Mă întreb câteodată dacă rugăciunile pe care le fac nu sunt golite de încărcătura pe care ar trebui să o aibă, dacă ele nu se rezumă doar la o înşiruire de cuvinte repetate uneori mecanic, cu grabă şi neatenţie faţă de conţinutul lor şi faţă de cel Căruia mă adresez. Aceeaşi întrebare este valabilă şi în legătură cu autenticitatea şi valoarea spovezilor mele.
Privind lucrurile în profunzimea lor, văd că între aceste două exerciţii spirituale, dacă le pot numi astfel, între rugăciune şi sfânta Spovadă există o strânsă legătură. De fapt, Spovada este ea însăşi o rugăciune.
De cele mai multe ori, identificăm Spovada cu unul dintre cele şapte sacramente ale mântuirii noastre. Dar putem spune, în continuarea acestui adevăr, că sfânta Spovadă este şi o rugăciune, una cu totul specială şi foarte preţioasă. Iată câteva argumente.
Dincolo de cuvintele pe care le conţine, rugăciunea este, mai presus de ele, o întâlnire personală de iubire a omului cu Dumnezeul cel viu, creatorul şi mântuitorul său, iar Spovada este un mod cu totul privilegiat pentru realizarea acestui deziderat. Unde altundeva decât în forul cel mai ascuns al conştiinţei noastre ne putem întâlni mai intim cu Domnul care ne descoperă cu lumina Duhului Sfânt cele mai întunecate părţi ale fiinţei, în cercetarea cugetului? După examinarea conştiinţei, în mod spontan simţim remuşcare, părere de rău pentru păcate şi firesc, din inimă înălţăm o rugăciune de iertare şi de încredere în milostivirea divină pe care o putem primi, spovedindu-ne. Urmează mărturisirea propriu-zisă a tuturor păcatelor descoperite în faţa preotului confesor, pentru care e necesară o adâncă umilinţă. Dar tocmai starea de umilinţă este specifică rugăciunii şi doar în această ipostază putem spera să ne asculte Dumnezeu, dăruindu-ne iertarea sa. Ne amintim în acest sens de rugăciunea smerită a vameşului de la uşa templului, care s-a întors acasă îndreptăţit. La fel de câştigaţi putem fi şi noi după ce, acuzându-ne sincer de păcate, cu inima zdrobită şi hotărâţi să nu mai ofensăm iubirea lui Dumnezeu, exprimăm aceasta în actul de căinţă şi auzim cuvintele de dezlegare din partea duhovnicului prin care suntem eliberaţi de lanţurile morţii: "Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi l-a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea acordată Bisericii, să-ţi dăruiască iertare şi pace. Iar eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh". Aceasta este una dintre cele mai mişcătoare şi puternice rugăciuni pe care le cunosc şi de care nu putem beneficia decât spovedindu-ne! La acest mare dar al iertării divine nu putem răspunde decât tot printr-o rugăciune, o rugăciune de mulţumire şi preamărire a bunătăţii nemărginite a lui Dumnezeu şi prin îndeplinirea unui canon de pocăinţă care de cele mai multe ori constă tot în rugăciune.
Sfântul Alfons Maria de Liguori ne atrage atenţia: "Cine se roagă, se mântuieşte, cine nu se roagă, se osândeşte". Parafrazând, am putea spune: Cine se roagă şi se spovedeşte bine, se mântuieşte, cine nu se roagă şi nu se spovedeşte bine, se osândeşte. Luând aminte la aceasta, revin la întrebările de la începutul reflecţiei şi în căutarea unui răspuns sincer la ele, încerc să nu mă gândesc doar la mine, doar la slăbiciunile şi puterile mele, ci să mă înalţ, ca într-o rugăciune, deasupra lor şi dincolo de limitele mele să caut ajutor şi scăpare la Părintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu, atât de mare şi atât de bun.
Ciprian Nesimuca
