Papa Francisc la Veneţia: Întâlnirea cu tinerii
Piaţa din faţa Bazilicii "Santa Maria della Salute" (Veneţia)
duminică, 28 aprilie 2024
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Şi soarele zâmbeşte!
Este frumos să vă văd! A ne întâlni împreună ne permite să împărtăşim, chiar şi numai printr-o rugăciune, o privire şi un zâmbet, minunăţia care suntem. De fapt, noi toţi am primit un dar mare, acela de a fi fii ai lui Dumnezeu iubiţi şi suntem chemaţi să realizăm visul Domnului: a mărturisi şi a trăi bucuria sa. Nu există lucru mai frumos. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat să trăiţi unele experienţe aşa de frumoase, încât să nu reuşiţi să le ţineţi pentru voi, ci să simţiţi nevoia de a le împărtăşi. Noi toţi avem această experienţă, o experienţă atât de frumoasă, încât unul simte nevoia de a o împărtăşi. Noi suntem aici astăzi pentru asta: pentru a redescoperi în Domnul frumuseţea care suntem şi pentru a ne bucura în numele lui Isus, Dumnezeu tânăr care îi iubeşte pe tineri şi care uimeşte mereu. Dumnezeul nostru ne uimeşte mereu. Aţi înţeles asta? Este foarte important, a fi pregătiţi la surprizele lui Dumnezeu!
Prieteni, aici la Veneţia, oraş al frumuseţii, trăim împreună un moment frumos de întâlnire, dar în seara aceasta, când fiecare va fi acasă, şi apoi mâine şi în zilele următoare, de unde trebuie repornit pentru a primi frumuseţea care suntem şi a o alimenta, de unde trebuie să repornim pentru a percepe această frumuseţe? Vă sugerez două verbe, pentru a reporni, două verbe practice, pentru că sunt materne: două verbe de mişcare care animau inima tânără a Mariei, Mama lui Dumnezeu şi a noastră. Ea, pentru a răspândi bucuria Domnului şi a ajuta pe cel care se afla în nevoie, "s-a ridicat şi a mers" (Lc 1,39). A ne ridica şi a merge. Să nu uităm aceste două verbe pe care Sfânta Fecioară Maria le-a trăit înainte noastră.
Înainte de toate, a ne ridica. A ne ridica de la pământ, pentru că suntem făcuţi pentru cer. A ne ridica din tristeţi pentru a înălţa privirea în sus. A ne ridica pentru a sta în picioare în faţa vieţii, nu aşezaţi pe canapea. V-aţi gândit, v-aţi imaginat, cum este un tânăr aşezat toată viaţa pe canapea? V-aţi imaginat asta? Imaginaţi-vă asta; şi există canapele diferite care ne iau şi nu ne lasă să ne ridicăm. A ne ridica pentru a spune "iată-mă!" Domnului, care crede în noi. A ne ridica pentru a primi darul care suntem, pentru a recunoaşte, înainte de orice alt lucru, că suntem preţioşi şi de neînlocuit. "Dar, părinte, papă sau domnule papă, nu, nu este adevărat, eu sunt urât, eu sunt urâtă...". Nu, nu, nimeni nu este urât şi fiecare dintre noi este frumos, este frumoasă şi are o comoară în sine, o comoară frumoasă de împărtăşit şi de dat celorlalţi. Sunteţi de acord cu asta sau nu? Da? Şi asta, ascultaţi bine, nu este autostimă, nu, este realitate! A recunoaşte acest lucru este primul pas de făcut dimineaţa când te trezeşti: cobori din pat şi te primeşti în dar. Te ridici şi, înainte de a plonja în lucrurile de făcut, recunoaşte cine eşti mulţumindu-i Domnului. Îi poţi spune: "Dumnezeul meu, mulţumesc pentru viaţă. Dumnezeul meu, fă să mă îndrăgostesc de viaţa mea". Recunoaşte cine eşti tu şi mulţumeşte Domnului. Îi poţi spune: "Dumnezeul meu, mulţumesc pentru viaţă, pentru viaţa mea. Dumnezeul meu, tu eşti viaţa mea. Dumnezeul meu, ajută-mă astăzi pentru asta, pentru asta... Tu ştii, Dumnezeul meu, sunt îndrăgostită, sunt îndrăgostit, ajută-mă, ajută-mă să fac să crească această iubire şi apoi să se termine într-un cuplu fericit". Atâtea lucruri frumoase se pot spune mereu Domnului. Apoi roagă-te Tatăl nostru, unde primul cuvânt este cheia bucuriei: spui "Tată" şi te recunoşti fiu iubit, fiică iubită. Îţi aminteşti că pentru Dumnezeu nu eşti un profil digital, ci un fiu, care ai un Tată în ceruri şi că eşti, aşadar, fiu al cerului. "Dar, părinte, acest lucru este prea romantic!". Nu, este realitatea, dragule sau dragă, dar trebuie s-o descoperim în viaţa noastră, nu în cărţi, în viaţă, viaţa noastră.
Şi totuşi, adesea ajungem să luptăm împotriva unei forţe de gravitate negativă care aruncă în jos o inerţie oprimantă care vrea să ne facă să vedem totul cenuşiu. Uneori ni se întâmplă asta. Ce-i de făcut? Pentru a ne ridica - să nu uităm asta - înainte de toate trebuie să ne lăsăm ridicaţi: să ne lăsăm prinşi de mână de Domnul, care nu dezamăgeşte niciodată pe cel care se încrede în el, care mereu ridică şi iartă. "Dar eu - ai putea să spui - nu sunt la înălţime: mă percep fragil, slab, păcătos, cad adesea!". Dar când te simţi aşa, te rog, schimbă "încadrarea": nu te privi cu ochii tăi, ci gândeşte-te la privirea cu care te priveşte Dumnezeu. Când greşeşti şi cazi, el ce face? Stă acolo, alături de tine şi îţi zâmbeşte, gata să te ia de mână şi să te ridice. Acesta este un lucru foarte frumos: mereu stă acolo pentru a te ridica.
Vă voi spune un lucru pe care mi-l sugerează asta. Este frumos a privi o persoană de sus în jos? Este frumos sau nu este frumos? Nu, nu este frumos. Dar atunci când se poate privi o persoană de sus în jos, când? Pentru a o ajuta să se ridice. Singura dată când noi putem privi o persoană de sus în jos cu frumuseţe este atunci când noi o ajutăm să se ridice. Şi aşa face Isus cu noi, când suntem căzuţi. Ne priveşte de sus în jos. Acest lucru este frumos. Nu crezi? Deschide evanghelia şi priveşte ce a făcut cu Petru, cu Maria Magdalena, cu Zaheu, cu atâţia alţii: minunăţii cu fragilităţile lor. Domnul face cu fragilitatea noastră minunăţii.
Şi un pic en passant: voi citiţi Evanghelia? Vă dau un sfat. Aveţi o mică Evanghelie de buzunar? Purtaţi-o mereu cu voi şi, în orice moment, deschideţi-o şi citiţi un mic text. Mereu cu voi mica Evanghelie de buzunar. De acord? [răspund: "Da!"]. Înainte, curaj!
Dumnezeu ştie că, înainte de a fi frumoşi, suntem fragili, şi cele două lucruri merg împreună: un pic ca Veneţia, care este splendidă şi delicată în acelaşi timp. Este frumoasă şi delicată, are unele fragilităţi care trebuie îngrijite. Dumnezeu nu-şi leagă la deget greşelile noastre: "Ai făcut aşa, ai făcut...". El nu se leagă de asta, ci ne întinde mâna. "Dar, părinte, eu am atâtea, atâtea lucruri de care mă ruşinez". Dar nu te privi pe tine, priveşte mâna pe care ţi-o întinde Dumnezeu pentru a te ridica! Nu uitaţi asta: dacă tu te simţi cu povara conştiinţei, priveşte-l pe Domnul şi lasă-te prins de mână de el. Când suntem la pământ, el vede fii de ridicat, nu răufăcători de pedepsit. Vă rog, să ne încredem în Domnul! Devine un pic lung discursul meu, v-aţi plictisit? [răspund: "Nu!"]. Sunteţi educaţi, bine!
Şi, odată ridicaţi, ne revine nouă să rămânem în picioare. Mai întâi a ne ridica, apoi a sta în picioare, "a rămâne" când vine voinţa de a ne aşeza, de a lăsa să treacă, de a lăsa baltă. Nu este uşor, dar este secretul. Da, secretul marilor cuceriri este statornicia. Este adevărat că uneori există această fragilitate care te trage în jos, dar statornicia este ceea ce te duce înainte, este secretul. Astăzi se trăieşte din emoţii rapide, din senzaţii momentane, din instincte care durează clipe. Dar astfel nu se merge departe. Campionii sportului, precum şi artiştii, oamenii de ştiinţă, arată că marile realizări nu se dobândesc într-o clipă, totul şi imediat. Şi dacă acest lucru este valabil pentru sport, artă şi cultură, este valabil cu atât mai mult pentru ceea ce contează mai mult în viaţă. Ce anume contează în viaţă? Iubirea, credinţa. Şi pentru a creşte în credinţă şi în iubire trebuie să avem statornicie şi să mergem înainte mereu. În schimb, aici riscul este de a lăsa totul în voia improvizaţiei: mă rog dacă-mi convine, merg la Liturghie când vreau, fac bine dacă simt asta... Acest lucru nu dă rezultate: trebuie perseverat, zi după zi. Şi a face asta împreună, pentru că a fi împreună ne ajută mereu să mergem înainte. Împreună: acel "fă singur" în marile lucruri nu funcţionează. Pentru această vă spun: nu vă izolaţi, căutaţi-i pe ceilalţi, trăiţi experienţa cu Dumnezeu împreună, urmaţi drumuri de grup fără încetare. Tu ai putea să spui: "Dar în jurul meu toţi stau în lumea lor cu celularul, alipiţi de social şi de jocurile video". Şi tu fără frică mergi împotriva curentului: ia viaţa în mâini, intră în joc; închide televizorul şi deschide Evanghelia - este prea mult acest lucru? -, lasă celularul şi întâlneşte persoanele! Celularul este foarte util, pentru a comunica, este util, dar fiţi atenţi atunci când celularul te împiedică să întâlneşti persoanele. Foloseşte celularul, bine, dar întâlneşte persoanele! Ştii ce este o îmbrăţişare, un sărut, o strângere de mână: persoanele. Nu uitaţi asta: foloseşte celularul, dar întâlneşte persoanele.
Mi se pare că aud obiecţia voastră: "Nu este uşor, părinte, pare că mergem împotriva curentului!". Dar voi nu puteţi spune asta aici la Veneţia, pentru că Veneţia ne spune că numai vâslind cu statornicie se merge departe. Dacă voi sunteţi cetăţeni veneţieni, învăţaţi să vâsliţi cu statornicie pentru a merge departe! Desigur, pentru a vâsli este nevoie de regularitate; dar statornicia premiază, chiar dacă ea costă oboseală. Aşadar, tineri şi tinere, asta înseamnă a ne ridica: a ne lăsa prinşi de mână de Dumnezeu pentru a merge împreună!
Şi după ridicare, a merge. A merge înseamnă a deveni dar, a ne dărui altora, capacitate de a ne îndrăgosti; şi acesta este un lucru frumos: unui tânăr care nu simte capacitatea de a se îndrăgosti sau de a fi iubitor cu alţii, ceva îi lipseşte. A merge în întâmpinare, a umbla, a merge înainte.
Dragi fraţi, dragi surori, închei, fiţi liniştiţi!
Să ne gândim la Tatăl nostru, care a creat totul pentru noi, Dumnezeu ne-a dat tot: şi noi care suntem fiii săi, pentru cine creăm ceva frumos? Trăim cufundaţi în produse făcute de om, care ne fac să pierdem uimirea faţă de frumuseţea care ne înconjoară, totuşi creaţia ne invită să fim la rândul nostru creatori de frumuseţe. Vă rog, nu uitaţi asta: a fi creatori de frumuseţe şi a face ceva ce nu era înainte. Acest lucru este frumos! Şi când voi vă veţi căsători şi veţi avea un fiu, o fiică, veţi face un lucru care nu era înainte! Şi aceasta este frumuseţea tineretului, când devine maternitate sau paternitate: a face un lucru care nu era înainte. Este frumos acest lucru. Gândiţi-vă înăuntrul vostru la copiii pe care îi veţi avea şi asta trebuie să vă împingă înainte, nu fiţi profesionişti de a digita în mod obsesiv, ci creatori de noutate! O rugăciune făcută cu inima, o pagină pe care o scrii, un vis pe care-l realizezi, un gest de iubire faţă de cineva care nu poate să răsplătească: asta înseamnă a crea, a imita stilul lui Dumnezeu care creează. Este stilul gratuităţii, care te face să ieşi din logica nihilistă a acelui "fac pentru a avea" şi "muncesc pentru a câştiga". Asta trebuie făcut - fac pentru a avea şi muncesc pentru a câştiga -, dar nu trebuie să fie centrul vieţii tale. Centrul este gratuitatea: daţi viaţă unei simfonii de gratuitate într-o lume care caută utilul! Atunci veţi fi revoluţionari. Mergeţi, dăruiţi-vă fără frică!
Tinere care vrei să iei în mână viaţa ta, ridică-te! Deschide inima la Dumnezeu, mulţumeşte-i, îmbrăţişează frumuseţea care eşti; îndrăgosteşte-te de viaţa ta. Şi apoi mergi! Ridică-te, îndrăgosteşte-te şi mergi! Ieşi, mergi cu ceilalţi, caută pe cel care este singur, colorează lumea cu creativitatea ta, pictează cu evanghelie străzile vieţii. Te rog, pictează cu evanghelie străzile vieţii! Ridică-te şi mergi. Să spunem asta toţi împreună, unii pentru alţii! [repetă: "Ridică-te şi mergi!"]. Nu am auzit... [repetă tare: "Ridică-te şi mergi!"]. Îmi place! Isus îţi adresează această invitaţie. El, atâtor persoane pe care le ajuta şi le vindeca, le spunea: "Ridică-te şi mergi" (cf. Lc 17,19). Ascultă această chemare, repet-o înăuntrul tău, păstreaz-o în inimă. Şi cum era treaba? [repetă: "Ridică-te şi mergi!"]. Mulţumesc!
Franciscus
* * *
După ce s-a terminat discursul, unii tineri îi aduc papei un dar.
Preot: Glasul meu, Sfinte Părinte, cred că este foarte puţin faţă de emoţia acestor tineri...
Papa Francisc: Mulţumesc! Şi, am uitat: Cum era treaba?
Tinerii: Ridică-te şi mergi!
Papa Francisc: Bravo!
Preot: Dumneavoastră ne cereţi mereu să ne rugăm pentru dumneavoastră, Sfinte Părinte. Aceşti tineri au cerut să facă asta pentru dumneavoastră şi astăzi, aşadar, cerem acel timp pentru a-i cere lui Dumnezeu Tatăl să binecuvânteze viaţa dumneavoastră, slujirea dumneavoastră de părinte şi de a lăsa ca noi să putem fi oi docile faţă de conducerea dumneavoastră. Prin mijlocirea Fecioarei, care păzeşte această dieceză a noastră şi pe care dumneavoastră ne învăţaţi s-o rugăm, acest minut de tăcere.
[Bucură-te Marie...]
[Binecuvântarea]
Preot: Gestul prin care vă este adus este acest furchet, un element fundamental pentru o ambarcaţiune cu vâsle: este unirea dintre barcă şi vâslă, vrea să-i simbolizeze pe tinerii noştri, dinamicitatea de a conduce, de a pune energia lor, forţa lor, dar şi de a se lăsa conduşi de dumneavoastră. Sunt reprezentanţi ai tuturor diecezelor.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
