Plecând de la o postare a unui prieten drag mie, pr. Lucian Abalintoaiei (misionar în Turcia), care vorbeşte de desaga grea din timpul Postului Mare, cu care el urcă muntele Calvarului şi în vârful căruia se întâlneşte cu Cel Înviat, căruia îi mulţumeşte, o spun şi eu pe-a mea în rândurile ce urmează: da! desaga este grea, dar înlăuntru sunt îndesate şi crucea, şi învierea.
Parcă e mai greu să credem în înviere decât în cruce; învierea e mai grea decât crucea, pentru că, pare, suntem mai obişnuiţi să ne ducem crucile, decât învierile de fiecare zi. Este un paradox, şi totuşi o realitate zilnică: căutăm fericirea în orice gând, în orice act pe care-l punem în aplicare şi la sfârşit ne trezim că pentru a ajunge acolo am depus mult efort, am dus crucea mult, uneori prea mult, pentru a obţine o fărâmă de fericire.
Iar scandalul cel mai mare pentru noi, cei de astăzi, provocat de Cristos, nu este atât faptul că a suferit pe cruce, ci faptul că a înviat. Parafrazându-l pe sfântul Ioan: a venit la ai săi, dar ai săi nu l-au recunoscut, nu l-au primit; a înviat pentru ai săi, dar ai săi nu au vrut să-l primească.
Aproape oricine ne crede dacă îi povestim că am suferit cumplit, dar nu ştiu câţi ne-ar crede dacă le-am spune că am înviat. Asta-i nebunia şi parcă majoritatea are dreptate pentru că, nu-i aşa, trăim în democraţie, unde majoritatea decide ce este adevărat şi ce este fals...
De altfel, şi la televizor, în presă, noi cerem suferinţă, cruce, scandal. La vreo înviere ne vom uita data viitoare..., adică niciodată, pentru că nu ne interesează.
Ne este ruşine să ne însoţim cu vreun înviat; preferăm să fim neamuri cu "oamenii ca lumea"; dacă cineva învie din vreun viciu, nu reuşim să-l credem, cerând dovezi, timp... Noi fugim mai mult de înviere (ca... de tămâie), decât de cruce...
Priviţi la chipul lui Ioan şi la cel al lui Petru, din imaginea alăturată, alergând la mormântul lui Isus: deşi li se spusese că va învia după trei zile, ei parcă sunt disperaţi că Isus a înviat (deşi poate fi o interpretare greşită!)... Nu se poate, pur şi simplu! Noi alergăm degeaba? Noi vrem să vedem mortul! Nu ne interesează un om, chiar şi un Dumnezeu înviat! Vrem să vedem un Dumnezeu mort, pentru că este mai palpitant să-l vezi pe autorul vieţii acum fără viaţă, viaţa omorâtă de oameni; oamenii nu vor vrea să audă povestea unui Dumnezeu înviat, pentru că oamenii vor sânge, moarte, suferinţă, scandal, viciu.
Asta-i virtutea cea mai mare a omului "civilizat" al mileniului al III-lea. O zi fără război în lumea asta e considerată o zi irosită; o zi fără măcar o mică înţepătură este o zi pierdută.
Şi totuşi, datorită faptului că omul este unica creatură din univers care este capabilă de cele mai oribile crime, dar şi de faptele cele mai măreţe, cred că Învierea va prevala, căci ultimul cuvânt îl are Domnul, Făcătorul cerului şi al pământului
Pr. Damian Pătraşcu
