Simbologia flăcărilor de la Vechiul Testament la Rabelais
La Palatul Regal din Milano este în desfăşurarea expoziţia "Sufletul focului. De la Heraclit la Tiziano, de la Previati la Plessi" îngrijită de Elena Fontanella. Din catalog (Milano, Fabbrica delle idee, 2010, 311 pag.) publicăm fragmente din articolul arhiepiscopului preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură.
De Gianfranco Ravasi
Desigur focul este marele maestru al artelor, aşa cum scria Rabelais în celebra sa lucrare Gargantua şi Pantagruel: cu descoperirea lui s-a deschis una din etapele fundamentale ale istoriei umanităţii. Din acea scânteie primară răsărea economia domestică, aşa cum amintea deja profetul Isaia: "Omul şi-a tăiat un cedru, sau a luat chiparos sau stejar... se foloseşte de ei pentru aprins focul şi îi ia să se încălzească. El îi arde ca să coacă pâinea... El a ars jumătate din lemne şi a fript pe jăratic carne pe care o mănâncă şi se satură. Se mai încălzeşte şi zice: «Mi-e cald! Simt văpaia lui!»" (Is 44,14-16). Şi un alt profet biblic, Ezechiel, punea în scenă apariţia tehnicii cu care "se pun în cuptor la un loc argint, aramă, fier, cositor şi plumb şi se suflă în foc ca să le topească" (22,20).
Însă, faptul că focul este "maestru al artelor" înseamnă ceva mai mult: omul introduce în gândirea şi acţiunea sa elementul simbolic, dând valori şi funcţiuni transcendente realităţilor pe care le manipulează sau pe care le întâlneşte în drumul său. Este ceea ce am vrea să ilustrăm pe scurt în cadrul acelui cod capital de referinţă culturală şi religioasă din întregul Occident care sunt Sfintele Scripturi. În ele focul luminează în mod repetat. Dacă ne referim la simpla statistică, termenul ebraic 'esh, "foc", străluceşte de 378 de ori, alături de unicul termen aramaic 'esshah şi de sinonimul nur (de 17 ori) care exprimă în schimb luminozitatea, aşa cum se întâmplă şi în arabă. În greaca din Noul Testament, clasicul pyr evocă focul de 71 de ori, în timp ce alţi opt termeni conţin rădăcina lui şi descriu arderea, incendiul, rugul, dar şi culoarea roşie sau faptul de a avea febră, asemenea focului care pare să consume oasele şi energiile vitale.
Această răspândire a focului însă se îndreaptă spre o altă ţintă care este întocmai cea simbolică. Ea înfloreşte din contemplaţia poetică şi spirituală, anticipând Cântarea lui Francisc.
De fapt, pentru omul biblic acea strălucire nu poate decât să facă trimitere la Dumnezeul transcendent şi totuşi imanent, de necuprins şi totuşi apropiat, exact cum se întâmplă cu focul care nu poate fi reţinut în mâini ("Cuvântul lui Dumnezeu este un fier încins", va spune Bernanos, cunoscutul autor al operei Jurnalul unui paroh de ţară), şi totuşi te încălzeşte şi te luminează, pătrunzând în carnea ta. Iată, deci, în acel apus misterios care se arată în întunericul dens al nopţii vasul cu jeratic ce fumegă şi făclia aprinsă care înaintează printre animalele despicate în scena emoţionantă care-l are ca protagonist pe Dumnezeu şi pe Abraham în Geneză. Iată şi rugul care arde cu un foc de nestins de la Sinai care se opreşte în faţa lui Moise şi din a cărui flacără iese glasul Domnului, aşa cum se citeşte în Exod. Deci teofania are în foc emblema sa, a contempla focul înseamnă a se arăta spre infinit şi spre veşnic; faţa lui Dumnezeu este iradiată de flăcări, limba lui este ca un foc devorator (Is 30,27). Trimisul său, profetul, are buzele purificate de cărbunele aprins de la altarul sacru al arderilor de tot (Is 6,6-7): "Voi face din cuvintele mele - spune Domnul - ca un foc în gura ta şi acest popor va fi lemnul pe care focul îl va mistui" (Ier 5,14).
Şi Cristos din Apocalips intră în scenă cu "ochii lui ca flacăra focului" (1,14; 2,18). El declară în mod explicit că a venit să aducă focul pe pământ şi dorinţa lui este ca el să incendieze lumea ştergându-i gerul, consumându-i cojile perverse (cf. Lc 12,49). Funcţia cathartică a focului, schiţată deja de profetul Malahia care-l reprezintă pe mesagerul mesianic al lui Dumnezeu ca focul topitorului care purifică în cuptor (3,2-3), este în mod constant reafirmată de Biblie. Ea, pe de o parte, de mai multe ori vorbeşte despre focul mâniei divine şi pentru a reprezenta judecata lui Dumnezeu asupra păcatului omenirii.
Pe urma acestor imagini tradiţia creştină a introdus focul iadului, sediul păcătoşilor, chiar dacă scriitorul francez citat Bernanos, în romanul său Monsieur Ouine, afirma în mod provocator: "Se vorbeşte mereu despre focul iadului. Dar nimeni nu l-a văzut vreodată. Iadul este rece". Şi explicaţia o va oferi în Jurnalul unui paroh de ţară, atunci când va pune pe buzele protagonistului această frază: "Iadul înseamnă a nu mai iubi".
De aceea, focul poate dobândi o altă tonalitate, aceea care ne face să vorbim despre flacăra iubirii sau despre ardoarea divină care este lumină şi căldură. Aşadar, este cazul să facem o aluzie la o altă prezenţă a focului în cadrul Bibliei: el întrupează răspunsul rugător - deci de iubire şi de iubire - al credinciosului dat Dumnezeului său. Ne referim la focul sacrifical. Nu degeaba unul din riturile fundamentale ale ebraismului este arderea de tot (holocaust), termen grec care evocă totala consumare a victimei sacrificale prin intermediul focului; în schimb, în ebraică prin termenul 'olah se face trimitere la ridicarea spre înălţime, adică spre cer, deci spre Dumnezeu, a fumului animalului consumat de foc. Sacralitatea acestui foc este de aşa fel încât în unele situaţii speciale este conceput ca fiind de origine divină. În momentul iniţial al cultului ebraic, conform relatării din Levitic, primul foc sacrifical nu este aprins de mână omenească, ci "un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot" (9,24).
Aşa se va întâmpla atunci când Solomon va consacra templul din Ierusalim: "A căzut din cer focul care a mistuit arderea de tot şi celelalte victime, în timp ce gloria Domnului umplea templul" (2Cr 7,1). Un eveniment asemănător va avea loc în timpul celebrei ordalii pe care profetul Ilie o va pregăti pe muntele Carmel pentru a-i sfida pe preoţii idolatri ai zeului cananean Baal: "A căzut focul Domnului şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi cenuşa" (1Rg 18,38), în timp ce victimele sacrificale ale idolului rămâneau în mod iremediabil neatinse, îngheţate în staticitatea lor cadaverică.
Totuşi, există şi un foc pervers care însoţeşte cultul idolatric. El făcea trimitere la o practică condamnată în Biblie, aceea de a oferi ca ardere de tot pe întâiul născut, având iluzia că se potoleşte mânia divină. Aşa va face regele din Moab (2Rg 3,17), dar şi suveranii din Iuda, nelegiuiţii Ahaz (2Rg 16,3) şi Manase (21,6), imitaţi de conducătorii şi de supuşii din celălalt regat ebraic, cel din Samaria (2Rg 17,17). Expresia a trece fiul sau fiica în cinstea lui Molok va defini acest act sacrifical infam legat de cultul divinităţii indigenilor din Ţara Sfântă, cananeenii. Acest rit se făcea mai ales în valea Gheenei, într-o zonă denumită Tofet, adică "focarul" abominabil unde se ardeau copiii, alături de gunoaie. Profeţii Ieremia (7,31) şi Ezechiel (16,21) vor condamna aspru aceste practici.
Flacăra arzătoare asumă astfel profile diferite: lumină divină şi perversiune satanică (este cazul lacului de foc din Apocalips, 20,14). Şi în sentimentele umane focul străluceşte de lumină ameninţătoare - în mânie (Os 7,6), în adulter (Iob 31,12; Prov 6,27-29), în certuri (Prov 26,20-21) - dar va străluci şi ca o flacără divină, simbol al invincibilităţii iubirii: "Iubirea este tare ca moartea şi gelozia este nepotolită ca iadul. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei, ca fulgerul din cer" (Ct 8,6). Un foc de nestins pentru că este foc divin.
(După L'Osservatore romano, 7 mai 2010)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
