Vreau să mă leg imediat la ceea ce tocmai am ascultat. Este vorba aici de un orb aflat într-o situaţie jalnică: stă ghemuit la marginea drumului, ca un cerşetor.
Să fii orb, este deja o soartă grea; un orb nu vede soarele strălucitor pe cer, nu vede splendoarea florilor, nu vede chipul mamei sale şi nici faţa tatălui său. El este dependent de mila şi îndurarea semenilor săi.
Am în faţa ochilor ca o scenă de film cele relatate atât de plastic de sfântul Marcu. Căci la orbul din evanghelie putem să vedem unde duce credinţa, şi anume la un nou mod de a vedea lucrurile şi la o activitate mai angajată.
Există oameni care sunt orbi fizic. Pe bună dreptate îi compătimim pentru că ei sunt privaţi de atâtea. Da, dar există şi o orbire spirituală. Iar orbi spiritual sunt cei care nu văd decât ceea ce îi interesează imediat şi ardent pe ei înşişi, ceea ce-i atinge pe ei înşişi, dar nu au o privire asupra realităţii în ansamblu.
Orbul din Ierihon ştia că este orb. El a strigat: "Rabbuni, vreau să văd iarăşi!" Şi Isus i s-a adresat: "Du−te, credinţa ta ţi-a redat vederea!" Asta este deci pe primul loc: credinţa duce la o nouă vedere.
Şi chiar aceasta este cea mai mare dorinţă a mea în această duminică a misiunilor. Ca Domnul să ne deschidă la această sfântă Liturghie - prin credinţă - ochii spiritului, să lărgească orizontul nostru şi să ascută privirea noastră astfel încât să vedem altfel, să vedem mai profund, să privim cu ochii unui creştin treaz în lumea întreagă şi să vedem ceea ce poate până acum nu am putut vedea sau ne-a atins doar în treacăt.
Şi încă ceva mi-a sărit în ochi la această relatare din Evanghelia după Marcu. Când Bartimeu a auzit de apropierea salvatoare a Domnului, şi-a aruncat haina, a sărit în sus şi s-a grăbit spre Isus şi - recăpătându-şi vederea - l-a urmat pe Isus pe drumul lui.
Credinţa duce la fapte. Credinţa uneşte responsabilitatea faţă de oameni şi lume. Credinţa adevărată, autentică, nu se mulţumeşte doar cu vorbe, ci vrea să scoată la iveală rezultate, vrea să se manifeste în viaţa de zi cu zi, vrea să pună mâna să ajute acolo unde este nevoie. Sau, spus pe scurt: cine a înţeles sensul evangheliei, nu se încuie în casă. Ba, mai mult, el dăruieşte mai departe ceea ce el însuşi a primit.
Într-o credinţă trăită stă pur şi simplu o forţă dinamică. Şi fiecare de aici - dar fiecare - ar trebui să se simtă atins de asta! Mesajul creştin nu ne-a fost dat numai pentru uz propriu, ci, mai mult, ca sarcină, ca misiune: creştini suntem întotdeauna pentru alţii. O credinţă în spatele jaluzelelor lăsate - ca să mă exprim printr-o imagine - nu este o credinţă aşa cum o gândeşte Cristos.
Şi pentru că alţii au înţeles asta - de la apostoli încoace, în toate secolele - au crescut în ultimele zece decenii în Africa, Asia, Oceania şi America Latină Biserici tinere, cu o dinamică absolut nouă, care are o admirabilă putere de credinţă. Căci altminteri ea n-ar exista astăzi: Biserica de jur împrejurul globului, de la cel mai nordic punct de la marginea gheţurilor veşnice, Alaska, şi până la cel mai sudic punct al vârfului sudic din Chile.
Dacă în timpul Conciliului Vatican II încă mai mult de jumătate din catolici trăiau în Europa şi America de Nord, astăzi 2/3 din totalitatea catolicilor (exact 65%), adică 630 de milioane sunt acasă în Africa, Asia, America Latină şi Oceania.
Sună foarte frumos! Dar mă întreb cum pot episcopii pe continentele uriaşe ale Africii, Asiei şi Americii Latine, în peste 1.100 de dieceze, să asigure subzistenţa celor 135.500 de preoţi, a sutelor de mii de cateheţi, a celor 77.000 de seminarişti, cum pot să asigure întreţinerea orfelinatelor, spitalelor şi a altor instituţii sociale, când acolo este aşa o sărăcie şi foamete? Să le oferim semenilor noştri creştini din Africa, Asia şi America Latină siguranţa materială pentru ca ei să poată vesti nestingheriţi şi cu toată puterea cuvântul lui Dumnezeu.
În faţa acestei stări de urgenţă vă chem pe dumneavoastră toţi, în numele celor 1.100 de dieceze misionare din toată lumea: nu-i abandonaţi! Lăsaţi-i pe străini să vă devină prieteni pentru că dacă noi nu-i ajutăm, cine să-i ajute? În aceasta putem proba credinţa, iubirea şi conştiinţa noastră misionară. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele nu se lasă despărţite. Cine ia în serios mesajul lui Cristos trebuie să accepte această responsabilitate. Căci în ceasul morţii noastre vom fi toţi judecaţi după ceea ce am făcut pentru săraci, pentru flămânzi, pentru cei goi, pentru cei străini.
Ceea ce Cristos ar dispreţui profund ar fi rolul trist al simplului spectator. Trebuie însă ca din evanghelia creştină să tragem consecinţe pentru acţiunea noastră, conform cuvântului lui Cristos: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre cei mai neînsemnaţi fraţi ai mei, mie mi-aţi făcut!" O credinţă care nu este animată de dorinţa de a face fapte de iubire faţă de aproapele este îngustă şi nu valorează nimic în ochii lui Dumnezeu.
Adevărata iubire nu poate să-şi găsească liniştea! Prieteni, vă rog: nu obosiţi în a face binele. Să ştiţi că mâna care se deschide pentru a dărui este în acelaşi timp deschisă pentru a primi de la Dumnezeu. Amin.
Predică ţinută la Săbăoani de prelatul Albert Holenstein
(traducere de pr. Mihai Blaj)
