Veniţi la apă! Ascultaţi, ca sufletul vostru să rămână viu (cf. Is 55,1-3)!
Până acum l-am contemplat pe Isus cu ochii credinţei în sărăcia ieslei de la Betleem; l-am însoţit la templul din Ierusalim pentru tăierea împrejur şi punerea numelui mântuitor; l-am văzut fugind în Egipt ca să scape de urmărirea cruntului Irod şi apoi întorcându-se la Nazaret după moartea prigonitorilor; l-am însoţit în mijlocul pelerinilor la templul din Ierusalim de sărbătoarea Paştelui, la vârsta de 12 ani. Timp de aproape treizeci de ani Isus a rămas în anonimatul micii localităţi Nazaret, ducând o viaţă normală alături de Maria şi de Iosif, şi unde era cunoscut ca fiul lemnarului. Acum însă, Slujitorul cel blând al lui Dumnezeu, care este Isus lumina popoarelor (cf. Is 42, 1-9; 49,1-9; In 8,12), iese în lume, se duce la râul Iordan unde boteza Ioan şi se aşază în rând cu mulţimea păcătoşilor. Acum Isus a intrat cu adevărat în lume, în familia umană cu toată slăbiciunea, mărginirea şi povara păcatului ei. Acum Isus îşi începe cu adevărat misiunea pentru care s-a născut în lume, aceea de a ridica păcatele lumii (cf. In 1,29), de a suferi şi a muri pentru ele în locul oamenilor, de a învia împreună cu ei şi de a-i purta fericiţi în cer.
Evanghelia sărbătorii Botezului Domnului este din sfântul Marcu (1,6b-11): în acel timp, Ioan Botezătorul propovăduia zicând: "Iată, vine în urma mea cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, el însă vă va boteza cu Duhul Sfânt". Botezul lui Ioan avea o importanţă morală: constituia un eveniment de recunoaştere a păcatelor şi de convertire a vieţii. Dar Botezul lui Isus are o valoare veşnică şi mântuitoare, prin moartea şi învierea sa.
Moartea lui Isus Cristos a fost un botez. El a fost botezat în apele judecăţii divine care erau pregătite pentru noi. Noi, datorită păcatului, trebuia să suferim şi să murim, dar Isus a suferit şi a murit în locul nostru. Asta se înţelege prin cuvintele rostite de el: "Dar am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!" (Lc 12,50). Psalmistul a descris acest botez în cuvintele următoare: "Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor tale; toate talazurile şi valurile tale trec peste mine" (Ps 42,7). În moartea sa, Cristos a fost botezat în valurile şi talazurile mâniei lui Dumnezeu şi acest botez constituie baza mântuirii noastre.
Se poate spune că împreună cu Isus coboară în apa Iordanului întreaga umanitate păcătoasă pe care Cristos a venit să o salveze. Botezul lui Isus este o anticipare existenţială a acceptării morţii pe cruce semnificată de intrarea în apa râului şi a învierii sale sugerată de ieşirea din Iordan.
Evenimentul care anticipă toate acestea este confirmat de glasul Tatălui din cer însoţit de Duhul Sfânt: "Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi aflu toată bucuria" (cf. Mc 1,11). Prin aceste cuvinte ale Tatălui ceresc rostite în prezenţa Duhului Sfânt, Isus este confirmat ca Mesia şi ca Fiul său. Semnificaţia deplină a botezului lui Isus, care înfăptuieşte toată dreptatea, se va desăvârşi numai pe cruce.
Botezul este acceptarea din partea lui Isus a pătimirilor şi morţii pentru păcatele omenirii. În mod anticipat, Isus a luat asupra sa povara păcatelor omenirii pe care a purtat-o cu sine în Iordan (cf. In 1,29). Astfel Isus începe activitatea mesianică luând locul păcătoşilor, căci aşa cum spuneam mai sus, noi trebuia să suferim, noi trebuia să fim străpunşi, noi trebuia să murim din cauza păcatelor noastre, dar Isus a primit, din voinţa Tatălui, să sufere, să fie străpuns şi să moară în locul nostru (cf. Is 53,1-12; Rom 6,23). Iar Botezul lui Isus anticipează toate acestea. Botezul apei conferit de Ioan lui Isus capătă sensul deplin în "botezul" pătimirii, morţii şi învierii sale. Acesta este motivul pentru care Isus, atunci când vorbeşte despre botez, se referă la moartea şi învierea sa (cf. Mc 10,38; Lc 12,50).
Isus, în ultima zi a sărbătorii Corturilor, stând în picioare, lângă bazinul Siloe, a strigat: "Din inima celui care crede în mine vor curge râuri de apă vie" (In 7,38). Iar în alt loc spune: "Apa pe care i-o voi da eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni întru viaţa veşnică" (In 4,14). Apa botezului este această apă promisă de Isus. E o apă curată, dătătoare de viaţă şi de bucurie. De acum cei care vor primi Botezul împreună cu Isus se vor naşte din apă şi din Duh Sfânt şi vor deveni fii ai lui Dumnezeu întru Fiul său mort şi înviat "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire".
Prin Botez, creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus, care, prin Botez, îşi anticipează moartea şi învierea. Creştinul trebuie să intre în acest mister al coborârii umile şi al căinţei, să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu el, să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni, întru Fiul, fiu preaiubit al Tatălui, şi "a umbla întru înnoirea vieţii" (Rom 6, 4).
Tot ce s-a petrecut cu Cristos după coborârea lui în apa Iordanului se întâmplă şi cu noi după ce am intrat în apa Botezului: Duhul Sfânt coboară şi asupra noastră şi, înfiaţi de glasul Tatălui, devenim fii ai lui Dumnezeu. De aceea, sfântul apostol Paul ne cheamă să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu el; să coborâm cu el, ca să fim înălţaţi cu el; să urcăm împreună cu el, ca să fim preamăriţi întru el (cf. Col 2,12; 2Tim 2,11-12).
Apropo de râul Iordan, mi-amintesc din Biblie de Naaman Sirianul, un lepros care nu voia să intre în apele Iordanului ca să se cureţe, pe motiv că râurile Damascului, Abana şi Parpar, erau mai bune (cf. 2Rg 5,12). Dar Namaan nu ştia că în vederea lui Isus şi a botezului său, apele Iordanului erau deosebite. Sunt multe râuri pe toate continentele, dar goale de oameni, pentru că nu au puterile Iordanului în care a fost botezat Fiul Omului de către Ioan Botezătorul.
Iată ce ne spune sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), abate, în tratatul său "Cinci sute de capitole", Centuria 1,8-13: "Dumnezeu se face om perfect, fără să schimbe nimic din ceea ce este propriu naturii umane, evident, în afară de păcat care, de altfel, nu făcea parte din ea. Astfel, el voia să prezinte trupul nostru ca pe o momeală pentru a provoca dragonul nesătul, gata să înghită acest trup care trebuia să devină pentru el o otravă în măsură să-l distrugă în întregime prin puterea dumnezeirii ascunsă în el. Pentru natura umană însă, el trebuia să devină un remediu care să-i readucă harul de la început, prin puterea dumnezeirii care se afla în el. Căci, aşa cum omul îşi corupsese natura sorbind veninul răspândit în pomul ştiinţei, la fel, dragonul, voind să mănânce trupul Domnului, să fie înfrânt şi distrus prin puterea dumnezeirii din el. Numai credinţa poate pătrunde acest mister"
Origene (185-254) scrie şi el: "Domnul nostru nu a coborât până pe pământ, ci până în adâncul pământului, şi acolo ne-a găsit înghiţiţi şi aşezaţi la umbra morţii. Scoţându-ne afară, ne pregăteşte un loc, nu pe pământ, de teamă să nu fim din nou înghiţiţi, ci în împărăţia cerurilor".
Sfântul Hippolit din Roma (170-235) scrie şi el: "Gândeşte-te, omule, ce mari bunuri am fi pierdut dacă Isus nu ar fi primit Botezul. Înainte de acest eveniment, porţile cerului erau închise şi locurile de sus erau inaccesibile. Puteam să mergem mai în jos, dar nu puteam să urcăm mai în sus. În momentul când cerurile s-au deschis, au fost vindecate bolile pământului şi a fost revelat adevărul".
Iată şi ce ne spune şi sfântul Grigore din Nazianz (330-390), episcop: "Cristos este iluminat prin Botez, să strălucim împreună cu el; Cristos este botezat, să coborâm cu el în apă ca să urcăm împreună cu el. Să cinstim, aşadar, astăzi, botezul lui Cristos şi să celebrăm cum se cuvine această sărbătoare".
Prin Botez noi am devenit copiii lui Dumnezeu, dar până nu vom ajunge în cer cu Isus, nu vom şti exact ceea ce înseamnă aceasta. Iată ce ne spune sfântul Augustin (354-430) în acest sens: "Într-adevăr, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că, atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este (cf. 1In 3,2). Acum nu ştim decât că ne vor sătura. Arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns (cf. In 14,8). Iar într-un psalm se spune: Mă voi sătura când se va arăta gloria ta (cf. Ps 17,15). Însă Isus şi Tatăl sunt una, şi cine îl vede pe Isus îl vede şi pe Tatăl. Aşadar, Domnul oştirilor: el este regele măririi (cf. Ps 24,10). Întorcându-ne la el, ne va arăta chipul său; vom fi mântuiţi, vom fi săturaţi şi aceasta ne va fi de ajuns. Însă, până când aceasta se vor realiza, să celebrăm cu devotament ziua naşterii sale şi a Botezului său, când a luat firea slujitorului, şi să ne amintim mereu de mirele care iese din camera sa nupţială (cf. Ps 18,6) şi să luăm parte la ospăţul Tatălui nostru, în Domnul nostru Isus Cristos".
Şi adaug eu, până atunci să medităm baia Botezului unde am devenit copiii lui Dumnezeu, să păzim poruncile lui, care nu sunt grele (cf. 1In 5,3), şi atunci vom scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii (cf. Is 12,3). De aceea, sfântul Leon cel Mare (400-461), papă, ne spune unuia fiecare dintre noi: "Adu-ţi aminte, creştinule, de demnitatea ta! Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului şi ai fost strămutat în lumina împărăţiei lui Dumnezeu. Prin taina botezului ai devenit templul Duhului Sfânt! Nu izgoni un oaspete atât de strălucit printr-o viaţă păcătoasă şi nu te supune din nou sclaviei Satanei. Aminteşte-ţi că preţul plătit pentru răscumpărarea ta e sângele lui Cristos".
De la Botezul lui Isus în râul Iordan, Botezul creştin este un început bun care conduce spre eternitate; este sămânţa divină din care se dezvoltă pomul vieţii fiecăruia, pom altoit pe trunchiul lui Cristos. Botezul conferă o demnitate alcătuită din har şi misiune: harul de a trăi ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu într-o generoasă dăruire pentru semeni păşind pe urmele lui Isus Cristos.
Sfântul Ipolit (170-235), preot, ne spune că: "Cine coboară în apa de botez ca Isus, asemenea lui Isus trebuie să înceapă şi el lupta cu diavolul şi cu amăgirile lui; trebuie să se dezbrace de sclavia păcatului şi să se îmbrace cu Cristos; trebuie să strălucească ca un soare prin fapte de iubire; trebuie să trăiască ca adevărat fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu; trebuie să dea mărturie despre mântuirea lui Dumnezeu".
Există la o populaţie din Africa, numită "Mundas", un obicei interesant. Atunci când un leopard, un tigru sau o altă fiară sălbatică răpeşte o capră sau o oaie sau un alt animal din curtea cuiva, dacă cineva reuşeşte să smulgă prada din ghearele şi dintre dinţii fiarei, devine proprietarul animalului salvat. El trebuie să meargă la fostul proprietar şi să spună un singur cuvânt: "hardugan" - adică "l-am eliberat". Şi din acest moment el devine proprietarul.. Când misionarii au ajuns la ei şi au acceptat să se boteze, ei au început să le pună copiilor numele "Hardugan", voind să spună: la botez Cristos mi-a smuls copilul din ghearele Satanei, l-a salvat, îi aparţine!
Trebuie să ne rugăm ca oamenii să-şi dorească să fie eliberaţi. Să-şi dorească, aşa cum spune prima lectură de astăzi, să vină la apă: "Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint! Veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, dar fără argint şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru ceea ce nu este pâine? De ce trudiţi pentru ceea ce nu satură? Ascultaţi-mă şi veţi mânca bine şi sufletele voastre se vor desfăta din belşug! Plecaţi-vă urechea şi veniţi la mine! Ascultaţi şi sufletele voastre vor trăi" (Is 55,1-3).
La un misionar in Coreea a venit odată un păgân şi a cerut botezul. "Dar de ce vrei să fii botezat?" "Pentru că am văzut cum mor creştinii, şi vreau să mor şi eu ca ei. Am văzut cum erau aruncaţi în fluviu, în foc şi fântâni. Am văzut cum erau arşi de vii sau străpunşi cu lancea. Toţi mureau cu faţa plină de mulţumire. Ei încurajau pe alţii".
Apoi trebuie să ne rugăm ca botezaţii să-şi ia în serios menirea de misionari primită la sfântul Botez. Misiunea este menirea noastră primită la Botez (cf. Mc 16,15-16; 1Pt 2,9), menire făcută vizibilă în ritul "Effeta", prin care ni se deschid urechile şi gura pentru vestire, căci datorită păcatului ne-am născut surzi şi muţi pentru Dumnezeu (Mc 7,31-37).
Iată un episod din viaţa lui Henric Verius din Oleggio (Novara) (1860-1892), care a devenit episcop şi misionar printre canibalii din Noua Guinee. A lucrat foarte mult în mijlocul unor dificultăţi nemaiauzite şi a murit la doar 32 de ani. I-a fost introdusă cauza de beatificare: "Ce te vei face când vei fi mare", îl întrebă într-o zi sora sa Francisca, pe Henric, un copil de 11 ani? "Voi fi misionar". "Misionar! Henric, visezi! Ca să fii misionar trebuie să fii instruit. Trebuie să ştii latină, greacă, ştiinţe, teologie şi multe alte lucruri". "Bine, voi studia". "Şi apoi vei suferi de frig, de cald, de foame, de sete, şi poate că vei întâlni oameni sălbatici care se mănâncă între ei şi te vor ucide". "Nu mă tem de ei". "Şi apoi nu o vei mai vedea pe mama". Henric deveni gânditor, se plimba înainte şi înapoi, cufundat în reflecţiile sale. Sora Francisca credea că l-a dezarmat. Dar iată-l oprindu-se, încrucişându-şi braţele şi exclamând hotărât: "Da, este adevărat, dar tot misionar voi fi!"
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care, la botezul său în Iordan, l-ai proclamat pe Cristos drept Fiul tău preaiubit, în timp ce Duhul Sfânt cobora asupra lui, dăruieşte fiilor tăi adoptivi harul ca, renăscuţi din apă şi Duh Sfânt, să rămână mereu în iubirea ta. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.
Pr. Ioan Lungu
