"Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele" (Ps 32,5).
Firea păcătoasă a lui Adam s-a transmis la întreaga rasă umană, de aceea un nou născut are tot atât de mare nevoie de jertfa lui Cristos pentru a fi mântuit ca un adult, căci, cum spune David: "în păcat m-a zămislit mama mea" (Ps 51,5). Păcatul care a intrat în lume "prin invidia diavolului" (Înţ 2,24), l-a afectat pe om trup şi suflet, aşa că nu este rău sufletesc sau trupesc care să nu fie din cauza lui; ba mai mult, a afectat şi întreaga creaţie că nu există rău în univers care să nu fie din cauza păcatului, de aceea, întreaga creaţie aşteaptă şi ea alături de noi oamenii ziua răscumpărării ei (cf. Rom 8,22-23).
Două dintre lecturile de astăzi ne vorbesc despre lepră ca urmare, dar şi ca imagine a păcatului. Prima lectură (cf. Lev 13,1-2.45-46) ne vorbeşte despre lepră ca despre o boală contagioasă, o boală care distruge trupul, o boală înspăimântătoare care anulează sensibilitatea şi chiar o boală incurabilă! Cei care se îmbolnăveau de lepră erau obligaţi să părăsească comunitatea din care făceau parte şi pentru a preveni răspândirea bolii, trebuiau să strige ei înşişi: "Necurat!" Mai mult decât atât, familiei si prietenilor le era interzis să-i viziteze, aceştia fiind condamnaţi să trăiască până la sfârşitul vieţii singuri şi uitaţi de cei dragi. Neavând unde să mai locuiască, adeseori se refugiau în cimitire sau în peşteri.
Conform unei tradiţii străvechi, leprosul este imaginea păcătosului, căci aşa cum este desfigurat trupul leprosului, tot aşa este desfigurat şi sufletul păcătosului. Iudeii considerau că lepra venea ca o judecată divină publică asupra păcatului ascuns (cf. Lev 13,2). Bubele şi rănile leprei sunt imaginile păcatului care se arată în exterior prin: violenţă, distrugere, furturi, minciuni, rea-voinţă, ucideri etc. În câteva rânduri Biblia ne arată că lepra este şi o urmare a păcatului. Astfel: Myriam s-a îmbolnăvit de lepră după un păcat de calomnie şi cârtire (cf. Num 12,10); Naaman s-a îmbolnăvit de lepră după un păcat de agresiune şi de răpire (cf. 2Rg 5,1-2); Ghehazi s-a îmbolnăvit de lepră după un păcat de lăcomie şi minciună (cf. 2Rg 5,27); iar regele Ozia s-a îmbolnăvit de lepră după un păcat de neascultare şi mândrie spirituală (cf. 2Cr 26,20).
Dumnezeu singur poate ridica păcatul şi poate vindeca lepra. El a vindecat-o pe Myriam, sora lui Moise şi Aron (cf. Num 12,15) şi tot el l-a vindecat şi pe Naaman Sirianul (cf. 2Rg 5,15). Şi acum Dumnezeu vindecă de lepră, dar acum o face prin Isus Cristos, Fiul său, care înlătură nu numai lepra, dar şi cauza ei, păcatul. În pericopa evanghelia de astăzi (cf. Mc 1,40-45), dar şi multe alte locuri, evanghelia ne prezintă mulţi leproşi implorând mila Domnului Isus. Iar Isus, plin de compasiune, şi-a pus mâinile peste ei pentru a-i curăţi. Isus nu numai că putea să-i cureţe şi să-i vindece pe oameni, dar şi dorea să o facă: "Vreau, curăţă-te!" Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. (cf. Mc 1,41-42; Mt 8,1-3; Lc 17,11). Mântuitorul poate şi doreşte şi astăzi să-i cureţe şi să-i vindece pe oameni de orice boală cu condiţia să se recunoască păcătoşi şi bolnavi, căci Isus a venit să ia asupra lui păcatele noastre şi să poarte bolile noastre (cf. In 1,29; Mt 8,17),
Deşi făcut om, la Isus nu era pericolul să se contamineze de lepră sau de vreo altă boală, căci el era fără păcat (cf. In 8,46). Isus a făcut această vindecare pentru a arăta lumii că el are putere să înlăture şi lepra şi cauza ei care este păcatul. Minunea vindecării s-a petrecut chiar sub privirile mulţimii: carnea leprosului a fost refăcută, muşchii i-au devenit puternici şi nervii simţitori.
Însă Isus i-a spus leprosului vindecat: "Vezi să nu spui nimic nimănui; ci du-te de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise" (Mc 1,44). Isus nu dorea popularitate înainte de jertfa crucii şi de învierea din morţi. Atunci îi va trimite pe toţi ucenicii săi să vestească mântuirea sa (cf. Mc 16,15-16). Până atunci popularitatea îi putea dăuna misiunii sale, fie prin iritarea autorităţilor, fie prin afluxul de curioşi şi doritori de minuni. Iar Isus considera minunile ca fiind ceva secundar misiunii sale, primul şi cel mai mare obiectiv al lui era mântuirea sufletelor de păcate la cruce. Isus îi învăţa pe oameni să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei, cu deplină încredere că Tatăl ceresc va adăuga şi acele binecuvântări materiale de care ei ar fi avut nevoie (cf. Mt 6,33). Iată şi alte cazuri când Isus a interzis publicitatea minunilor săvârşite (cf. Mt 9,30; 12,16; Mc 5,43; 7,36; 8,26).
Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în gura mare că Isus l-a vindecat, astfel că "Isus nu mai putea să se arate pe faţă în nicio cetate; ci stătea afară în locuri pustii" (Mc 1,45). Aceste cuvinte ale evangheliei de astăzi ne arată că, în afară de faptul că l-a vindecat pe lepros, Isus a luat asupra sa nu numai păcatele lui, ci şi marginalizarea leprosului, căci Isus nu mai putea arăta pe faţă în nici o cetate; ci stătea afară, în locuri pustii, asemenea leproşilor. Isus a plătit preţul întreg pentru păcatele noastre (cf. Is 53,4).
Sunt două trimiteri a bolnavilor la preot, una pentru timpul de atunci şi alta pentru timpul de acum. Pentru timpul de atunci, prin trimiterea leprosului la preot, Isus a intenţionat să le dovedească preoţilor şi poporului că el respectă legile pe care el însuşi le-a dat prin Moise cu multă vreme în urmă. Apoi Isus l-a trimis pe leprosul vindecat la preot ca şi ei să creadă că în el se împlinesc profeţiile, să nu-i mai fie potrivnici şi să-i primească mântuirea, căci şi pentru ei a venit (cf. Is 35,1-10).
Dar Isus trimite bolnavi la preot şi pentru timpul de acum. Da, Isus, după jertfa sa de la cruce, spune zilnic fiecăruia dintre cei care cred în el: "Mergi şi arată-te preotului" (Mc 1,44). Căci preoţilor săi le-a zis Isus după învierea sa: "Primiţi pe Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20,22-23). Chiar dacă diavolul i-a făcut pe mulţi oameni să vadă în preot numai umanul, nu şi harul pus în el, noi să mergem şi să ne arătăm preotului, căci Isus ne-a trimis şi el a ştiut ce face. Să fim convinşi că la fiecare spovadă la preot însuşi Tatăl milostiv ne iartă şi ne îmbrăţişează ca pe fiul risipitor şi face sărbătoarea în cinstea regăsirii noastre (cf. Lc 15,11-32).
Psalmul 32 de astăzi ne spune: "Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea, căruia i s-a acoperit păcatul. Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greşeala şi în duhul căruia nu este prefăcătorie" (Ps 32,1-2). Dacă pentru cei din vechime iertarea era o promisiune, pentru noi cei de astăzi, datorită jertfei lui Isus de la cruce, iertarea păcatelor este o certitudine. Nu trebuie decât să mergem cu păcatele noastre la Isus, căiţi şi hotărâţi de a ne îndrepta, şi ne vom întoarce iertaţi şi vindecaţi, iertaţi şi mântuiţi. Psalmistul a spus: "Nu mi-am ascuns păcatul!" (Ps 32,5). Fiul risipitor a spus: "Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta»" (Lc 15,18). Şi au fost iertaţi şi mântuiţi. Mărturisirea în întregime a păcatului este mijlocul indispensabil pentru ca Dumnezeu să ne acopere păcatul nostru. Dacă încercăm să-l ascundem, Dumnezeu va trebui, mai devreme sau mai târziu, să ni-l pună în lumină (cf. Mt 10,26).
Spune sfântul Augustin (354-430): "Când omul îşi descoperă păcatele sale, Dumnezeu i le acoperă; când omul le ascunde, Dumnezeu le descoperă; când omul le recunoaşte, Dumnezeu le uită". Iar sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) zice şi el: "Dacă te scuzi, Dumnezeu te acuză; dacă te acuzi, Dumnezeu te scuză".
În viaţa sfântului Anton de Padova (1195-1231) se povesteşte cum într-o zi un om după ce i-a ascultat o predică, a venit să se spovedească la el. Căinţa omului era atât de vie, că plânsul îl împiedica să vorbească. Atunci sfântul Anton i-a zis: "Du-te acasă, scrie păcatele tale pe o hârtie, apoi întoarce-te!" Omul a plecat, şi-a scris păcatele pe o foaie de hârtie, apoi s-a întors la sfântul Anton şi i-a citit lista cu păcatele sale. Care nu i-a fost mirarea când, după ce a terminat de citit, foaia a rămas albă, fără nici o urmă de scris! lată imaginea sufletului care merge la spovadă cu păcatele sale.
Sfântul Carol Boromeu (1538-1584), înainte de a se spovedi, medita la trei realităţi: iadul, raiul şi jertfa Domnului. Iadul îl umplea de o teamă mântuitoare. Raiul îl ajuta să fie hotărât în fuga de păcat. Jertfa Domnului îl ajuta să rămână credincios şi plin de iubire.
Într-o altă ordine de idei, sfântul apostol Paul ne spune astăzi: "Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu! Să fiţi fără vină înaintea iudeilor, a grecilor şi a Bisericii lui Dumnezeu, după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască. Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos" (1Cor 10,32-11,1)!
Iată-ne deja angajaţi de Isus în lucrarea mântuirii. Dacă, înainte de lucrarea sa de la cruce, a fost un timp când Isus nu a avut nevoie de popularitate căci îi deranja planul de mântuire, acum însă, când mântuirea a fost realizată şi când toţi oamenii trebuie să o primească, intervine şi trimiterea noastră în lumea întreagă şi la orice făptură: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit" (Mc 16,15-16). Trebuie să predicăm cu orice, chiar şi cu faptul de a mânca şi a bea, de a munci şi a ne odihni, a ne bucura şi a suferi, a trăi şi a muri (cf. 1Cor 10,32-33). Poate fi şi uşor, poate fi şi greu, depinde de credinţa şi dăruirea noastră.
Isus a acceptat chiar respingerea şi marginalizarea leprosului numai ca el să fie integrat în societate, în sinagogă şi mai ales în împărăţia lui Dumnezeu. Isus, fie că mânca, bea, dormea, călătorea, toate le făcea spre mai mare slavă a Tatălui şi spre mântuirea sufletelor (cf. Fap 10,38). Astfel: A mâncat şi băut cu vameşii şi păcătoşii, pentru ca să-i câştige pe vameşi şi pe păcătoşi (cf. Lc 19,1-10). A vorbit cu păcătoasa de la fântâna lui Iacob, pentru ca să o câştige pentru Dumnezeu (cf. In 4,15). A călătorit mult pentru a câştiga suflete pentru cer (cf. Mc 1,38). A dormit în barcă pentru a le stimula credinţa ucenicilor săi (cf. Mc 4,3,8).
Paul a fost fără vină înaintea iudeilor, a grecilor şi a Bisericii lui Dumnezeu, le-a fost pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul său, ci al celor mulţi ca să se mântuiască. Asemenea lui Isus, şi sfântul Paul se folosea chiar şi de cele mai simple activităţi zilnice, cum ar fi a mânca, a bea, a dormi, a lucra, a călători, a se ruga, tot pentru slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor (cf. 1Cor 10,31-33).
Apoi ne spune şi nouă: "Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos!" (1Cor 11,1). Atâta timp cât nu călcăm pe urmele lui Cristos, cât nu-i zidim sufleteşte pe fraţii noştri şi cât nu-i deschidem lui Isus calea spre ei, şi a lor spre el, trăim în zadar şi întârziem mântuirea adusă de Isus.
În viaţa părinţilor din deşert este notată o istorioară, care spune că, într-un oraş din Egipt, trăia un om dedat la multe păcate şi care, rămânând surd la toate îndemnurile şi chemările de îndreptare, se avânta tot mai mult pe calea cea largă a răului. Un episcop sfânt, auzind de viaţa lui stricată, s-a dus să-l caute şi să-l îndrepte pe calea cea bună. Găsindu-l, a început să-i vorbească despre răutatea păcatului care desfigurează sufletul asemenea leprei, care mâhneşte pe Dumnezeu căruia îi strică lucrarea sa cea bună, şi apoi îl pierde pe păcătos în adâncul iadului, cu diavolii, pe când el a fost creat să se bucure veşnic cu îngerii lui Dumnezeu. Pe când episcopul îi spunea acestea şi-l chema la convertire cu lacrimi în ochi, acel om a văzut venind spre el o mare pasăre neagră care voia să-l doboare. Atunci a strigat după ajutor la bătrânul episcop. Acesta a prins cu uşurinţă pasărea neagră şi a cufundat-o în apa din apropiere. La contactul cu apa, acea pasăre mare şi neagră s-a transformat instantaneu într-un alb porumbel. Când a văzut această minune, acel om s-a căit de păcatele sale, s-a hotărât, a făcut o spovadă bună la episcop şi a început o viaţă nouă, devenind el însuşi un porumbel.
Doamne Dumnezeule, tu eşti mântuirea noastră (cf. Ps 32,7)!
Pr. Ioan Lungu
* * *
Duminica a 6-a de peste an. Predici la Radio Iaşi
