"Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38).
Religia creştină se deosebeşte toate celelalte religii ale lumii prin aceea că, dacă în toate celelalte religii accentul se pune în primul rând pe ceea ce omul trebuie să facă pentru Dumnezeu, în religia creştină accentul se pune în primul rând pe ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru om, iar prima chemare a omului este aceea de a primi ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru el. Dar asta nu înseamnă că omul nu trebuie să facă nimic pentru Dumnezeu.
În prima lectură de astăzi (cf. 2Sam 7,1-16), regele David, întărit de Dumnezeu să-şi consolideze domnia peste Israel, ca mulţumire vrea să-i ridice o casă Domnului. Dar Domnul îi spune lui David că nu el trebuie să-i facă o casă lui Dumnezeu, ci că David trebuie să accepte ca Domnul să-i ridice lui "o casă", căci Domnul îi va ridica un descendent după el, care va ieşi din el şi îi va întări domnia. El îi va fi lui tată şi el îi va fi lui fiu. Şi astfel casa, domnia şi tronul lui David vor fi stabile pentru totdeauna în faţa lui (cf. 2Sam 7,12-16). David acceptă planul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu cel credincios, prin Solomon, îi ridică lui David un palat regal şi un templu sfânt pentru Domnul, iar mai apoi prin ceilalţi descendenţi ai lui îi ridică lui David o "fecioară neprihănită" care i-l va naşte lui David pe adevăratul său descendent, pe Mesia, pe Isus Cristos, mântuitorul oamenilor şi al universului. Iată că a primi oferta lui Dumnezeu înseamnă să primeşti nespus mai mult decât poţi spera, cere şi gândi (cf. Ef 3,20).
În Evanghelia de astăzi (cf. Lc 1,26-38), Fecioara Maria, care avea un plan cu viaţa ei, la vizita şi cuvintele îngerului Gabriel, care i-a cerut colaborare la planul divin de mântuire, nu înţelege cum va deveni mamă a lui Mesia, căci este fecioară. Însă atunci când îngerul îi spune din partea lui Dumnezeu că va zămisli prin puterea Duhului Sfânt fără a-şi pierde fecioria, că va naşte un fiu pe care îl va numi Isus, că acest Fiu va fi mare, va fi numit Fiul Celui Preaînalt, că Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, că va domni peste casa lui Iacob pe veci şi că domnia lui nu va avea sfârşit, Maria, asemenea lui David, strămoşul ei, acceptă încrezătoare planul lui Dumnezeu, fără a ţine cont de riscurile ocărilor de a naşte în afara căsătoriei, de riscul de a fi părăsită de Iosif şi mai ales de riscul uciderii cu pietre, rostind acele memorabile cuvinte: "Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău" (cf. Lc 1,28-38). Dar Dumnezeu a avut grijă ca nici unul dintre aceste riscuri să nu i se întâmple. Ba mai mult, chiar imediat după acceptul ei, Iosif reafirmă logodna (cf. Mt 1,24), Elisabeta o fericeşte (cf. Lc 1,45), poporul ei o fericeşte (cf. Lc 11,27), toate popoarele pământului o fericesc (cf. Lc 1,48) şi în cele din urmă cerul întreg o fericeşte (cf. Ap 12,1; Ct 6,10). Astfel a primit şi ea nespus mai mult decât ar fi putut gândi, spera şi cere (cf. Ef 3,20).
Evanghelia după sfântul Matei ne spune că şi sfântul Iosif avea un plan propriu cu viaţa lui şi nici el nu înţelegea cum Maria este însărcinată şi că va deveni mamă fiind încă necăsătorită şi voia să fugă. Dar Dumnezeu vine la el prin înger, îi explică planul divin şi îi cere colaborarea. Iar el, fiind un bărbat drept şi plin de credinţă, ca Abraham şi ca David, strămoşii săi, acceptă planul divin (cf. Mt 1,19.24), o ia la el pe Maria, îi dă copilului numele de Isus, îl introduce pe Isus în familia lui David şi în linia lui mesianică, îi poartă de grijă copilului, dar şi Mariei. Astfel a primit şi el nespus mai mult decât ar fi putut gândi, spera şi cere (cf. Ef 3,20), căci a primit nişte titluri unice: tată purtător de grijă al lui Isus, soţ feciorelnic al Mamei lui Dumnezeu, bărbat drept şi credincios, patron şi model al Bisericii Universale, şi mai ales harul mântuirii realizate de Isus, că acum ne priveşte împreună cu toţi sfinţii şi îngerii de la ferestrele paradisului (cf. Ef 2,19-20) şi ne cheamă să părăsim şi noi planurile noastre lumeşti pentru a urma planul binecuvântat al lui Dumnezeu.
Lectura a doua (cf. Rom 16,25-27) ne arată că şi sfântul Paul şi-a schimbat priorităţile după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului şi a devenit din duşman prieten al lui Isus, din prigonitor predicator al Bisericii, mergând cu evanghelia la iudei şi păgâni (cf. Fap 9,20; Rom 16,26). Şi astfel el, care îşi iubea viaţa aceasta şi atenta la viaţa creştinilor, acum se bucura de suferinţe, bătăi, temniţe şi moarte pentru Isus şi mântuirea lui.
Reluăm. După ce am văzut în prima lectură că David a părăsit planul lui şi a acceptat planul divin şi cum Dumnezeu însuşi i-a ridicat lui o casă, după ce în evanghelia de astăzi i-am văzut pe Maria şi apoi Iosif că au abandonat planurile lor şi au acceptat să colaboreze cu planul lui Dumnezeu de mântuire, lăsându-l pe el să le facă o casă în cer în schimbul primirii lui Isus, după ce l-am văzut şi pe Paul în lectura a doua că a renunţat la planul său de prigonitor şi a acceptat să colaboreze cu Dumnezeu la sfânta lucrare a mântuirii, vestindu-l cu preţul suferinţelor şi morţii de martir pe Isus evreilor şi păgânilor (cf. Rom 16,25), acum trebuie să ştim că aceste lecturi biblice nu ne-au fost citite ca simple istorisiri pioase, dar ne-au fost adresate pentru că Dumnezeu vrea şi colaborarea noastră, adică cere ca şi noi să abandonăm planurile noastre aparent bune şi frumoase, dar departe de gândurile sale (cf. Is 55,8-9), pentru a accepta cu bucurie planul său divin (cf. 2Cor 12,9.15), şi să-i oferim colaborarea noastră, chiar cu riscuri şi neplăceri pământeşti, căci care dintre profeţi nu a fost prigonit (cf. Fap 7,52), căci, după vorba sfântului Augustin (354-430): "Dumnezeu care te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine".
Deci, aşa cum toţi drepţii şi profeţii din Vechiul şi din Noul Testament au părăsit planurile lor pământeşti, toate aparent bune, dar fără folos şi zidire (cf. 1Cor 10,23), şi au acceptat să colaboreze cu Dumnezeu la planul divin de răscumpărare al oamenilor, tot astfel şi noi, care prin Botez ne-am lepădat de satana şi de lucrările lui şi ne-am făcut "robii" lui Dumnezeu (cf. Rom 6,22) şi am devenit profeţi şi drepţi, trebuie să ne armonizăm în aşa fel viaţa noastră cu planul lui Dumnezeu (viaţa de zi cu zi, căsătoria, serviciul, prietenii, ocupaţiile), încât să colaborăm fiecare, după puterile noastre, la opera divină a mântuirii tuturor oamenilor. Apropo, de câte ori ne gândim cerinţele lui Dumnezeu, atunci când ne alegem meseriile, partenerii de viaţă, prietenii şi ocupaţiile? Acesta este primul semn de acceptare a planului divin de mântuire şi de colaborare la el.
Să nu uităm că, prin Botez, fiecare creştin s-a lepădat de satana şi s-a făcut un colaborator al planului divin de mântuire, s-a făcut o locuinţă sfântă a Fiului lui Dumnezeu şi un apostol care a fost trimis să mântuiască lumea. Şi, devenind creştinul o locuinţă pentru Fiul, Tatăl şi Duhul Sfânt, şi un apostol, persoanele divine vor veni să locuiască la el chiar de aici de pe pământ (cf. In 14,23; Ap 3,20-21), iar la sfârşit îl vor lua la ei (cf. In 14,3; 17,24). Lecturile biblice ale Adventului, de la sfânta Liturghie şi de la Liturgia orelor, ne-au vorbit şi despre păgâni care au colaborat la planul divin de mântuire, cum au fost regii Darius şi Cirus.
Citim în istorie că împăratul Alexandru Macedon (356-323 î.Cr.), văzându-l pe slujitorul său, Lisimah (323-281 î.Cr.), rănit într-o luptă şi neavând cu ce să-l panseze, Alexandru şi-a scos diadema împărătească de pe cap şi a legat cu ea rana prietenului său.
Aşa a făcut şi regele Isus pentru noi la prima sa venire pe care o vom retrăi liturgic şi tainic peste puţin timp. El, împăratul cerului şi al pământului, s-a despuiat pe sine de măreţia sa împărătească şi divină, pentru a-l vindeca pe omul rănit de păcat. În întruparea sa din sânul Fecioarei şi în lucrarea sa de la cruce, s-au arătat bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni (cf. Fil 2,6-11). Dumnezeu, care este iubire (cf. 1In 4,8.16), care doreşte ca toţi oamenii să fie salvaţi, l-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (cf. In 3,16). Dumnezeu, într-adevăr, nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Oricine crede în el nu este judecat (cf. In 3,17-18). Dar repet, la toată această mare lucrare Dumnezeu are nevoie de acceptarea şi colaborarea noastră, după exemplul drepţilor din Vechiul şi din Noul Testament, pe care i-am văzut astăzi, dar şi pe tot parcursul Adventului.
Oamenii, pentru a-şi întări promisiunile pe care şi le fac unul altuia, schimbă între ei semnături sau îşi lasă gajuri. Dumnezeu însă, pentru a-şi garanta promisiunile sale mântuitoare, l-a dat pe propriul său Fiu. În Isus se află "da-ul" şi Amin-ul" promisiunilor lui Dumnezeu pentru noi (cf. 2Cor 1,20). Isus, după ce a devenit om solidar cu neputinţele noastre (cf. Evr 2,17; 4,15), s-a făcut garantul împlinirii promisiunilor mântuitoare ale lui Dumnezeu faţă de noi.
De aceea şi psalmul 89, psalmul responsorial de astăzi, numit şi psalmul legământului, reaminteşte nu numai de făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de tronul lui David întărit pentru veşnicie, dar şi de "îndurarea", "credincioşia", "bunătatea", "legământul" şi "mântuirea" lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.
Psalmul responsorial de astăzi, psalmul 89, a fost scris de un anume Etan, un descendent lui Zerah şi al tribului lui Iuda, un înţelept, un psalmist, un consilier al lui Solomon, menţionat în 1Regi 4,31 şi în psalmul 89 de astăzi. Acesta era un om încrezător în Dumnezeu, un om care vedea pretutindeni "îndurarea", "credincioşia", "bunătatea", "legământul" şi "mântuirea" lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, un om care îi încuraja pe toţi în a urma chemările Domnului. Însă acest Etan a avut un frate de sânge, pe nume Hemam, şi el consilier al lui Solomon, şi el înţelept şi psalmist. Deşi proveneau amândoi din aceeaşi familie a lui Zerah, fiul lui Iuda, înclinaţiile lor spirituale erau total diferite. El era tentat să vadă numai gropile, locurile întunecoase, şi să fie cuprins de sentimente de furie şi de mânie (cf. Ps 88,1ss). Cei doi fraţi sunt un exemplu de cum se împarte lumea şi astăzi: optimişti şi pesimişti. Dar psalmul 89 de astăzi ne cheamă la credinţă, la acceptare, la colaborare şi la optimism, căci suntem în cele mai puternice şi iubitoare mâini, mâinile lui Dumnezeu.
Să fim siguri că atunci când Dumnezeu ne dă o lucrare de făcut, el ne dăruieşte şi puterea pentru a o realiza. Noi suntem numai instrumente în mâna Stăpânului. Niciodată nu vor fi lăudate stropitoarea şi sapa, dar grădinarul. Aşa cum oamenii nu sunt toţi la fel, tot aşa şi lucrarea rezervată de Dumnezeu unuia are nuanţe şi nu este hotărâtă pentru alţii. De aceea, cine nu colaborează lasă un gol în lucrare, gol de care va răspunde. Noi nu putem şi nici nu trebuie să ne facem lucrarea de capul nostru, pentru că lucrarea este a lui şi pentru că Domnul ne-a spus: "Fără mine nu puteţi face nimic" (In 15,5). Deci, fiecare are lucrarea lui, şi nuanţa ei nu este pentru altul.
Mulţi se mulţumesc numai să spună: "Trebuie făcut ceva"! Aceştia fac adesea cel mai puţin sau nimic.
Care este situaţia cu noi? Sunt inimile noastre fixate în Isus? Este inima noastră legată de Dumnezeu ca o jertfa legată cu funii de coarnele altarului (cf. Ps 119,24)? Am socotit preţul şi suntem gata să-l plătim, adică să suportăm pierderi pământeşti de dragul lui Dumnezeu şi a planului său de mântuire? În urmarea acestui plan divin de mântuire trebuie să fim ca Isus (Rom 8,29). Ca toţi eroii lecturilor de astăzi trebuie să renunţăm chiar la comorile Egiptului (cf. Evr 11,24-27), căci cele ale cerului, care ne sunt rezervate şi la care suntem chemaţi, sunt infinit şi nemaiauzit mai mari (cf. Evr 11,26).
Se spune despre contele Peter de Burgos (sec. XII) din Aragon, Spania, că a fost odată aşa de obosit încât a dat ordin curtenilor să nu fie deranjat din somn orice s-ar fi întâmplat. Dar chiar în timpul somnului său a murit regele Alfons de Aragon (1073-1134). Oştirile au trimis soli la conte ca să-i ofere coroana. Slujitorii lui Peter de Burgos, ascultători de ordinului primit, s-au temut să-l trezească, şi astfel solii au plecat mai departe ca să ofere coroana altuia. Din cauza somnului contele Peter nu a putut deveni rege al Aragonului. Şi pe noi ne aşteaptă o cunună care nu se vestejeşte, dar să nu dormim ca cei care nu au credinţă, ci să ne angajăm în misiune pentru realizarea planul lui Dumnezeu de mântuire, asemenea lui David, Maria, Iosif, Paul şi asemenea tuturor oamenilor credincioşi ai istoriei.
Binecuvântat este cel care a renunţat la planul său de dragul lui Isus (cf. Mc 10,29-30). Să nu ne mulţumim numai cu o formă de evlavie (cf. 2Tm 3,5), fiindcă nu este mai bună decât sărutul Orpei (cf. Rut 1,14). Fie ca Duhul Sfânt să lucreze în noi ca să ne putem dărui în întregime inimile lui Dumnezeu şi lucrării lui de mântuire.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Duminica a 4-a din Advent. Predici la Radio Iaşi
