Întrebarea nu este numaidecât retorică, ci mai curând provocatoare. E cu trimitere la Sfânta Scriptură. De vreme ce tot se află în centrul atenţiei noastre în acest an, atunci hai să vedem cum s-ar putea răscoli, aprofunda, medita... Poate că e nevoie de o invitaţie ca acea din evanghelie: "Vino şi vezi!" (In 1,4d). Da, în context e cu referire la Isus, care, prin provenienţa sa din Nazaret, provocase suspiciuni în mintea neprefăcută a lui Natanael. Învăţătura de tras e simplă: reţinerea, timiditatea, suspiciunea şi multe alte atitudini care nu au nimic în comun cu credulitatea pot fi depăşite atunci când se răspunde la invitaţie fie şi din curiozitate. Dar ce te faci cu blestemata de prejudecată, care blochează totul din start?
De câte ori nu ni se întâmplă să ni se pună în faţă expresia: "E tot un Dumnezeu" sau "Asta nu-mi ţine de foame". Degradant! Ca şi cum ai spune: "Nu mă interesează chestii din astea!". Dar la fel de nocivă este şi atitudinea celor care nu se exprimă în mod obraznic, preferând să considere că au "auzit" de n ori cuvintele evangheliei şi nu ar avea ce să le mai spună. Cu alte cuvinte, şi-au făcut o imagine demult. Nu punem problema superficialităţii. Aici este vorba de ceva mult mai grav. E - nici mai mult nici mai puţin - decât idolatrie. Fără exagerare.
Spune cardinalul Tomas Spidlik: "Pentru om e uşor să-şi creeze o imagine, dar este vorba aproape întotdeauna de reducerea unei realităţi. A lucra la imaginea cuiva - a ta sau a lui Dumnezeu, cu atât mai mult - înseamnă să absolutizezi o particularitate. A-ţi face o imagine înseamnă lipsă de răbdare, păcat de infidelitate, înseamnă să evadezi dintr-o relaţie, să te descotoroseşti de un dialog creativ. De aceea, a-ţi face o imagine înseamnă idolatrie". Porunca lui Dumnezeu "Să nu-ţi faci chip..." (adică imagine) este preluată de cele mai multe ori cu reductibilul "cioplit", propriu pentru contextul semantic al timpului în care a fost redactată. Dar chipul sau imaginea erau numaidecât atribute ale idolilor. Iată de ce, în spiritul a ceea ce vrea să exprime porunca divină, idolatria, cea vizată în mod direct, idolatria, această tentaculară ispită pentru om - fie antic sau postmodern - de a-l manipula pe însuşi Dumnezeu, atrage după sine o întrebare: Ce rost mai are să citeşti Scriptura, prin care îţi vorbeşte însuşi Dumnezeu, dacă tu ai deja imaginea formată şi nu eşti nicidecum dispus să te deschizi la lumina cuvântului divin?
Iată, până şi un regizor ca Roberto Rosselini - constrâns să lucreze la şi cu imagini la propriu, în virtutea profesiei - atunci când pregătea filmul Faptele Apostolilor - avem mărturia de consultant a cardinalului şi biblistului Carlo Maria Martini în acest sens - construia scenele în mod analog textelor scripturistice. Cât despre un alt regizor, Pier Paolo Pasolini, cu filmul său clasic Evanghelia după Matei, a refuzat să se înjosească printr-o lucrare raţionalistă şi construită la birou, pentru a căuta să intre în "inima inimii" textului biblic.
Chiar dacă aparţine ariei semantice a cuvântului şi a ascultării, până şi numele, în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, riscă deviaţia idolatrică. Tocmai de aceea evreii nu aveau voie să pronunţe numele lui Dumnezeu. Cum este posibil atunci ca atâţia creştini să trântească în mod idolatric cuvinte ca acestea: "E tot un Dumnezeu"? Care Dumnezeu? Iată, pentru a te vindeca de idolatrie, există un leac: aprofundarea Bibliei.
Pr. Cristian Chinez
