Relatările de duminică

Iosif, sfântul tăcut

de Frederic Manns

Biblia cunoaşte două personaje care purtau numele Iosif, fiu al lui Iacob, primul a trăit în Egipt în timpul faraonilor şi a salvat Egiptul şi Israelul de foamete, al doilea a trăit în Israel în timpul lui Irod cel Mare. Ambii sunt cunoscuţi pentru visele lor şi au avut un rol providenţial în istoria mântuirii. Ambii au fost oaspeţi în Egipt. Sfântul Bernard, în tratatul său Super missus est, 2, reia acest paralelism: "Primul a pus în rezerve grâul nu pentru el, ci pentru popor; al doilea a primit paza pâinii din cer nu numai pentru popor, ci şi pentru el". C. Péguy, în cartea sa, Le myst?re des saints innocents (Paris 1912, 122) scrie: "Este vorba de o istorie unică, dar a fost reprezentată de două ori: o dată în iudaism, a doua oară în creştinism". Probabil că o a treia dimensiune ascunsă este prezentă în această istorie. La sfârşitul timpurilor un strigăt de bucurie va fi ascultat în corturile lui Iacob: Iosif, fiul tău, este viu şi conduce ţara Egiptului. Este clar că Biblia utilizează tipologia subliniind că Noul Testament duce la împlinire Vechiul. Continuitatea între cele două Testamente nu poate să fie uitată. Ne vom opri aici numai la al doilea personaj pe care Biblia îl numeşte un bărbat drept.

Contextul vieţii sale era Galileea şi îndeosebi oraşul Sepphoris unde lucra ca tâmplar (tekton). Mulţi arheologi au ajuns la această concluzie, R.A. Batey în mod deosebit. Istoricul Iosif Flaviu menţionează pentru prima dată capitala Galileei sub domnia lui Alexandru Ianeul şi o consideră ca "perla Galileei". Oraşul a devenit capitala Galileei în anul 55 înainte de Cristos, după intervenţia guvernatului Siriei, Aulus Gabinius, în Iudeea. După moartea lui Irod cel Mare în anul 4 î.C., Sepphoris a fost sediul revoltei conduse de Iuda Galileeanul. A fost asediat şi incendiat de generalul roman Varus, apoi distrus din nou de nabateul Areta al IV-lea. Irod Antipa a refondat oraşul sub numele de Autocratoris, a făcut din el sediul tetrarhiei sale. Oraşul s-a bucurat de statutul de oraş din 67-68 sub numele de Irenepolis. Faptul că Sepphoris nu păstrează nicio amintire despre cultul Sfântului Iosif nu este straniu: cultul adus Sfântului Iosif începe numai în Evul Mediu.

Unii exegeţi pretind că nu se poate scrie nici o viaţă a lui Isus, nici o viaţă a lui Iosif. Este adevărat până la un anumit punct, dar este permis să se pună textele din Scriptură în contextul lor. O alegere se impune: contextul iudaic sau elenist. Pentru cel care trăieşte în Ţara Sfântă este clar că Evangheliile scrise în greacă reflectă o mentalitate semitică. Trebuie pus textul Evangheliilor în contextul lor ebraic. După critica literară este permisă critica istorică. Apocrifele au încercat să umple tăcerile Scripturii, dar făceau asta pentru a apăra ideile lor teologice care adesea erau eterodoxe. Nu ne folosesc mult. Trebuie acceptată tăcerea Scripturii, ştiind că în meditaţie se găseşte inspiraţia.

Trebuie repusă figura lui Iosif în cadrul iudaismului elenizat din primul secol pe care izvoarele rabinice şi arheologia ne permit să-l cunoaştem. Luca şi Matei au inaugurat o reflecţie teologică ce reciteşte vocaţia lui Myriam şi a lui Iosif. Dar aceste două reflecţii teologice se odihnesc pe o realitate istorică ce nu se poate nega. Luca şi Matei nu se contrazic, ci se completează. Nu este vorba de a scrie o armonie evanghelică în modul lui Taţian, ci mai degrabă de a face o lectură polifonică a textelor. Evanghelia copilăriei ne este prezentată de Matei în manieră dramatică. Isus se naşte şi Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, familia trebuie să fugă în Egipt. Relatarea lui Luca prezintă o atmosferă diferită. Isus se naşte şi nu numai că familia nu fuge, ci chiar merge în bârlogul lupului: merge la Ierusalim, la templu, pentru a-l prezenta pe Isus. De ce aceste diferenţe? Mesajul pe care evangheliştii îl prezintă este identic şi se poate sintetiza într-un cuvânt: iubirea universală a lui Dumnezeu. Formele şi formulele cu care acest mesaj este transmis sunt diferenţe care depind şi de stilul literar şi de planul teologic al evanghelistului. În timp ce Matei se adresează unei comunităţi de iudei, Luca are o respiraţie diferită. Atunci când Luca aminteşte că "nu era loc de găzduire pentru ei" (kataluma 2,7) se gândeşte la dispunerea caselor antice care aveau o mare sală sub care animalele erau găzduite pentru că încălzeau casa. O iesle avea acolo locul său. O femeie însărcinată nu putea să stea în sala comună din motive de puritate rituală. Trebuia să se retragă timp de patruzeci de zile pentru a nu-i deranja pe toţi cei care locuiau în casă. Evangheliile, deşi conţin elemente istorice, nu sunt o cronică, ci o teologie. Fac apel la genul literar al midrash-ului creştin. Midrash-ul, recitirea teologică a Scripturii, presupune o bază istorică, altminteri nu ar mai fi un midrash, ci o pură fantezie. A trece de la Matei la Luca este posibil într-o tentativă de lectură istorică. Informaţiile referitoare la Myriam derivă din amintiri la prima mână ale înseşi mamei lui Isus, încă prezentă printre apostoli atunci când Luca a desfăşurat propria culegere de informaţii. În timp ce relatarea lui Matei face referinţă la elemente mai publice (Irod, uciderea pruncilor nevinovaţi, magii), dar şi la un nucleu de martori mai amplu. Umilinţa lui Iosif este vrednică de umilinţa lui Myriam.

Caracterul feciorelnic al căsătoriei lui Iosif şi Myriam păstrează semnificaţia sa într-o lume în care exigenţele sexualităţii sunt scoase în evidenţă în aşa mod încât se uită exigenţa comuniunii spiritelor şi a inimilor. Agapé a lui Dumnezeu a asumat realitatea iubirii conjugale dăruindu-i un sens nou. Contemplarea misterului Fiului lui Dumnezeu a fost pentru Iosif şi Myriam centrul existenţei conjugale. Preocuparea împărăţiei lui Dumnezeu a fost capabilă să integreze forţele afectivităţii.

Viaţa lui Iosif era centrată pe slujirea lui Myriam şi a fiului său Isus. Măreţia sa, primul formator al lui Isus, este că face trimitere la Cristos. Nu cunoaştem un cuvânt al său. Este sfântul tăcerii. Iudaismul nu este ortodoxie, ci ortopraxie. Pomul se recunoaşte din roadele pe care le dă.

(După L'Osservatore Romano, 4 decembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu