O zi a unui preot
V-am dat exemplu
de Enrico Masseroni

V. "Iuxta crucem"

11. Între vigilie şi viaţa veşnică: moartea (In 1,45)

Întâlnirea cu moartea constituie un moment frecvent, poate cel mai familiar în viaţa cotidiană a preotului, cu riscul de a face din ea o obişnuinţă. Cultura dominantă marginalizează misterul morţii, uitând-o, îndepărtând-o, făcând din ea un spectacol şi transformând-o într-o ocazie de a face apologia vieţii, nu a vieţii veşnice, ci a celei trecute a defunctului.

Distanţa abisală dintre credinţa creştină şi credinţa laică în faţa morţii apare evidentă în timpul unor celebrări funebre pentru oameni iluştri: paradisul există şi el, dar pe pământ. Cine nu are credinţă caută să exorcizeze moartea făcând să vorbească trecutul: amintiri din viaţă, faptele, gesturile de fiecare zi. Uneori şi omiliile preotului se axează pe amintiri, pe trecut. În loc să vorbească despre speranţa creştină, despre Isus cel înviat, cei vii sunt mângâiaţi întorcându-se la amintiri.

Bogăţia credinţei creştine constă în celebrarea prezentului şi a viitorului defunctului. El trăieşte în Dumnezeu, a înviat împreună cu Cristos. Moartea este înfrântă primind-o, în credinţa şi în speranţa unei vieţi depline care ne este dată.

Acest mesaj nu este recepţionat mai niciodată de mass-media atunci când ne prezintă funeraliile religioase. Adesea, singurul lucru interesant are gust laic, citându-se lucruri trecute.

11.1. Textul

1 Era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei. 2 Maria era aceea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă şi îi uscase picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. 3 Aşadar, surorile au trimis să i se spună: "Doamne, iată, cel pe care-l iubeşti este bolnav!". 4 Când a auzit Isus, a zis: "Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea".

5

Deşi Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr, 6 când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care se afla. 7 Abia după aceea, le-a spus discipolilor: "Să mergem din nou în Iudeea!". 8 Discipolii i-au spus: "Rabbi, acum căutau iudeii să te ucidă cu pietre şi tu mergi iarăşi acolo?". 9 Isus a răspuns: "Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi. 10 Însă, dacă cineva umblă în timpul nopţii, se împiedică pentru că lumina nu este în el".

11

După ce a spus acestea, a adăugat: "Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar mă duc să-l trezesc". 12 Atunci discipolii i-au zis: "Doamne, dacă doarme, va fi salvat!". 13 De fapt, Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre somnul obişnuit. 14 Aşadar, Isus le-a spus deschis: "Lazăr a murit 15 şi mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeţi. Dar să mergem la el!". 16 Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celorlalţi discipoli: "Să mergem şi noi să murim cu el!".

17

Când a ajuns Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. 18 Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. 19 Şi mulţi iudei veniseră la Marta şi Maria să le consoleze pentru fratele lor. 20 Când a auzit că a venit Isus, Marta i-a ieşit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă. 21 Aşadar, Marta i-a spus lui Isus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! 22 Însă şi acum ştiu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da". 23 Isus i-a spus: "Fratele tău va învia". 24 Marta i-a zis: "Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă". 25 Isus i-a spus: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; 26 şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?". 27 Ea a răspuns: "Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume".

28

După ce a spus ea aceasta, s-a dus şi a chemat-o pe sora ei, Maria, şoptindu-i: "Învăţătorul este aici şi te cheamă". 29 Când a auzit, ea s-a ridicat repede şi a venit la el. 30 Încă nu ajunsese Isus în sat, ci se afla tot în locul unde îl întâmpinase Marta. 31 Atunci iudeii, care erau cu ea în casă şi o consolau, văzând-o pe Maria că s-a ridicat în grabă şi a ieşit, au venit după ea, crezând că merge la mormânt ca să plângă acolo. 32 Când a ajuns Maria unde era Isus, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi a spus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit". 33 Iar Isus, când a văzut-o că plânge şi că plâng şi iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat. 34 Şi a zis: "Unde l-aţi pus?". I-au răspuns: "Doamne, vino şi vezi!". 35 Isus a lăcrimat. 36 Atunci iudeii au început să spună: "Iată cât de mult îl iubea!". 37 Dar unii dintre ei au zis: "Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?".

38

Isus s-a înfiorat din nou şi a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. 39 Isus a zis: "Ridicaţi piatra!". Marta, sora celui mort, i-a zis: "Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile". 40 Isus i-a spus: "Nu ţi-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?". 41 Au ridicat, deci, piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: "Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. 42 Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis". 43 Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: "Lazăr, vino afară!". 44 A ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, iar faţa lui era acoperită cu un ştergar. Isus le-a zis: "Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!". 45 Mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ceea ce făcuse el, au crezut în el" (In 11,1-45).

11.2. Cum înfruntă Isus moartea

În Evanghelia după Ioan minunea învierii lui Lazăr ocupă un loc central: poate fi considerată o anticipare a morţii şi învierii lui Isus, ca o confirmare a puterii sale asupra vieţii şi asupra morţii.

Putem nota câteva trăsături inconfundabile şi contrastante.

Spunând "Betania", evocăm casa ospitalieră a prieteniei.

Cuvintele exprimă o relaţie afectivă cunoscută şi recunoscută dintre Isus şi cei trei fraţi, prieteni ai săi.

Ucenicii denotă o oarecare greutate în a-l urmări pe Isus în dialogul său despre boala şi moartea prietenului său Lazăr.

Natural, învierea lui Lazăr are un dublu efect: pe de o parte duce la credinţă (v. 45), iar pe de altă parte dă naştere deciziei de a-l ucide pe învăţătorul.

Învierea lui Lazăr este al şaptelea semn: este prefigurarea morţii lui Isus şi este cauza ei imediată; semnul cel mai mare: Cristos se revelează drept izvor de nemurire şi de viaţă veşnică şi e semn al învierii escatologice a morţilor. Isus este sensul vieţii şi al morţii oricărei persoane. Nici o experienţă nu este atât de universală şi de dramatică cum este "moartea".

În relatarea lui Ioan vigilia pătimirii lui Isus este plină de interogative şi de frici: neliniştea ucenicilor, plânsul Martei şi al Mariei. Ucenicii sunt pregătiţi pentru momentul trecerii din această viaţă a lui Isus.

11.3. Cele patru dialoguri despre moarte

- Primul dialog este între Isus şi ucenici şi priveşte drumul pe care Isus decide să-l facă la Ierusalim, în Iudeea, şi despre sensul bolii lui Lazăr (v.4. 14-15). De ce este bolnav Lazăr? Care este sensul acestei suferinţe? "Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu" (v. 4).

Isus prezintă moartea lui Lazăr ca pe un somn, lucru obişnuit la popoarele vechi, dar, văzând că ucenicii nu pricep, a început să vorbească deschis despre moartea prietenului, spunând că se bucură, nu pentru moartea lui, ci pentru credinţa pe care ucenicii o vor exprima în faţa semnului care va avea loc.

În acest prim dialog Isus face un drum cu ai săi: îi ajută să treacă de la moartea ca "fapt", la moartea ca "semn". Pentru raţiunea omenească moartea este numai un fapt, o enigmă. Pentru Isus, ea devine un semn în care se revelează puterea lui Dumnezeu în Fiul.

- În al doilea dialog, înregistrat în In 11,17-27, discursul se face mai explicit: Isus o întâlneşte pe Marta şi vorbeşte cu ea. Observăm trăsăturile cele mai neaşteptate ale identităţii lui Isus (învierea şi viaţa) şi totodată adevăratul destin al creaturii omeneşti (nu va muri în veci).

- Al treilea dialog (vv. 28-37) are loc între Isus şi Maria. Tonul e plin de emoţie: "Învăţătorul este aici şi te cheamă" (v. 28). Dialogul cu Maria este fără cuvinte: e la nivelul sentimentelor: "s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat... Isus a lăcrimat". Este răspunsul omenesc al lui Isus în faţa morţii şi a durerii.

- Al patrulea dialog al lui Isus este cu Lazăr (v. 43). "... e mort de patru zile" (v. 39) vrea să arate că moartea este definitivă; se credea că trei zile sufletul mai vagabondează în jurul cadavrului, dar patru zile, piatra, fâşiile de pânză arată că moartea este definitivă, invincibilă. Dar Isus are putere asupra morţii: el strigă, are ultimul cuvânt. Cuvântul învinge moartea. Întoarcerea lui Lazăr la viaţă este un semn al morţii şi învierii lui Isus şi al ultimului cuvânt al lui Dumnezeu asupra istoriei: un cuvânt de viaţă.

11.4. Moartea ca punct de observaţie asupra vieţii

Răul ştiinţei este că vrea să se ocupe numai de viaţă, dar noi mai trebuie şi să murim. Nu putem înţelege viaţa dacă nu ne explicăm moartea, care este întuneric dacă nu aprindem o luminiţă de credinţă, cu uleiul sufletului.

Este salutar faptul de a citi şi interpreta viaţa pornind de la moarte. Nu putem observa viaţa şi viitorul pornind de la prezent, pierzând astfel orice scop. Înţelepciunea creştină, în schimb, observă prezentul pornind de la viitor, de la moarte, căci numai sfârşitul sugerează şi luminează adevărul şi bunătatea mijloacelor. După revoluţia franceză s-a şters calendarul creştin (1793), s-au laicizat funeraliile şi cimitirele, la intrarea cărora s-a scris: "Moartea este un somn veşnic". Azi cimitirele devin parcuri verzi, fără cruci.

11.5. Moartea în perspectiva creştină: întâlnirea cu Cel Înviat

Înţelepciunea credinţei ne spune că moartea este luminată de lumina Celui Înviat. Este a patra şi ultima chemare: după chemarea la viaţă, la noua viaţă prin botez, la generarea vieţii în căsătorie sau preoţie, iată chemarea la "viaţa veşnică". Aceasta este parabola vieţii omeneşti: o urcare progresivă din timp în veşnicie, din viaţă în eternitate.

Sensul vieţii însă nu este sicriul, ci altarul pe care se celebrează Cel Înviat. Şi astfel, din Liturghie în Liturghie mergem spre Liturghia veşnică în care ochii se deschid asupra chipului Celui Înviat, la fel ca în experienţa pascală a celor doi ucenici de la Emaus.

Un preot, pe patul morţii spunea: "Ce frumos este să fii preot" şi a spus-o întinzând braţele ca şi cum ar fi presimţit marea îmbrăţişare.

Poate că preoţii sunt prea obişnuiţi să întâlnească masca morţii pe chipul altora şi în consecinţă vorbesc adesea despre moarte în faţa sicriului altora. Dar nu este mai puţin important să ne gândim la propria moarte, deoarece trăim pentru a muri, dar cu credinţa care ne revelează sensul cel mai luminos, sensul pascal al ei: Ave crux, spes unica!... Ia-mă! Să pot învia cât mai curând!

11.6. A da mărturie despre compasiune la şcoala lui Isus

Compasiunea nu este un limbaj de circumstanţă, o atitudine provizorie de tristeţe, ci un limbaj care implică lumea interioară, capabilă să spună persoanei care suferă: "Nu eşti singură, iată eu sunt cu tine".

Este acea trăsătură umană pe care Isus o descoperă mamei văduve a tânărului din Naim ("Nu mai plânge" - Lc 7,13), Martei lângă mormântul din Betania ("Isus a lăcrimat" In 11,35).

Limbajul lacrimilor adesea este interpretat ca emoţie, iar emoţia un fel de limbaj al celor slabi. În evanghelie interpretarea care i se dă este aceea a iubirii şi a compasiunii: "Iată cât de mult îl iubea!" (In 11,36).

De obicei limbajul compasiunii, în ceasurile cele mai dramatice din viaţa persoanelor, descoperă adevăratul chip al preotului păstor, total implicat în viaţa turmei sale, care nu se obişnuieşte cu dramele persoanelor, ci ştie să respecte unicitatea, singularitatea, dramatismul morţii.

11.7. A da mărturie despre speranţă

Isus este adevărata speranţă: el este viaţa, el este învierea. Este adevărat, nu e uşor să spui un cuvânt adevărat în anumite momente dramatice ale vieţii, mai ales atunci când în faţa morţii mintea nu se apleacă asupra misterului, ci există doar mânie şi disperare pentru o tragedie în care Dumnezeu pare să fie marele acuzat pentru un păcat de omisiune.

Poate că atunci, mai mult decât un cuvânt obiectiv, foloseşte mai mult o tăcere împărtăşită şi umilă, capabilă să spună simplu: "Şi eu împărtăşesc greutatea ta de a crede; şi eu cer împreună cu tine darul speranţei".

Astăzi ispita cea mai mare este cea împotriva speranţei. Sfinţii au fost ispitiţi împotriva speranţei. Astăzi ispita împotriva speranţei ajunge la tineri în forma descurajării, a dubiului.

11.8. A da mărturie despre milostivire

Este greu să împaci mila (Lc 15) cu dreptatea (Mt 18). Dar a da mărturie despre milostivire înseamnă a crede în iubirea infinită a lui Dumnezeu, în fantezia sa, care scapă raţiunii noastre. Strigătul lui Isus de pe cruce: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34) arată victoria milostivirii drepte sau a dreptăţii milostive. Iată de ce ministerul preotului trebuie să facă să convieţuiască tripla forţă a mărturiei: a compasiunii care mângâie, a speranţei care deschide orizonturi de viitor, a milostivirii care deschide spre speranţă.

Mizeria şi milostivirea: mizeria mea şi milostivirea lui Dumnezeu.

Traducere de pr. Cristinel Fodor


 

Articol etichetat cu:

viața preotului Moartea Evanghelia după Ioan învierea lui Lazăr funeralii creștine speranță creștină Isus Cristos