"Domnul iubeşte pe poporul său" (Ps 149,4), am cântat, era refrenul de la psalmul responsorial. Precum şi un adevăr pe care poporul lui Israel îl repeta, îi plăcea să-l repete: "Domnul iubeşte pe poporul său". Şi în momentele urâte, întotdeauna "Domnul iubeşte"; trebuie să se aştepte cum se va manifesta această iubire. Când Domnul trimitea, din această iubire, un profet, un om al lui Dumnezeu, reacţia poporului era: "Domnul a vizitat poporul său" (cf. Ex 4,31), pentru că îl iubeşte, l-a vizitat. Şi acelaşi lucru spunea mulţimea care-l urma pe Isus văzând lucrurile pe care le făcea Isus: "Domnul a vizitat poporul său" (cf. Lc 7,16).
Şi astăzi noi putem spune aici: în urmă cu o sută de ani Domnul a vizitat poporul său. A trimis un om, l-a pregătit pentru a fi episcop şi a conduce Biserica. Noi, comemorându-l pe sfântul Ioan Paul al II-lea, reluăm asta: "Domnul iubeşte pe poporul său", "Domnul a vizitat poporul său"; a trimis un păstor.
Şi care sunt, să spunem, "urmele" de bun păstor pe care le putem găsi în sfântul Ioan Paul al II-lea? Multe! Dar să spunem numai trei dintre ele. Dat fiind faptul că iezuiţii spun mereu lucrurile în trei, spunem trei: rugăciunea, apropierea de popor, iubirea faţă de dreptate. Sfântul Ioan Paul al II-lea era un om al lui Dumnezeu pentru că se ruga, şi se ruga mult. Dar cum poate un om care are atâtea de făcut, atâta muncă pentru a conduce Biserica..., are atâta timp de rugăciune? El ştia bine că prima îndatorire a unui episcop este să se roage. Şi asta n-a spus-o numai Conciliul Vatican II, a spus-o sfântul Petru, când i-au făcut pe diaconi, au spus: "Şi nouă, episcopilor, rugăciunea şi vestirea Cuvântului" (cf. Fap 6,4). Prima îndatorire a unui episcop este să se roage, şi el ştia asta, el făcea asta. Model de episcop care se roagă, prima îndatorire. Şi ne-a învăţat că atunci când un episcop face cercetarea cugetului seara, trebuie să se întrebe: câte ore m-am rugat astăzi? Om al rugăciunii.
A doua urmă, om al apropierii. Nu era un om dezlipit de popor, ba chiar mergea să întâlnească poporul; şi a umblat în lumea întreagă, găsind poporul său, căutând poporul său, apropiindu-se. Şi apropierea este una din trăsăturile lui Dumnezeu cu poporul său. Ne amintim că Domnul spune poporului lui Israel: "Priveşte, ce popor a avut dumnezeii săi aşa de apropiaţi aşa cum sunt eu cu tine?" (cf. Dt 4,7). O apropiere a lui Dumnezeu faţă de popor care devine strânsă după aceea în Isus, devine puternică în Isus. Un păstor este aproape de popor, altminteri, dacă nu este aproape de popor nu este păstor, este un ierarh, este un administrator, poate chiar bun, dar nu este păstor. Apropiere de popor. Şi sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a dat exemplul acestei apropieri: aproape de cei mari şi de cei mici, de cei apropiaţi şi de cei de departe, mereu aproape, era apropiat.
A treia urmă, iubirea faţă de dreptate. Însă dreptatea deplină! Un om care voia dreptatea, dreptatea socială, dreptatea popoarelor, dreptatea care alungă războaiele. Însă dreptatea deplină! Pentru aceasta sfântul Ioan Paul al II-lea era omul milostivirii, pentru că dreptatea şi milostivirea merg împreună, nu se pot distinge [în sensul de a despărţi], sunt împreună: dreptatea este dreptate, milostivirea este milostivire, însă una fără cealaltă nu se găseşte. Şi vorbind despre omul dreptăţii şi al milostivirii, să ne gândim cât de mult a făcut sfântul Ioan Paul al II-lea pentru ca oamenii să înţeleagă milostivirea lui Dumnezeu. Să ne gândim cum a dus el înainte devoţiunea către sfânta Faustina [Kowalska] a cărei comemorare liturgică va fi din ziua de astăzi pentru toată Biserica. El a simţit că dreptatea lui Dumnezeu avea această faţă de milostivire, această atitudine de milostivire. Şi acesta este un dar pe care el ni l-a lăsat: dreptatea-milostivirea şi milostivirea dreaptă.
Să-l rugăm astăzi ca să ne dea nouă tuturor, în special păstorilor Bisericii, dar tuturor, harul rugăciunii, harul apropierii şi harul dreptăţii-milostivirii, milostivirii-dreptăţii.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
