Duminică, 2 mai 2021, în comunitatea parohială şi conventuală din Nisiporeşti, fraţii franciscani minori conventuali din comunităţile noastre au celebrat un nou eveniment aniversar din itinerarul celebrativ al Jubileului celor 125 de ani de la înfiinţarea canonică a Provinciei Franciscane Conventuale "Sfântul Iosif" din România, evocând şi redeschiderea aici a Seminarului Franciscan, eveniment ce a avut loc în data de 2 mai 1990, după 42 de ani de la desfiinţarea şi confiscarea abuzivă a Seminarului şi Gimnaziului Franciscan din Hălăuceşti (3 august 1948).
Sărbătoarea a început cu o Sfântă Liturghie solemnă concelebrată, la ora 11:00, cu participarea a 21 de fraţi şi a întregii comunităţi a credincioşilor din Nisiporeşti, prezidată de pr. Damian Patraşcu, ministru provincial, şi frumos animată de vocile minunate ale corului copiilor din parohie, sub îndrumarea surorilor CMD. Fraţii au fost invitaţi să cinstească cu credinţă şi recunoştinţă memoria fraţilor care ne-au precedat în lucrarea lui Dumnezeu, dar şi să ceară iertare Domnului, în numele lor, şi pentru toate greşelile fraţilor înaintaşi, privind, mai curând, la mărturia vieţii lor şi la sacrificiul lor. În cuvântul de învăţătură, pr. Sorin Giurgi, invitându-ne să contemplăm misterul Paştelui şi al mormântului gol, a pus în lumină tocmai puterea dumnezeiască care a lucrat tainic în sufletul fraţilor înaintaşi şi în sufletul credincioşilor noştri, în perioada de grea încercare a regimului comunist. A fost evocată, cu o vie amintire, figura părintelui Petru Albert, promotorul principal al iniţiativei providenţiale istorice de redeschidere a Seminarului (în condiţiile precare de atunci), alături de ceilalţi fraţi care au trudit cot la cot cu el. Această putere a izvorât din sămânţa divină care a rămas şi a lucrat în sufletele lor, sămânţă semănată cu curaj de aceşti bravi fraţi chiar şi în întunericul cel mai mare al închisorilor şi al persecuţiei.
La final, părintele provincial, mulţumind tuturor pentru participare, a subliniat în faţa credincioşilor că toţi, fraţi şi laici, trebuie să ne simţim franciscani, deoarece avem un suflet franciscan şi o istorie franciscană; în acest sens, dând-o drept exemplu de excelenţă pe Fericita Veronica Antal, a adus aminte fraţilor că se aşteaptă, de asemenea, că şi un frate, cel puţin, ar trebui să ajungă să se bucure de recunoaşterea sfinţeniei şi să fie ridicat la cinstea altarelor, alături de sora fericită Veronica.
Bucuria sărbătorii a continuat şi printr-o agapă frăţească oferită de fraţii conventului din Nisiporeşti care au pregătit şi au găzduit acest eveniment, totul spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi cinstirea memoriei fraţilor cărora le datorăm o vie recunoştinţă, dar şi rugăciunea noastră pentru tot ceea ce au făcut şi ne-au lăsat ca moştenire.
Fr. Iosif-Eduard Cadar, OFMConv.
* * *
Predica pr. Adrian-Sorin Giurgi:
Nu există nici o forţă care să ucidă spiritul. Un nou început. Redeschiderea Seminarului franciscan, 2 mai 1990
O parte a credincioşilor din comunitatea din Nisiporeşti îşi amintesc cu mare emoţie marea veste care circulă înainte de sărbătoarea Paştelui din 1990. Pr. Albert, în vârstă de 70 de ani, împreună cu un grup de părinţi franciscani, vor să deschidă un seminar franciscan la Nisiporeşti. Eram încă nedumeriţi de evenimentele din decembrie 1989 şi iată această veste, aşa dintr-o dată; pr. Albert, paroh pentru mulţi ani în comunitatea din Nisiporeşti, vrea să deschidă un seminar. Reflectând mai bine, ne putem da seama că a fost un eveniment providenţial pregătit de mult timp. Ca să putem înţelege mai bine să ne lăsăm luminaţi de credinţa pe care o celebrăm în aceste zile.
Preacucernice părinte ministru provincial, cucernici părinţi şi fraţi, dragi copii, iubiţi credincioşi!
Suntem în perioada pascală, în care celebrăm marele mister al mântuirii noastre: patimă, moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos. Tot astăzi, Bisericile orientale celebrează marea sărbătoare a Învierii. Acest mister este modelul după care fiecare creştin trebuie să-şi trăiască credinţa; mister care ne ajută şi ne luminează să putem înţelege istoria noastră personală, dar şi evenimentele din istoria Bisericii şi a societăţii.
Doresc să vă propun un "semn", care poate fi considerat ultimul "semn" al vieţii pământeşti a lui Isus şi, totodată, primul semn al vieţii celei noi al lui Isus Înviat. Acest "semn" este mormântul lui Isus. Întâi, "mormântul" din Sâmbăta Mare, când Isus înfăşurat în giulgiu este pus în mormânt, este pusă o piatră grea la uşa mormântului; dar lucru şi mai surprinzător, această piatră a fost sigilată şi mormântul păzit de gărzile romane. Mai marii poporului, care decretaseră că e mai bine să moară un singur om decât o naţiune întreagă, vor să se asigure că Isus este mort şi că va rămâne mort. Acelaşi "mormânt", a doua zi; gol, cu piatra dată la o parte, gărzile speriate şi risipite, şi un du-te-vino la mormânt a persoanelor care l-au urmat pe Isus, femeile evlavioase şi ucenicii săi. Ei găsesc piatra dată la o parte şi mormântul gol.
Un alt "semn" care ne-ar putea ajuta să vedem cum credinţa în misterul mântuirii noastre este mereu vie şi se întrupează în istorie, este cel propus de cuvântul evangheliei de astăzi: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele". Doresc să vă propun un exerciţiu de imaginaţie şi creativitate. Viţa de vie împreună cu mlădiţele, pusă în "mormânt" şi piatra deasupra. Oare va muri? Oare nu va încerca să iasă la lumină? Înrădăcinându-se în pământ, viţa dă viaţă mlădiţelor încât acestea din urmă vor căuta o fisură să iasă la lumină. Astfel, găsesc în jurul pietrei posibilitatea de a ieşi afară, se întăresc şi ajung să îndepărteze piatra. (Este şi o legii a naturii care face posibil acest lucru, să ne amintim de seminţele care se află sub stânci sau beton sau asfalt şi caută să încolţească şi să iasă afară.)
Acum să revenim la evenimentul de astăzi. Şi aş dori să încep cu mărturia pe care a dat-o pr. Albert într-un articol publicat în revista "Mesagerul Sfântului Anton":
"În vara anului 1948 regimul comunist a desfiinţat şcolile catolice şi a «naţionalizat», adică a confiscat clădirile şcolilor noastre. A comis alt dezastru: a ars cărţile bibliotecii Institutului Teologic din Luizi-Călugăra, a distrus o parte din cărţile bibliotecii de mare valoare istorică şi culturală din Hălăuceşti unde secole de a rândul misionarii depozitaseră cărţile lor aduse din occident. O altă parte din aceste cărţi a fost transportată de organele securităţii la Biblioteca Universităţii din Iaşi.
Nu există forţă care să ucidă spiritul. Când comuniştii «au naţionalizat» Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, s-au urcat pe acoperişul clădirii ca să smulgă crucea de pe vârful ei; n-au reuşit, s-au mulţumit să îndoaie crucea de fier ca să nu se vadă. (...) Sub teroarea comunistă aproape 100% dintre preoţii franciscani din Moldova au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi, băgaţi şi vlăguiţi în puşcării sau la muncile forţate. Har Domnului că cei care au rămas în viaţă şi şi-au recăpătat vigoarea, după explozia social-politică din decembrie 1989 au reluat cu entuziasm activitatea: au redeschis seminarul franciscan mai întâi, în mod provizoriu, la Nisiporeşti." ("Mesagerul Sfântului Anton", nr. 30, septembrie-octombrie 1998, p. 15)
În 1949 s-a pus "piatra roşie" pe sufletul românului creştin, a fost "sigilată" şi "păzită" ca să nu mai intre nicio rază din lumină divină. Câte "morminte", închisori, nu au fost construite ca să înmormânteze viţa de vie cu mlădiţele sale! (Pentru marele părinte spiritual al creştinismului, Tertulian, închisoarea reprezenta casa diavolului). Dar acolo în mormânt viţa a continuat să dea viaţă mlădiţelor care aduceau rod, iar rodul lor a fost supus teascului celui rău (sub teroarea comunistă aproape 100% dintre preoţii franciscani din Moldova au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi, băgaţi şi vlăguiţi în puşcării sau la muncile forţate, spunea pr. Albert), din care au scos vinul cel nou pentru împărăţia cerurilor, teascul care a stors sângele martirilor. Acest sânge a devenit sămânţa noilor creştini. (Tertulian).
Dar au mai rămas câteva mlădiţe (vlăguite), care au reuşit să dea la o parte "piatra roşie" de pe sufletul creştinului şi au început să aducă roade în afara "mormântului". Iar unul dintre aceste roade a fost deschiderea unui Seminar franciscan la Nisiporeşti. Iată o mică parte din istoria de credinţă şi de viaţă care a pregătit acest eveniment istoric şi unic.
Aceste roade au fost bogate pe măsura suferinţelor şi muncilor părinţilor noştri.
Ministrul general pr. Lanfranco Serini (care a iubit şi a susţinut enorm pe fraţii provinciei noastre; ori de câte ori ne întâlneam cu el în Italia ne întreba de fiecare frate, cu nume şi prenume), făcând prima vizită în România, în martie 1991; a ajuns la Nisiporeşti pe 9 martie, la ora 12.17. În jurnalul său de călătorie ("Asterischi di viaggio") descrie orice amănunt; era încă zăpadă şi au ajuns cu maşina într-un şanţ (era împreună cu pr. Hubert, asistent general, şi pr. Matteo, un chinez). A trecut o altă maşină şi au văzut număr străin, i-au ajutat şi însoţit până la parohie, iar aici la deal au şi trebuit să împingă maşina din cauza gheţii.
A merit tot sacrificiul să venim de la Roma pentru această întâlnire cu cei cinci preoţi care se ocupau de seminar şi cu cei 40 de tineri seminarişti.
Tot în jurnalul său, menţionează că pr. Alixandru Gabor i-a sintetizat situaţia globală a acestei case şi a întregii Provincii: Astăzi, aici la noi, se trăieşte o carismă particulară a unui nou început.
Un nou început: numai aşa, continuă ministru general, se poate explica fervoarea, entuziasmul, comuniunea, zelul evident în aceşti fraţi.
Un nou început; care le-a dat curaj tinerilor să accepte situaţia precară, săracă, de nedescris. Spiritul de sacrificiu este bucuria acestor tineri; pe care l-au acceptat ca "substanţa", esenţialul unei alegeri de viaţă voită şi urmată cu hotărâre. Selecţia fusese deja făcut anterior. Cine a acceptat să trăiască cu aceste lipsuri, a intuit deja ce înseamnă o chemare franciscană.
Iată roadele, recunoscute şi susţinute de întreaga familie franciscană din lumea întreagă.
Doresc să închei cu mărturia pr. Albert, nici nu s-ar putea altfel:
În mai 1990, când şcolile din ţară se pregăteau să dea vacanţa cea mare de vară, la Nisiporeşti începea şcoala. Cursurile au continuat fără să se ţină cont de sezoane, ca să se recupereze, pe cât se putea cei circa 50 de ani pierduţi de învăţământ. Peste 60 de tineri au fost înscrişi şi adăpostiţi în şura amenajată, în garajul amenajat (tineri mai veneau şi atunci s-a împărţit grajdul în două, într-o parte seminariştii şi în cealaltă animalele; s-a făcut comparaţia cu "tugurio" de la Rivotorto - Italia; Nisiporesti - Rivotorto-ul românesc.) în subsolul amenajat al casei parohiale. S-au instalat paturi suprapuse. Nu s-a asfixiat niciun seminarist. Acum sunt preoţi. Stau de vorbă cu ei, îşi aduc aminte în ce spaţiu strâmt învăţau, dormeau, cum intrau în sala de studiu prin gura de intrare comună şi a beciului (se mai întâmpla uneori, mai ales dimineaţa, ca unul sau altul să dea cu capul de pragul de sus; poarta care ne învăţa calea umilinţei), şi cum îi fotografiam. Acum se amuză, râd cu plăcere şi au sentimentul triumfului că au recuperat timpul irecuperabil, că au suspendat scurgerea timpului cu studiul lor asiduu şi neîntrerupt.
Dragi fraţi şi iubiţi credincioşi, nu există nici o forţă care să ucidă spiritul, să nu lăsăm să ni se pună "pietre" pe sufletul şi pe viaţa noastră şi să rămânem mereu uniţi cu viţa care este Cristos. Să nu uităm că mereu este un nou început!
Cristos, speranţa mea, a înviat!
(Pr. Adrian-Sorin Giurgi, OFMConv.)
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 2 mai: Nisiporeşti: Celebrarea Jubileului celor 125 de ani ai Provinciei Franciscane din România
