de Inos Biffi
Conform cuvântului lui Dumnezeu, originile răului sunt înainte de apariţia omului, care, de fapt, imediat ce a fost creat, se află deja în faţa unei dorinţe viclene şi înşelătoare, a unei "invidii" - Cartea Înţelepciunii vorbeşte despre "invidia diavolului" (2,24) - care-l instigă la suspiciune şi la revoltă faţă de Creator.
Paul este convins că "noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi şi a întunericului, împotriva duhurilor răului" (Ef 6,12).
În orice caz, Cartea Genezei ne face să ajungem la un păcat angelic precedent istoriei omului şi înspăimântător de influent asupra ei.
Lumea îngerilor, în general, şi, îndeosebi, păcatul îngerilor - care a stimulat mult, ca toată angelologia, reflecţia, de altfel ascuţită şi preţioasă, a celor din Evul Mediu - nu ne este deloc necunoscut. Şi totuşi, în viaţa lui Isus întâlnim îngeri înflăcăraţi şi bucuroşi să-l slujească şi diavoli ostili care încearcă să-l seducă şi să-l abată de la planul divin.
Acolo unde este Isus, acolo este aversiunea diavolilor. Luând în considerare comportamentul lor faţă de Cristos, ni se pare că nu suntem departe de adevăr dacă noi considerăm că păcatul lor "original" a fost invidia şi aversiunea înainte de toate faţă de alegerea veşnică a lui Isus, predestinat să fie Domn în cer şi pe pământ.
Înainte ca omul să fie creat, ei s-au răzvrătit împotriva domniei Fiului lui Dumnezeu făcut om şi înviat din morţi. Dar şi îngerii au fost creaţi "prin intermediul" răstignitului înviat, "în el" şi "pentru el" (cf. Col 1,16). "Numele" său, primit datorită "morţii pe cruce", este "mai presus de orice alt nume"; şi în acest nume orice genunchi este chemat să se plece, "în cer, pe pământ şi sub pământ" şi orice limbă să proclame: "Isus Cristos este Domnul!", spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (cf. Fil 2,8.11). Tot harul existent în ordinea aleasă de Dumnezeu provine de la Isus răscumpărătorul. Chiar şi harul îngerilor, pierdut de cei care l-au refuzat.
Fără îndoială, ni se pare misterioasă o asemenea ordine, care include această exercitare diabolică a libertăţii, după cum suntem impresionaţi de forţa diavolului, dacă ne gândim că numai Fiul lui Dumnezeu, care l-a definit "principele acestei lumi", chiar în ora înălţării sale pe cruce, a avut puterea de a-l arunca afară (In 12,31-32).
Şi totuşi, asupra acestei consideraţii nu trebuie să rămânem prea mult, chiar dacă, pentru a spune aşa, "reversul" acestui plan acum nu încetează să trezească descumpănire. În schimb, trebuie să atragă admiraţia noastră "faţa" acestui plan, adică omenitatea glorioasă a lui Isus, care vine înainte de toate şi ca motivaţie a toate, în care am fost în mod minunat proiectaţi şi voiţi, şi care în învierea sa a apărut învingător al diavolilor. Aşa cum scrie sfântul Paul: "Dumnezeu a despuiat principatele şi puterile şi le-a făcut de ocară în văzul tuturor, după ce a triumfat asupra lor, prin Cristos" (Col 2,15).
Însă cuvântul lui Dumnezeu ne face cunoscută şi o altă exercitare perversă a libertăţii, aceea a primilor părinţi, care au cedat în faţa ispitei şarpelui. Acum toţi descendenţii lor vin în lume cu moştenirea păcatului strămoşesc, adică lipsiţi de dreptate şi de har, deci diformi faţă de Cristos.
Încă o dată raţiunea nu ştie nimic despre acest păcat şi despre moştenirea sa. Ea nu reuşeşte nici să dezlege nici să suporte enigmele chinuitoare ale răului. Filozofia nu cunoaşte "teribila nenorocire originară", cum o numeşte John H. Newman, care este cauza şi începutul oricărei forme de rău prezent şi activ în istoria omului, începând de la "răsplata păcatului" (Rom 6,23), moartea, în care se consumă această nenorocire.
Însă, chiar această situaţie a omului nu este disperată, pentru că Dumnezeu nu numai că nu i-a lăsat fără răscumpărare pe fiii lui Adam marcaţi un păcat moştenit şi nevinovat. De fapt, el a "prevenit", dacă putem spune aşa, situaţia omului, care era intim rănită şi discordantă din cauza păcatului strămoşesc, predestinându-l pe Fiul său ca răscumpărător al lui Adam însuşi şi al tuturor oamenilor urmaşi ai săi.
Din totdeauna Dumnezeu a rezervat harul crucii lui Cristos pentru natura umană decăzută, şi nu numai ca să şteargă pata originală, ci şi ca să fie iertare a tuturor păcatelor, aşa încât, acolo unde s-a înmulţit păcatul, să se reverse cu prisosinţă harul (cf. Rom 5,20). Păcatul, ca operă a omului, nu va putea să depăşească graniţele milostivirii, care este opera lui Dumnezeu.
Or, substanţa "veştii bune" este tocmai această decizie veşnică a lui Dumnezeu ca gloria sa şi gloria Fiului să strălucească în iertarea omului, meritată şi dăruită de răstignitul înviat, şi comuniunea cu Isus aşezat la dreapta Tatălui să fie scopul ultim al omului.
Fără îndoială, Evanghelia nu anulează şi nu fereşte existenţa de suferinţe indescriptibile, de evenimente absurde şi inevitabile, de situaţii inimaginabile de violenţă şi perversitate pe care trebuie să le îndure şi în spatele cărora pare uneori să observe opera diabolică. Credinciosul nu este ferit de acestea şi nu surprinde plângerea lui şi reacţia lui. Însă credinţa îl asigură că el nu este abandonat sieşi, că suferinţa sa nu este solitară şi chinurile sale nu sunt lipsite de sens şi de valoare, din moment ce în ele se reînnoiesc şi se împlinesc înseşi "pătimirile lui Cristos" (Col 1,24), Fiul lui Dumnezeu, pe care Tatăl nu l-a cruţat, ci "l-a dat pentru noi toţi" (Rom 8,32).
Dar tocmai în această "dăruire", în această "nebunie" şi "neputinţă" a crucii, care pare să mărturisească absenţa, dezinteresul, tăcerea implacabilă a lui Dumnezeu, Dumnezeu a plasat prezenţa sa absolută şi însuşi izvorul învierii şi al gloriei.
Paştele lui Isus este victoria lui şi a noastră asupra oricărei forme de rău, inclusiv moartea, care nu este o dispariţie inevitabilă, ci o comuniune cu moartea Domnului. Nu ne deprimă păcatul, dat fiind faptul că întoarcerea şi iertarea unui singur păcătos răspândeşte în cer o bucurie mai mare decât cea răspândită de atâţia drepţi (cf. Lc 15,7); şi nu ne dărâmă într-o disperare descurajată chinurile îndurate, în speranţă, cu Isus pe cruce, "sacrament" de speranţă. "Eu consider - scrie Paul - că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela" (Rom 8,18).
(După L'Osservatore Romano, 7 mai 2010)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
