Tot binele din familii depinde de relaţia membrilor ei cu Dumnezeu
Biserica celebrează astăzi pe una dintre cele mai binecuvântate familii pe care le-a avut omenirea, familia sfinţilor soţi Ioachim şi Ana, familie prin care Dumnezeu a dat omenirii pe cea mai binecuvântată femeie de pe pământ, pe preacurata Fecioară Maria, şi pe aşteptatul popoarelor, pe Mântuitorul nostru Isus Cristos.
Pentru că suntem încă în Anul Familiei şi al Căsătoriei, aş vrea ca, pornind de la viaţa sfinţilor Ioachim şi Ana, să reflectăm asupra unor gânduri despre familie.
Noi ştim că de la început, Dumnezeu a rânduit ca, în căsătorie, bărbatul şi femeia să devină un singur trup, atâta timp cât vor trăi (cf. Gen 2,21-24). Dar, pentru ca soţii să devină un singur trup într-o unitate pe viaţă, Dumnezeu trebuie să fie pus pe primul loc în viaţa lor. Adică să facă mereu voia sa, să ceară mereu ajutorul său şi binecuvântările sale. Toate acestea sunt esenţiale pentru ca cei doi soţi să devină un singur trup şi un cămin armonios.
Pe când Titanicul se scufunda, la 14 aprilie 1912, marinarii, care aveau misiunea de a-i salva pe pasageri, au dat poruncă să urce în bărcile de salvare numai femeile şi copiii. O doamnă în vârstă, ţinându-se de mână cu soţul ei, încerca să urce într-o barcă. Paznicul a strigat: "Doamnă, nu poţi urca decât singură!". Ea a răspuns: "Din tinereţe, am mers numai împreună şi, dacă nu ne lăsaţi să urcăm în barcă împreună, nu intru nici eu". Ordinul a fost categoric: "Nu urcaţi împreună!" Şi n-au urcat. Când au venit vasele salvatoare, i-au găsit pe cei doi bătrâni soţi morţi, plutind pe valuri, dar ţinându-se de mână. Jertfa iubirii până la moarte este o adevărată minune!
O astfel de fidelitate faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul au trăit sfinţii Ioachim şi Ana. O astfel de fidelitate faţă de Dumnezeu şi faţă unul de altul doreşte Dumnezeu de la soţii creştini.
Revista spaniolă pentru femei creştine, "Leadership", a publicat mai demult un scurt articol trimis de Chateren Pazton, o femeie care şi-a dedicat viaţa salvării familiilor naufragiate. Pentru a ilustra importanţa de a-l lăsa pe Dumnezeu să domine relaţiile de căsătorie, ea a scris următoarele cuvinte: "O cosiţă pare că conţină numai două şuviţe de păr. Dar este imposibil să creezi o împletitură de păr din numai două şuviţe. Dacă două şuviţe ar fi puse împreună s-ar desface imediat. Aici este misterul: ceea ce pare format numai din doi, are nevoie de un al treilea. A treia şuviţă, deşi nu iese în evidentă, ţine împletitura împreună". Apoi Cathren Patzon conclude: "Într-o căsătorie creştină, prezenţa lui Dumnezeu este ca o a treia şuviţă din împletitura părului, ea ţine soţul şi soţia împreună". De aceea şi cartea Qohelet spune: "Sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă" (Qoh 4,12).
Radu Capan, într-o cateheză despre familie, citează un proverb spaniol, care spune: "Acolo unde Dumnezeu nu mai are biserică, îşi face diavolul capelă". Iar evanghelistul Matei ne spune că atunci când se întâmplă ca diavolul să găsească o casă goală, "merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo" (Mt 12,45).
Sfântul Beda Venerabilul (672-735), un călugăr benedictin al Mănăstirii "Sf. Petru şi Sf. Paul" din Anglia, cărturar cu vederi multilaterale, a fost unul dintre cei mai învăţaţi oameni din Europa acelei epoci. Într-o zi venind la el pentru sfat, nişte călugări care se luptau cu ispitele diavolului, el le-a spus că pentru a scăpa de ele şi de diavol, să facă la fel ca el. El le-a zis: "Când ispita bate la uşa inimii mele, eu îi răspund întotdeauna: «Ai ajuns prea târziu, satană, locul acesta este deja ocupat de Mântuitorul meu!», şi cu aceasta el pleacă". Iar poetul teolog Traian Dorz (1914-1989), care a făcut închisoare pentru credinţă, spunea şi el: "Atunci când diavolul bate la uşa inimii tale pentru a intra în ea, lasă-l pe Cristos să-i răspundă".
În Evanghelia după sfântul Matei, Isus spune: "După roade se cunoaşte pomul, şi după fapte omul" (Mt 7,19-20). După cum se poartă copiii, putem cunoaşte cum sunt părinţii. Iar sfântul Paul spune şi el: "Iar dacă este pârga (de făină) este sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte" (Rom 11,16).
Sfântul Francisc de Sales (1567-1622) spunea: "Nu cunosc altă perfecţiune decât aceea de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima; iar a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă a fi supus la voinţa sa". Iar un călugăr sfânt spunea: "Omul este pe calea sfinţeniei atunci când simte că are nevoie de Dumnezeu, aşa cum simte nevoia de aer".
Pentru sfinţenia vieţii lor, pentru fidelitatea lor faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul, pentru credinţa lor, pentru trăirea lor, pentru mărturia lor şi pentru răbdarea lor în suferinţe, ei sunt asemănaţi astăzi de Biserică, conform lecturilor, cu David, cu Isaia, şi cu apostolii Domnului. De aceea popoarele vorbesc despre înţelepciunea lor, iar adunarea le aduce laudă (cf. Sir 44,15).
Dr. Annie Zac Poonen, în cartea sa Femeie, de ce plângi, la capitolul III redă următoarea conversaţie dintre Dumnezeu şi o mamă: "Îţi voi împrumuta un copil de-al meu pentru un timp" a spus Dumnezeu, "Pentru a-l iubi cât trăieşte şi pentru a mi-l da înapoi când moare. Poate fi pentru un an sau doi, sau cinci, sau patru, sau trei; Dar te rog să ai grijă de el până când îl chem acasă. El îşi va aduce farmecul să te îmbucure; şederea lui va fi scurtă, Întotdeauna vei avea amintirea lui ca o mângâiere în suferinţă. Nu pot promite că va rămânea, în timp ce toţi se întorc în pământ. Dar există lecţii pe pământ pe care vreau ca el să le înveţe. M-am uitat peste întreg pământul să caut învăţători buni; şi dintre toţi, de pe pământ, eu te-am ales pe tine. Poţi să-i dai, te rog, toată iubirea ta şi să nu-ţi consideri truda în zadar, nici să mă urăşti când voi veni să-l iau acasă iar". Şi iată ce au răspuns părinţii: "Dumnezeule drag, facă-se voia ta. Pentru toată bucuria pe care acest copil o va aduce, ne vom asuma chiar riscul întristării, îl vom înconjura cu blândeţe, îl vom iubi cât vom putea. Şi pentru fericirea pe care o va aduce, vom fi mulţumitori; dar dacă-l vei chema acasă, mult mai curând decât gândim noi, vom primi cu curaj necazul amar şi vom încerca să înţelegem".
Cam aşa s-a adresat Dumnezeu şi lui Ioachim şi Ana atunci când le-a dăruit-o pe Maria, iar apoi, după puţin timp, numai după trei ani de bucurii, le-a cerut-o înapoi, le-a cerut-o la Templu. Iar ei s-au supus ştiind că Maria a venit de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu. Aşa se adresează Dumnezeu şi tuturor părinţilor cărora le face "darul de copii". Oare răspunsul familiilor de astăzi este unul de credinţă şi recunoştinţă atunci când Dumnezeu fie le trimite un copil, fie le cere un copil pentru templu sau pentru cer?
Şi acum iată şi ceva cu privire la educaţia copiilor în credinţă.
Ornitologii, cei care se ocupă cu studiul păsărilor, spun că numai bărbătuşii de privighetoare cântă. Şi ne mai spun că, dacă puii bărbătuşi de privighetoare nu învaţă să cânte în primele trei săptămâni de viaţă, nu vor mai învăţa niciodată şi sunt pierduţi ca indivizi, căci, neştiind să cânte, fetele privighetori nu le vor face perechi cu ei şi astfel vor rămânea fără familie, fără urmaşi şi fără triluri de mângâiere. De aceea, tatăl de privighetoare, în primele trei săptămâni de la naşterea puişorilor, cântă fără încetare, pentru ca puii să înveţe trilurile vieţii de privighetoare. Un specialist, voind să probeze această teză, a luat dintr-un cuib de privighetoare trei dintre cei şase puişori bărbătuşi şi, în primele trei săptămâni de viaţă, i-a ţinut departe de părinţi, şi mai ales de cântecul tatălui. Când, după trei săptămâni, au fost puşi iarăşi împreună, fraţii lor rămaşi cu părinţii cântau suav şi sublim, iar fraţii lor care au stat departe de părinţi primele trei săptămâni din viaţă hârâiau ca nişte fierăstraie stricate. Din această cauză nu au putut forma o familie, nu s-au putut împerechea, nu au putut avea puişori, iar fără familie şi puişori au murit curând.
Copiii care în primii ani de viaţă n-au învăţat de la părinţii lor naturali cele ale credinţei şi ale muncii, riscă să rămână nerealizaţi pentru toată viaţa, adică fără cunoaştere de Dumnezeu şi fără drag de muncă, fără familii şi fără urmaşi, fără speranţă şi bucurii, şi astfel ajung să moară de timpuriu.
Un tânărul francez, pe nume Naguerre, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. După condamnare i s-a dat şi lui cuvântul şi a spus în sala tribunalului: "Nu-l condamn pe judecător. A dat o sentinţă dreaptă şi, după mine, chiar prea mică faţă de gravitatea faptelor mele. Nu-i condamn pe jandarmi, care m-au urmărit, mi-au pus cătuşele, m-au păzit, n-au avut încredere în mine. Şi-au făcut datoria. Dar, a spus Naguerre, acolo, în spatele sălii, acolo este un bărbat. El stă cu faţa acoperită de palmele proprii. Acel bărbat spune că este tatăl meu. Eu nu-l pot ierta niciodată, pentru că m-a crescut fără Dumnezeu, fără religie, fără conştiinţă".
De aceea, pastorul american, de origine irlandeză, Bob Gass, născut în anul 1952, unul care s-a ocupat mult cu educaţia copiilor şi tinerilor, spunea aşa într-un articol al său, citez: "Până la cinci ani, copilul învaţă 75% din tot ceea ce va şti în viaţă. Iar până la 18 ani mintea lui este ca un tipar. De aceea, fiecare părinte să se străduiască pentru a fi un bun model pentru fiecare copil al său şi pentru fiecare copil care îi iese în cale".
Abia acum înţelegem cât de deplasată este mentalitatea acelor părinţi care consideră viaţa de credinţă a copiilor drept o pierdere de timp sau, chiar mai rău, ca de exemplu: un tată din oraşul Roman, judeţul Neamţ, văzându-şi fetiţa zilnic la biserică şi sacramente, s-a dus şi s-a plâns preotului paroh, cum că fetiţa lui "s-a stricat la cap".
Pentru sfinţii Ioachim şi Ana, educaţia copilei lor în spiritul credinţei şi al muncii a fost pe primul loc. Ei şi-au dat interesul ca fiica lor, Maria, să înveţe din fragedă pruncie tot ceea ce priveşte viaţa de credinţă şi tot ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi. În acest sens, după ce timp de trei ani i-au pus bazele vieţii de rugăciune şi muncă, de înţelepciune divină şi umană, au încredinţat-o apoi mai marilor Templului spre desăvârşire. Astfel că, la vârsta de 17 ani, Maria ştia să vorbească atât cu oamenii, cât şi cu îngerii, ştia să lucreze pentru Dumnezeu şi pentru semeni (cf. Lc 1,26-56).
Închei făcând propunerea ca în ziua de astăzi, când îi cinstim pe sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii preacuratei Fecioare Maria şi bunicii lui Isus, să aducem un omagiu şi să înălţăm o rugă pentru părinţii şi bunicii noştri, vii sau răposaţi. Iar apoi să-i cerem lui Dumnezeu să dea şi astăzi Bisericii sale bunici şi părinţi sfinţi, ca Ioachim şi Ana, ca Loida şi Eunice, bunica şi mama lui Timotei (cf. 2Tim 1,5), pentru ca şi astăzi familiile creştine să aibă parte de copii şi nepoţi sfinţi.
Pr. Ioan Lungu
