cu cel mai dificil lucru pe care a trebuit vreodată să îl fac. Să iert. Şi am iertat, deşi stăteam acolo cu inima îngheţată. Greu, l-am iertat. Dar imediat am fost eliberata de cea mai grea povoara a sufletului meu. Isus a spus: "Vă dau o poruncă nouă; să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit" (In 13,34). Iertarea este un act de voinţă, şi voinţa poate funcţiona indiferent de temperatura inimii.
Dar nu numai pe alţii care ne-au greşit trebuie să-i iertăm, ci trebuie să ne iertăm şi pe noi înşine, ca să fim iertaţi de Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care nu-şi pot ierta lor înşişi o greşeală din cauza căreia au suferit sau mai suferă încă, sau o greşeală prin care au făcut ca o persoană dragă lor să sufere. Trebuie să ne iertăm şi pe noi înşine de toate greşelile noastre.
Dumnezeu, în profetul Isaia, vorbind despre post şi viaţă duhovnicească, spune: "Oare ca acesta este postul care-mi place sau ziua când omul îşi umileşte sufletul? Să-şi aplece capul ca trestia, să-şi pună sac şi cenuşă? Acesta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului? Oare nu acesta este postul pe care l-am ales? Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi; înlăturaţi orice jug" (Is 58,5-6)! Neiertarea, este o nelegiuire, un jug şi o zdrobire a aproapelui, care mânie mult Stăpânul şi ne face să pierdem iertarea de la cruce. De aceea cel puţin începând de astăzi trebuie să o desfacem. Psalmul responsorial ne invită să facem acest lucru pornind de la bunătatea divină şi să facem şi noi cu păcatele altora ceea ce a făcut el cu ale noastre: le-a îndepărtat la infinit (cf. Ps 103,12), le-a aruncat înapoia lui (cf. Is 38,17), le-a făcut albe ca zăpada (cf. Is 1,18), le-a risipit ca pe un nor (cf. Is 44,22), le-a aruncat în adâncurile mării (cf. Mih 7,19) şi nu-şi va mai aduce aminte de ele niciodată (cf. Is 43,25; Evr 10,17). Aşa să iertăm şi vom fi veşnic iertaţi (cf. Lc 6,37). Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 24-a de peste an
