Wilhelm Hunermann: Prinţul Gonzaga. O biografie a sfântului Alois,
Vieţile sfinţilor 2, Sapientia 2002, 268 pag., 40.000 lei

Există mai multe biografii ale sfântului Alois, însă aceasta este cu totul una specială. Autorul Wilhelm Hünermann face o istorie romanţată a vieţii prinţului într-o manieră foarte interesantă şi captivantă pentru orice cititor de orice vârstă şi formare intelectuală. Hünermann surprinde cele mai semnificative momente din viaţa prinţului.

Născut la 9 martie 1568 la Castiglione delle Stiviere, copilăria lui Alois este marcată de modelul medieval "sapientia et fortitudo", el fiind atras de viaţa militară, rudimentară şi brutală ca mod de manifestare, de mânuirea armelor şi limbajul dur şi uneori suburban al cadrelor militare. Exemplul tatălui este unul de referinţă, tânărul fiind educat pentru a deveni viitorul stăpân de Castiglione. Însă descoperind că Dumnezeu îl cheamă în altă parte, Alois renunţă la strălucirea familiei sale nobile, la titlul şi moştenirea pământească, pentru a se dedica în totalitatea fiinţei sale idealurilor creştine, dobândind înalte trăsături morale şi spirituale şi dovedind astfel o maturizare creştină precoce.

Este considerat un fanatic şi un vizionar de către cei din jur, dar el nu vrea altceva decât să se roage, să fie în comuniune cu Dumnezeu şi să asculte de glasul său, care îl chema la o viaţă mai nobilă decât cea ereditară, la viaţa carităţii perfecte. Modelul său exemplar de asceză şi devotament faţă de un ideal superior este cu atât mai uimitor cu cât a fost înconjurat de multiplele tentaţii pe care le ofereau curţile regale spaniole şi nobiliare din Italia, însă până la urmă el a ieşit victorios în bătălia sa pentru o viaţă castă şi sfântă. De asemenea ne uimeşte tenacitatea sa în urmarea vocaţiei sale religioase de a deveni un simplu preot iezuit în pofida tuturor împotrivirilor tatălui său şi ale rudelor sale. El se evidenţiază astfel printr-o personalitate puternică, prin capacitatea de a nu se lăsa condiţionat de nimeni şi de nimic, renunţând în totalitate la ceea ce pentru unii era un miraj.

Odată intrat în Ordinul sfântului Ignaţiu de Loyola, Alois se distinge printr-o viaţă dedicată în întregime iubirii lui Dumnezeu şi semenilor săi. Prin rugăciune, asceză, penitenţă, practicarea tuturor virtuţilor creştine, mai ales a virtuţilor umilinţei, ascultării şi carităţii, Alois vrea să înainteze cât mai repede pe calea sfinţeniei. Deşi o fire maladivă, găseşte forţa să-i ajute pe alţii, să-i îngrijească pe cei bolnavi până la dăruirea totală de sine. Datorită sănătăţii sale şubrede, moare în faimă de sfinţenie, înainte de a ajunge preot, la vârsta de 23 ani, în ziua de 21 iunie anul 1591, lăsând în istorie una dintre cele mai surprinzătoare mărturii de sărăcie, castitate, caritate şi credinţă. Pe 19 octombrie 1605 este declarat fericit de către Papa Paul al V-lea, pe 31 decembrie 1726 este canonizat sau recunoscut ca sfânt în mod oficial de către Papa Benedict al XIII-lea şi pe 13 iunie 1926 este reconfirmat şi declarat în mod oficial patronul tineretului de către Papa Pius al XI-lea. Trupul său se află depus în biserica sfântului Ignaţiu, la Roma, iar capul său se află în sanctuarul din Castiglione. Sărbătoarea sfântului Alois este celebrată în fiecare an de către Biserică pe data de 21 iunie (1).

Popularitatea sfântului Alois a crescut o dată cu trecerea timpului, câştigând mulţi admiratori şi cinstitori, însă, din nefericire, în zilele noastre el se află într-un con de umbră. Cu toate acestea sfântul Alois este un ideal pentru tinerii din orice timp şi orice loc, căci a mers împotriva curentului şi a contestat societatea nedreaptă şi imorală de atunci pentru a urma vocaţia proprie la starea religioasă, aşa cum de fapt şi tinerii de astăzi sunt îndemnaţi să lupte împotriva mentalităţilor şi obiceiurilor rele ale lumii pentru a-şi descoperi propria identitate, pentru a-şi forma caracterul şi personalitatea, pentru a-şi urma propria chemare în viaţă omnia ad maiorem Dei gloriam.

Tinerii de astăzi au nevoie urgentă de speranţă şi de modele după care să se orienteze în viaţa lor. Deşi a trăit cu atâtea secole în urmă, sfântul Alois este un asemenea model de urmat. Datoria noastră este de a reinterpreta personalitatea sfântului Alois după o viziune nouă, de a-i descoperi fizionomia sa spirituală şi morală cu sensibilitate modernă, în conformitate cu timpurile noastre. Este nevoie de umilinţă şi răbdare pentru a capta sensul vieţii sale, pentru a adapta şi a reţine din mesajul şi viaţa sa ceea ce este actual şi aplicabil condiţiilor noastre concrete de astăzi. Dorim în felul acesta să recuperăm actualitatea sfântului Alois pentru a-l repropune tinerilor de astăzi şi tuturor celor care vor să se abandoneze cu încredere voinţei lui Dumnezeu, care are pentru fiecare dintre noi un mod sau o cale de sfinţire şi de mântuire. Deşi atât de departe în timp, sperăm că tinerii şi toţii cititorii acestei cărţi vor şti să aprecieze viaţa sfântului Alois la justa sa valoare, lăsându-se edificaţi de exemplul său de consacrare totală, de orientare spre Dumnezeu în Cristos printr-o viaţă de contemplaţie, de fraternitate şi de caritate perfectă.

Doresc să mărturisesc că am făcut această traducere acum treizeci de ani, în timp ce eram student la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi. Datorită condiţiilor prohibitive de atunci, cartea n-a putut fi publicată şi a circulat până astăzi printre cititori doar sub formă de pro manuscripto. Acum am reluat acea traducere şi după o revizuire a ei cu ajutorul unor colaboratori foarte binevoitori: a preotului profesor Alois Bulai şi al profesoarei Carmen Martinuş, cărora le mulţumesc din inimă pentru efortul depus, o propun spre lecturare tuturor celor interesaţi de modele sfinte şi patroni spirituali care pot să aibă o influenţă nespus de benefică asupra vieţii lor atât prin exemplul lor edificator şi încurajator cât şi prin mijlocirea lor puternică în faţa lui Dumnezeu, "căci primiţi în Patrie şi stând înaintea Domnului (cf. 2Cor 5,8), aceştia nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ... Aşadar, slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească" (LG 49).

(1) Deoarece numele Alois nu este cunoscut în alte ambiente decât în cel catolic, considerăm că este util să prezentăm pe scurt şi etimologia sa. Există scrisori în care el se semnează Alois, în timp ce bunicul său se semna Aloysio. Această nesiguranţă în grafia latinescului Aloisisus, care a dat naştere la alte variante precum, în regiunea Veneto, Alvise, care apoi s-a fixat în Luigi, a fost cauzată de forma germanică de unde provine şi de diferitele posibilităţi de adaptare la fonetica italiană. Originalul este al-wis, care în vechea limbă germanică înseamnă foarte înţelept. Cf. R. BRUNELLI, Un uomo di nome Luigi, Roma 1990, 36. Alţii spun că numele Alois are la bază prenumele Ludovic care este format din două cuvinte germanice vechi: hold care înseamnă glorios şi wig care înseamnă luptă, împreună însemnând glorios în luptă, căci Alois a câştigat lupta împotriva lumii păcătoase. Cf. Vieţile sfinţilor, I, Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti 1982, 274.

Pr. Prof. Dr. Alois Bişoc
 

Alois Bişoc, Introducere în teologia pastorală,
Sapientia 2002, 381 pag., 50.000 lei

În devenirea şi edificarea sa în decursul istoriei în slujba mântuirii tuturor oamenilor, Biserica are datoria să reflecteze în mod continuu asupra vieţii şi misiunii sale, asupra acţiunilor şi deciziilor sale, ţinând seama de situaţiile concrete şi de exigenţele actuale ale persoanelor în diferitele ambiente şi culturi în care şi pentru care ea trăieşte, este trimisă şi acţionează. La o atare reflecţie contribuie într-un mod original şi propriu teologia pastorală, care este în strânsă legătură cu celelalte discipline teologice şi apelează şi la contribuţiile diverselor ştiinţe umane.

Paginile acestui volum vor să ofere o sinteză organică, bazată teologic pe elementele principale care trebuie să inspire azi teologia pastorală fundamentală, cu referire la practica şi la misiunea Bisericii, la viaţa eclezială, la interpretările Magisteriului Bisericii şi la reflecţia actuală asupra acestor probleme.

Fiind una dintre disciplinele teologice apărute mai recent, teologii specialişti în pastorală recunosc că nu există încă pentru această materie "o tradiţie de şcoală consolidată, capabilă de a susţine o comunicare ştiinţifică efectivă, iar tentativele făcute de a da o fizionomie convingătoare teologiei pastorale se împleticesc în bâlbâiala limbilor" (1). De aceea recunoaştem că nu este uşor a scrie un manual de introducere în teologia pastorală.

Scopul acestui volum este de a oferi un material pentru cei care se întâlnesc pentru prima dată cu teologia pastorală şi de a prezenta temele cele mai importante referitoare la această disciplină teologică. Nici o reţetă pastorală, nici o formulă magică nu se află în acest volum. El este o contribuţie, un instrument pentru cei care sunt convinşi că nu există practică pastorală mai bună fără o teorie teologico-pastorală bună.

În acest manual vom încerca să descriem natura şi obligaţiile teologiei pastorale, vom analiza diferitele etape în evoluţia acestei discipline de la naşterea sa până astăzi. Nu vom reconstitui o istorie completă, pentru că nici nu posedăm studii complete specializate, ci vom pune în lumină anumite momente mai semnificative, în special vom prezenta o viziune globală a reflecţiei teologico-pastorale produse de Conciliul al II-lea din Vatican. Vom prezenta curente şi proiecte de teologie pastorală, diferiţi teologi de pastorală, mai ales pe aceia care au adus o contribuţie inovatoare. Vom face apoi o expunere sistematică a teologiei pastorale fundamentale subliniind în ultima parte unele tematici mai importante.

Prin urmare, în acest volum expunem bazele teologiei pastorale, care sunt bazele activităţii Bisericii aşa cum se realizează astăzi şi cum trebuie să fie realizată în viitor. Cu alte cuvinte, teologia pastorală analizează practica Bisericii creştine în mijlocul societăţii, aşa cum se prezintă astăzi şi cum - pornind de la trecutul său - se dezvoltă în viitor. Numai că dezvoltarea societăţii a luat un ritm aşa de vertiginos, încât ne este foarte greu să fixăm la nivel teoretic toate trăsăturile şi problemele urgente. Timpul este aşa de rapid, încât nu ne poate mira faptul dacă un manual de teologie pastorală începe să fie depăşit deja din momentul publicării sale.

În îndeplinirea misiunii sale Biserica se vede interpelată de noi şi numeroase probleme. Cum poate să fie ea semn şi sacrament de mântuire în această nouă situaţie? Cum poate anunţa Evanghelia tuturor oamenilor în circumstanţele actuale? Avem impresia uneori că pastoraţia noastră nu reuşeşte să se reînnoiască, nu este capabilă să se adapteze şi să răspundă noilor probleme. Ne mulţumim cu unele intervenţii pastorale imediate, accentuând unele aspecte, mai mult din punct de vedere social şi mai puţin din punct de vedere profetic. Constatăm uneori un activism exagerat pentru căutarea imaginii exterioare, un subiectivism pastoral prin identificarea Bisericii cu ideile personale, multe vorbe şi declaraţii publice, dar puţine fapte de slujire, de caritate care să ateste, să manifeste mila lui Dumnezeu şi Evanghelia carităţii. Acesta este momentul în care teologia pastorală poate să-şi ofere contribuţia, prezentând elementele fundamentale, criteriile evanghelice, liniile inspiratoare ale documentelor pastorale ale Magisteriului Bisericii, perspectivele în mod autentic ecleziale pe care toţi le aşteaptă de la modul nostru de a fi şi de a face Biserică în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu şi în drumul de formare ca responsabili şi lucrători pastorali.

Recunoaştem că acest volum nu are ca scop comunicarea unor cunoştinţe detaliate, ci este o încercare de a învăţa, de a se introduce în mod responsabil în gândirea teologico-pastorală şi de a mări competenţa pastorală a responsabililor şi a lucrătorilor pastorali. Deci volumul de faţă nu are pretenţia de a fi o tratare completă, o cercetare erudită sau specializată asupra fiecărui aspect al teologiei pastorale, ci vrea să fie mai mult un instrument sau un manual pentru a introduce şi a favoriza cercetarea şi reflecţia în acest domeniu, pentru a creşte împreună în conştiinţa de a împlini misiunea comună primită de la Cristos cel înviat şi în căutarea unei fidelităţi tot mai mari faţă de această misiune.

În sfârşit, ne exprimăm speranţa ca această disciplină, care este încă la început, să se bucure de un interes tot mai mare, să nu mai ocupe doar un loc periferic printre disciplinele teologice, ci să se impună tot mai mult în curriculum teologic. Aceasta este de fapt dorinţa expresă a Magisteriului Bisericii care prin Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis a promovat teologia pastorală printre disciplinele principale din cadrul programei de studii teologice (2), cu scopul cerut deja de Conciliu, care este acela de a forma "adevăraţi păstori sufleteşti, după modelul Domnului nostru Isus Cristos, învăţător, preot şi păstor" (3).

(1) B. SEVESO, "Itinerari ecclesiali e consapevolezza teologica. Compiti e possibilitŕ della teologia pastorale", în Scienza e prassi pastorale in Italia, Napoli 1985, 85.
(2) Cf. SACRA CONGREGATIO PRO INSTITUTIONE CATHOLICA, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, (06.01.1970), EncVat 3, 79.
(3) OT 4.