Miercuri, 3 martie, în cadrul întâlnirii cu membrii Mişcării Focolarelor pr. Cristinel Fodor a prezentat cartea "O nouă cale" de Chiara Lubich, care a fost lansată cu această ocazie.
Cum îţi imaginezi, la ce te aştepţi când vei fi faţă în faţă cu Dumnezeu, a fost întrebată într-o zi Chiara Lubich?
Noi avem un cântec ce a transpus pe muzică un gând de-al meu. Spune aşa: Când voi fi la uşa ta, iar tu mă vei întreba care este numele meu, eu n-am să-ţi spun numele, voi spune: mulţumesc pentru tot şi pentru totdeauna. Acesta e numele meu.
Numele Chiarei a intrat de acum în istoria spiritualităţii secolelor XX - XXI între maeştrii cei mai prestigioşi şi ascultaţi pentru inspiraţia evanghelică genuină. Cu mult timp înainte de a se vorbi despre globalizare, Duhul sfânt a început să trezească în inimile oamenilor alternativa cea mai adevărată: globalizarea iubirii, ideea fraternităţii universale pentru că toţi oamenii sunt fiii aceluiaşi Tată şi de aceea demni de aceeaşi iubire. Acum când se profilează globalizarea cu oportunităţile şi pericolele sale trebuie să găsim centrul care luminează şi spune adevărul, acel Unul care e Întreit pentru că e Iubire.
În ziua de 7 decembrie 2003 s-au împlinit 60 de ani de la naşterea la Trento (Italia) a Mişcării focolarelor - Opera Mariei, o mână micuţă care ajută Biserica să împlinească rugăciunea-program a lui Isus: ca toţi să fie una. Era anul apariţiei enciclicei Mystici corporis a papei Pius al XII-lea. Cu 20 de ani înainte de Conciliul al II-lea din Vatican se deschidea o nouă cale spirituală care va răspunde în mod providenţial la cererile ulterioare ale Conciliului: un stil de viaţă eclezial. Această mişcare aprobată din 1962 se situează în acel fenomen de înflorire a Mişcărilor ecleziale pe care Papa l-a definit: Răspunsul Duhului Sfânt la provocările sfârşitului de mileniu.
Vezi, - spunea Chiara într-o scrisoare din anii 40 - eu sunt un suflet care trece prin această lume. Am văzut multe lucruri frumoase şi bune şi am fost atrasă mereu numai de ele. Într-o zi (o zi nedefinită) am văzut o lumină. Mi s-a părut mai frumoasă decât alte lucruri frumoase şi am urmat-o. Mi-am dat seama că era Adevărul.
Chiara Lubich, întemeietoarea mişcării, pe atunci în vârstă de 20 de ani a spus DA lui Dumnezeu pentru totdeauna. Nu-şi imagina atunci roadele care vor apare. Acum mişcarea are peste 18 ramuri cu peste 4.500.000 de simpatizanţi, persoane de orice vârstă, categorie socială, limbă, rasă şi crez care în peste 182 de ţări sunt angajate să trezească o adevărată fraternitate pentru a contribui la compunerea în unitate a familiei umane care astăzi, mai mult ca niciodată aspiră la pace. Există concretizări în domeniul culturii, Şcoala Abba pentru elaborarea unei culturi reînnoite; în domeniul economiei, proiectul pentru o Economie de comuniune în care sunt angajate peste 700 de intreprinderi; orăşele ale mărturiei, opere sociale, edituri şi reviste.
E frumos ca la începutul mileniului III să primim cartea O nouă cale, mărturia unui laic, o femeie, Chiara Lubich, în paginile căreia răsună ecoul cristalin al cuvântului lui Cristos care este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna. Duhul Domnului umple universul, Dumnezeu vorbeşte şi azi Bisericii sale şi prin ea, omenirii întregi. Din această carte putem cunoaşte învăţătura ei teologică, inspiraţiile sale, intuiţiile mistice, regulile de aur pentru o viaţă nouă. În mărturiile misticilor întâlnim deseori asemănarea celui care şi-a consacrat întreaga sa viaţă lui Dumnezeu cu penelul în mâna unui pictor sau cu pana în mâna poetului. Aici avem un astfel de exemplu. Avem ocazia, în această seară, prin această carte să întâlnim faţă în faţă o experienţă foarte originală cu trăsături de inspiraţie mistică.
Creştinul de mâine ori va fi un mistic (unul care trăieşte comuniunea cu Dumnezeu în lume), ori pur şi simplu nu va fi, spunea Karl Rahner. O învăţătură spirituală ca cea descrisă de Chiara Lubich în această carte este adaptată tuturor stărilor de viaţă şi tuturor vocaţiilor.
Cartea dă mărturie despre o schimbare de paradigmă în istoria spiritualităţii creştine: de la primatul individului la echilibrul între persoană şi comuniune.
Noua cale propusă de Chiara este calea unităţii, este o cale colectivă, comunitară. Dacă o confruntăm cu alte spiritualităţi existente în Biserică, putem observa cum în acestea se accentuează mai mult aspectul individual, chiar dacă orice cale spirituală în Biserica lui Cristos izvorâtă dintr-o carismă autentică nu este şi nu poate fi niciodată numai individuală. Nu putem fi creştini dacă nu subliniem iubirea care ne face să înaintăm împreună. Pe de altă parte, misterul Trupului mistic nu permite să putem concepe în religia noastră o cale spirituală pur individuală. Acţiunea pozitivă sau negativă a unui membru se reflectează asupra întregului. În aceste alte spiritualităţi se înaintează spre Dumnezeu, în general, singuri, pe un drum personal care conduce la perfecţiune, la unirea sufletului cu Sf. Treime care locuieşte în el. Şi pentru a ajunge la aceasta, iată iubirea tăcerii, a reculegerii a singurătăţii şi natural, fuga de creaturi pentru a se retrage în chilia interioară a sufletului.
Acum timpurile s-au schimbat, s-a schimbat şi limbajul de mai înainte. Acum Duhul sfânt, prin intermediul Bisericii, îi împinge pe oameni să meargă în întâmpinarea omului: se poate ajunge la unirea cu Dumnezeu şi în alt mod, prin intermediul omului. Omul devine pasajul prin care se ajunge la Dumnezeu. Calea nouă propusă de Chiara este, aşadar, o cale pe care se ajunge la Dumnezeu tocmai trecând prin om împreună cu omul, împreună cu fraţii. Eu - fratele - Dumnezeu este trinomul care arată această cale. Prezenţa lui Isus înviat în mijlocul fraţilor nu este un punct de sosire, ci un punct de plecare. O cale colectivă, aşadar.
Persoanele care în alte spiritualităţi îl caută pe Dumnezeu în ele însele stau ca într-o grădină înflorită şi privesc şi admiră o singură floare: îl admiră, îl iubesc, îl adoră pe Dumnezeu în ele. Chiara ne propune să privim la toate florile, deoarece şi în celelalte persoane este prezent Domnul. Şi aşa cum trebuie să-l iubesc pe Dumnezeu în mine - când sunt singur - la fel trebuie să-l iubesc în fratele atunci când este lângă mine.
Cartea O nouă cale analizând spiritualitatea unităţii poate fi asemănată altor cărţi clasice apărute de-a lungul istoriei Bisericii care i-au ajutat pe creştini să înainteze pe căile Duhului. Ea cere "ceva mai mult", iubirea reciprocă. Un "ceva mai mult" capabil să dea naştere unei căi a Domnului cu adevărat nouă, nu numai personală, individuală, ci colectivă şi comunitară, deoarece conduce la a fi una în Cristos. Stilul comunitar care de altfel a fost propus de papa pentru toată Biserica în acest al treilea mileniu prin scrisoarea apostolică NMI cere să-i iubim în mod constant pe fraţii noştri, adică să ne facem mereu una cu ei, să trăim ceea ce trăiesc ei. Să facem din Biserică o casă şi o şcoală a comuniunii (nr. 43). Da, pentru că noi trebuie să mergem la Domnul nu singuri, ci împreună cu fraţii. Practic trebuie să-i ajutăm pe fraţii noştri să ajungă la sfinţenie aşa cum noi dorim să ajungem. Spiritualitatea de comuniune cerută de papa pentru toată Biserica este o necesitate absolută, un instrument indispensabil pentru ca Biserica să-şi împlinească misiunea.
Cu totul original, cel puţin în intensitatea şi în roadele specifice e faptul că e vorba de o experienţă comunitară, conformă cu acea unitate voită de Cristos. La Dumnezeu se merge împreună, iar creştinii sunt chemaţi să fie în Cristos o singură inimă şi un singur suflet. Nu trebuie să fugim de aproapele pentru a sta în prezenţa lui Dumnezeu, ci să-l iubim recunoscând în el chipul lui Cristos. O învăţătură perfect tradiţională şi totodată profetic inovatoare.
Întâlnim, aşadar, soliditatea unei învăţături pe deplin catolice care rezumă punctele cele mai importante ale Spiritualităţii din toate timpurile, dar cu un ton modern şi actual. În acelaşi timp ne aflăm în faţa unei spiritualităţi noi şi originale. Avem în această carte o pedagogie pentru un itinerar spiritual, pentru aventura unei călătorii sfinte, pentru o sfinţenie a poporului. E o spiritualitate de trăit în lume şi pentru lume, dar care cuprinde toate aspectele societăţii şi ale istoriei. E o sinteză a spiritualităţii creştine din toate timpurile. Şi nu e o exagerare. O modernă şcoală de sfinţenie deschisă tuturor. Iată-ne atunci nu la o prezentare de carte, ci la deschiderea unei şcoli de sfinţenie în spaţiul nostru moldav!
Castelul interior al sf. Tereza de Avila, cu totul concentrat pe experienţa, comuniunea personală cu Dumnezeu, cu roade de iubire şi de apostolat, devine în Chiara Lubich parabola Castelului exterior unde Dumnezeu îşi fixează locuinţa în mijlocul nostru, pentru a ne introduce în viaţa sfintei Treimi; e un ideal nou de sfinţenie comunitară, sfinţenie trăită împreună în mii de reflectări ale reciprocităţii. O sfinţenie în care grija faţă de sfinţenia celuilalt este egală cu grija faţă de sfinţenia proprie, unde totul se petrece în comuniunea trăită cu toţi, dincolo de dificultatea oferită de cultură, nivel social, stare de viaţă, religie. Spiritualitatea unităţii a pătruns în lumea ortodoxă, luterană, reformată, anglicană în armonie cu mişcarea ecumenică, dar şi cu lumea necreştină.
A urma calea comuniunii nu înseamnă a fi focolarin, ci a trăi din plin propriul botez prin care am fost altoiţi în viaţa sfintei Treimi, înseamnă a răspândi viaţa sfintei Treimi în Biserică şi în societate.
Această cale nouă se sprijină pe pilonii clasici ai spiritualităţii creştine, dar are şi unele noutăţi originale: între atâtea carisme, doctrine şi căi ale spiritualităţii Bisericii i-au fost date Chiarei să înţeleagă, să transmită şi să întrupeze două realităţi de viaţă şi de doctrină: unitatea şi Isus părăsit, ca două feţe ale aceleiaşi medalii. Ele nu sunt însă un apanaj doar al Mişcării focolarelor. Nu este o întâmplare că Cuvântul lui Cristos pe care Chiara se simte chemată să îl răspândească astăzi este: ca toţi să fie una. Un cuvânt printre multe altele rostite de Cristos, dar care este centrul şi sinteza mesajului şi a vieţii sale, pentru că e visul Tatălui, rugăciunea supremă a Fiului făcut carne, dorinţa cea mai mare a fiecărui om, marele semn al timpurilor noastre. Chiara Lubich nu are parte de o teofanie strălucitoare: ea descoperă acest cuvânt citind acea carte mică dar inepuizabilă care este evanghelia, în întunericul unui refugiu în timpul bombardamentelor celui de al doilea război mondial la Trento.
În prima parte este prezentată noua spiritualitate, colectivă, în comparaţie cu spiritualitatea individualista de până acum precum şi cei doisprezece piloni pe care se sprijină: 1) Dumnezeu Iubire - ca primă scânteie; 2) Voinţa lui Dumnezeu - la iubire se răspunde cu iubire; 3) Iubirea aproapelui; 4) Cuvântul vieţii - o practică ce continuă de peste 50 de ani; 5) Iubirea reciprocă - aşa cum v-am iubit eu; 6) Isus părăsit - cheia unităţii; 7) Unitatea; 8) Isus în mijlocul nostru ca rod al unităţii; 9) Euharistia; 10) Biserica - dacă Biserica face euharistia, euharistia face Biserica şi o face comuniune; 11) Maria - Mater unitatis; 12) Duhul Sfânt - legătura unităţii în sfânta Treime şi între fraţi.
În partea a II-a se ilustrează unele reflectări doctrinare şi unele implicări concrete, civile şi ecleziale, ale carismei unităţii: aşa-zisele aspecte sau culori. Chiara împreună cu primii ei însoţitori au vrut să se definească: Noi suntem iubire. Dar dacă Dumnezeu este viaţa noastră, iubirea trebuie să fie regula noastră. Iar iubirea e lumină, e ca o rază de lumină care, atunci când trece printr-o picătură de apă se desface în curcubeu unde pot fi admirate şapte culori. Şi aşa cum curcubeul e roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet, la fel viaţa lui Isus în noi trebuie să aibă diferite culori, să se exprime în diferite moduri, diferite de la unul la altul:
roşu: Iubirea e comuniune: Comuniunea bunurilor
oranj: Iubirea iradiază: Apostolatul
galben: Iubirea înalţă: Viaţa spirituală
verde: Iubirea însănătoşeşte: Viaţa trupească
albastru: Iubirea construieşte casă: Biserica
indigo: Iubirea dă naştere la înţelepciune: Înţelepciunea
violet: Iubirea uneşte: Comunicarea
Acestea sunt cele şapte principale expresii ale iubirii care devin normă de viaţă personală şi regulă în Opera Mariei.
O mare carismă dă naştere unui stil cultural în care e chemată să se insereze şi să lucreze. Ora et labora al lui Benedict au dat naştere Europei; idealul sărăciei al lui Francisc de Assisi a făcut să înflorească creştinismul medieval; ad maiorem Dei gloriam al lui Ignaţiu de Loyola profilează epoca modernă. Teologia, filozofia, practica socială, economia, politica, arta, toate au simţit influenţa acestor sfinţi mistici. Sunt sigur că viitorul va arăta noutatea şi importanţa în viaţa Bisericii şi a societăţii a acestui ideal de sfinţenie propus în forma expusă de cartea O nouă cale. O iubire globală, promovată de spiritualitatea unităţii poate oferi noi energii vitale culturii moderne care pare să fi uitat de rădăcinile ei spirituale (pe care actualul papă le invocă atât de des dar se pare că nu e auzit), poate fi izvor de reînnoire în Biserică, medicament pentru criza din lumea de azi.
Există vreun secret care stă la baza tuturor acestor lucruri, la baza vieţii acestei femei carismatice, a mişcării fondate de ea? Răspunsul îl dă tot ea: Să iubeşti. E totul. Dumnezeu e iubire. Să iubeşti e totul.
Acesta este şi rezumatul întregii cărţi, noua cale, spiritualitatea de comuniune, programul oricărui credincios, sinteza idealului de sfinţenie: să iubeşti.
Să dea Domnul ca această carte să hrănească tot mai multe suflete şi să constituie busola pentru regăsirea drumului bun ce duce la mântuire, dar nu singuri, ci împreună.
Pr. Cristinel Fodor
