Mihaela Gherghelucă a plecat în Togo (Africa) în ziua de 24 ianuarie 2006. În această ţară ea a făcut deja doi ani de voluntariat misionar (2001-2003). Prezentăm câteva din gândurile care o animă.
Mi se întâmplă şi acum să întâlnesc lume care se interesează de experienţa pe care am făcut-o în Togo, timp de doi ani, ca educatoare la grădiniţa Surorilor Providenţei. Întrebările lor mă fac să mă întorc în timp şi să retrăiesc momentele cele mai frumoase petrecute cu copiii şi cu tinerii din Togo.
Întrebările cele mai frecvente sunt: Ce m-a determinat să plec în Africa? Nu m-au speriat problemele prezente în acele ţări? Care a fost reacţia părinţilor mei când au aflat de decizia mea? Cum erau copiii şi tinerii pe care i-am întâlnit? Te vei întoarce? Când?
Când aveam 14 ani am simţit dorinţa puternică de a deveni misionară. Citeam mereu vieţile sfinţilor şi a acelor misionari care îşi dăruiseră viaţa pentru cei săraci şi acest lucru mă stimula să mă gândesc la posibilitatea de a pleca în aceste ţări şi de a întâlni această lume căruia simţeam că îi datoram ceva, că are nevoie de mine. Văzusem multe filme documentare care povesteau experienţe ale laicilor şi ale tinerilor care gândeau ca mine şi care răspunseseră acestei chemări. Cu aceste ocazii acea dorinţă se alimenta şi creştea mereu mai mult.
Apoi o prietenă m-a invitat să particip la cursul de misiologie care se ţinea în Casa de Reculegere a Misionarilor Verbiţi. Cursul se ţinea o dată pe lună şi a durat doi ani. În afară de multe informaţii, ne erau prezentate şi casete video interesante care ilustrau viaţa din misiuni şi situaţiile de "necesitate" din multe ţări africane.
Într-unul dintre aceste documentare, imaginea unui copil care lucra pentru a-şi întreţine familia mi-a rămas în inimă. În acel moment mi-am spus: "Trebuie să fac ceva pentru ei". Şi astfel am decis, ca atunci când se va ivi ocazia, să plec în Africa. Ocazia s-a ivit pe 8 martie, în anul care a urmat cursului. Lucram ca educatoare într-o grădiniţă şi imediat după ce se încheiase serbarea copiilor de ziua mamei, am primit un telefon prin care părintele Benone Lucaci, responsabil al cursului de misiologie, mă întreba dacă mai sunt dispusă să-mi iau "zborul" spre Africa. I-am răspuns da, spunând că eram dispusă să plec în orice ţară africană.
La momentul oportun am aflat locul destinaţiei: era vorba de Togo, satul Kouvč. Urma să lucrez ca educatoare într-o grădiniţă care aparţinea Surorilor Providenţei. Pentru prima dată, dieceza noastră, în colaborare cu Dieceza de Gorizia şi cu Surorile Providenţei, dădea posibilitatea tinerilor români de a-şi oferi câţiva ani din viaţă într-o misiune.
Mama cunoştea dorinţa mea, dar nu credea că aş fi avut curajul de a face un pas atât de greu, până când nu i-am comunicat că am fost aleasă şi că am decis să plec. Era mulţumită pentru mine, dar şi preocupată.
În ziua de 7 octombrie 2001, PS Petru Gherghel, a celebrat o Liturghie specială în catedrala din Iaşi, în care am primit, alături de alţi patru candidaţi, mandatul misionar încredinţat prin cuvintele: "Mergeţi să trăiţi aventura iubirii".
În ziua de 10 octombrie 2001 am plecat spre Togo. În capitală am întâlnit comunităţile Surorilor Providenţei. Una se ocupa de formarea novicelor la Lome, alta de formarea copiilor şi a tinerelor la Ahepč şi, în sfârşit, comunitatea din Kouvč care se ocupa de centrul de sănătate, dar şi de grădiniţa unde eram repartizate noi. Vedeam în aceste surori curajul, bucuria, disponibilitatea şi promptitudinea în a-i sluji pe cei "săraci". Am pus săraci între ghilimele, pentru că, cu timpul, am descoperit că bogăţia lor consta în valorile umane de care omul are atâta nevoie.
Copii au fost foarte primitori şi plini de bucurie, chiar dacă unii erau desculţi, zâmbetul nu lipsea de pe buzele lor. În fiecare zi, când mergeam la şcoală, se găsea câte un copil care să alerge în braţele mele spunându-mi: "Woezo lo..." care înseamnă: "Bine ai venit". Acel moment mă făcea să uit dorul de casă, de cei dragi, de prieteni şi să mă simt bine în mijlocul lor.
În primul an, împreună cu prietena mea, Monica, nu am făcut foarte multe lucruri, am observat modul de a lucra al educatoarelor, modul de a gândi şi de a acţiona, atât al lor, cât şi al copiilor şi al familiilor acestora.
În al doilea an, cunoscându-i pe toţi un pic mai mult, am reuşit să ne inserăm în şcoală, în mod operativ, lucru pe care apoi, am reuşit să-l facem şi cu tinerii care, în ciuda sărăciei şi a şomajului, luptă pentru un viitor mai bun, chiar dacă el pare incert. Am văzut tineri care locuiau pe cont propriu, întreţinându-se singuri, mergând dimineaţa la şcoală şi după-amiaza la lucru pentru a se întreţine pe ei şi de multe ori pe vreunul dintre fraţii mai mici. Toţi tinerii visau la o societate nouă, la o familie normală, la un loc de muncă stabil pentru a-şi putea îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Îi apreciez pe aceşti tineri care nu se lamentează în continuu că sunt săraci, aşa cum adesea facem noi, deşi avem condiţii de viaţă mai bune.
Când mi se spunea că doi ani sunt puţini pentru a cunoaşte Africa nu credeam, dar aşa este. Pentru a putea trăi pe deplin această experienţă şi a construi ceva durabil şi care să se imprime în inima oamenilor sunt necesari măcar şase ani. Desigur, pentru unii dintre noi, Africa înseamnă suferinţă, boli, sărăcie care ne sperie. Pentru mine însă, toate astea au fost lucruri care m-au atras pentru că dădea cu adevărat sens aspiraţiilor mele şi faptului de a mă afla acolo.
Acum că m-am întors pot spune nu doar că am dat sens acestei experienţe pentru că am putut oferi ceva din mine, ci şi că am primit foarte mult de la lumea de aici: înţelegere, disponibilitate, încurajări, etc. Dacă cineva mă va întreba dacă am intenţia de a reface experienţa îi voi spune că da. Un da care aş vrea să fie şi o invitaţie pentru toţi cei care ar dori să facă o experienţă asemănătoare, dar ezită.
Şi iată timpul a sosit. Providenţa m-a chemat prin dorinţa surorilor de a le da o mâna de ajutor în grădiniţa nouă de la Ahepč, localitate aşezată la o distanţă de 6 km faţă de Kouve, construită recent, cu ajutorul providenţei.
Desigur, plecarea mea a fost sub o altă formă. De data aceasta, Surorile Providenţei sunt acelea care mă vor susţine în întreaga mea misiune alături de "Amici Padre Luigi" Proiectul are o deschidere mult mai largă în privinţa colaborării cu laici din lumea întreagă care doresc să-l slujească pe Cristos cu aceeaşi carismă a surorilor. "Carita, carita salvate le anime con la carita". Sunt prima cu care s-a început, dar eu am credinţa că după mine se vor mai găsi şi alţi tineri dornici de a face o experienţă tot atât de intensă, ba chiar mai profundă. Sigur că ne trebuie curaj de a spune "da" lui Dumnezeu. Şi dacă noi ne abandonăm total în mâinile sale vom vedea cum el lucrează prin noi la opera de mântuire a omenirii. Vă invit să ne rugăm pentru misionari ca iubirea să triumfe în lume.
Mihaela Gherghelucă
