"Lumea dă mărturie că a primit ceva aici, la Lourdes, din partea Domnului". Interviu cu episcopul Nicolas Brouwet, episcop de Tarbes şi Lourdes (Franţa)
Dieceza de Iaşi l-a avut oaspete, în perioada 25-31 octombrie 2017, pe Mons. Nicolas Brouwet, episcop al Diecezei de Tarbes şi Lourdes (Franţa), însoţit de doi preoţi români care slujesc în dieceza sa - pr. Mihai Percă, actualmente capelan al sanctuarului marian de la Lourdes, şi pr. Andrieş Petru OFMConv., paroh al comunităţii franciscane din Tarbes.
Excelenţa Sa a putut descoperi Dieceza de Iaşi vizitând diferite obiective şi participând la câteva evenimente desfăşurate în dieceză. A vizitat sanctuarul marian de la Cacica, seminariile diecezane, dar şi diferite parohii. Printre evenimentele la care a luat parte au fost şi Liturghia de la sanctuarul marian de la Cacica, la 28 octombrie, cu ocazia pelerinajului absolvenţilor de liceu, precum şi Liturghia de la Institutul Teologic "Sfântul Iosif" din Iaşi, la 29 octombrie, în cadrul căreia trei studenţi au fost instituiţi acoliţi.
PS Nicolas s-a întâlnit şi cu PS Petru Gherghel şi PS Aurel Percă, discutând despre diferitele caracteristici pastorale ale diecezelor pe care le păstoresc.
La sfârşitul vizitei sale în România, Excelenţa Sa a binevoit să răspundă la câteva întrebări, în cadrul unui interviu realizat iniţial în limba italiană.
* * *
Mai întâi, Excelenţă, aş dori să vă întreb cine este, pe scurt, episcopul Nicolas Brouwet?
Eu sunt un preot din periferia Parisului. Fiind mai întâi paroh, dar şi capelan al studenţilor, am fost consacrat episcop acum nouă ani, slujind patru ani ca episcop auxiliar în Dieceza de Nanterre, dieceza mea de origine, iar de cinci ani şi jumătate sunt episcop de Tarbes şi Lourdes.
Am aflat că de curând aţi sărbătorit 25 de ani de la hirotonire. Cum s-a întâmplat ca acum 25 de ani să fiţi hirotonit preot? Cum s-a născut vocaţia Excelenţei Voastre?
Prima dată când m-am gândit la această vocaţie de a fi preot a fost la vârsta de 18 ani. Papa Ioan Paul al II-lea a venit în anul 1980 în Franţa şi trebuie să spun că vocaţia mea se leagă de vizita sa, pentru că această vizită mi-a arătat în primul rând un preot care vorbea despre Dumnezeu şi în acel moment m-am simţit şi eu chemat. Apoi am intrat în seminar în anul 1984, la patru ani după acel moment al întâlnirii cu papa, în Franţa majoritatea seminariştilor urmând studiile superioare înainte de a intra în seminar. La fel am făcut şi eu. Şi deja am sărbătorit 25 de ani de Preoţie. Vreau să vă spun că am fost mereu fericit să fiu preot, am simţit mereu o mare bucurie să predic evanghelia, să vorbesc despre viaţa Domnului, să întâlnesc atâta lume. E adevărat, sunt mereu dificultăţi în viaţa fiecăruia. Pentru mine a fost o mare bucurie, un mare har de a avea această vocaţie.
Aţi vizitat seminarul, unde se formează viitorii preoţi. De ce fel de formare are nevoie astăzi un seminarist şi apoi un preot pentru a-şi trăi cât mai bine viaţa şi misiunea preoţească?
Cred că un preot trebuie să fie înainte de toate un ucenic, un ucenic al lui Cristos. Dacă a luat decizia de a fi ucenic al lui Cristos, de a se pune în mişcare pe urmele lui Cristos, apoi viaţa sa va fi o disponibilitate totală faţă de Cristos care cheamă. Şi cred că la seminar trebuie înainte de toate să se protejeze şi să se păstreze acest dialog interior cu Domnul, rugăciunea şi fidelitatea faţă de cuvântul lui Dumnezeu meditat. Astea sunt importante, pentru că mai apoi viaţa, chiar şi a unui preot, nu se poate prevedea. Un preot nu poate şti dinainte ceea ce va face în misiunea sa, dar, dacă este ataşat şi înrădăcinat în Cristos, atunci fiecare zi va fi un har pentru el. Apoi, eu cred că un seminarist trebuie să cultive şi sensul adoraţiei, pentru că un preot este un om al adoraţiei, trebuie să trăiască apropierea de oameni, dorinţa de a fi un păstor apropiat credincioşilor. Asta este ceea ce contează. Un preot nu trebuie să fie departe, închis în parohia sa, ci să iasă, aşa cum spune papa Francisc, să nu-i fie frică să se intereseze de viaţa oamenilor. Aşa el va fi ascultat şi primit, iar astfel şi cuvântul Domnului va fi bine primit prin intermediul său.
Apropo de vocaţii la Preoţie, care mai este situaţia vocaţiilor în Franţa în această perioadă?
În Franţa avem aproximativ 700 de seminarişti. Poate părea mult, dar aceştia, pentru aproape 90 de dieceze, sunt puţini. Puţini, pentru că aceştia corespund numărului de credincioşi care sunt prezenţi la Liturghia de duminică. Şi astfel, pentru moment, este un număr foarte mic. În dieceza mea am patru seminarişti, care nu sunt de ajuns şi tocmai de aceea sunt foarte bucuros să primesc preoţi din alte ţări. Şi apoi, nu e de ajuns să ai doar un număr de seminarişti care se prezintă astfel, pentru că este nevoie şi să avem preoţi care să fie fericiţi în umanitatea lor, care să aibă un adevărat echilibru, care să fie şi să se simtă adevăraţi ucenici ai lui Cristos. Şi în acest caz este datoria formatorilor de la seminar să formeze aceşti tineri. Noi ne rugăm mult pentru această intenţie, deoarece lipsesc preoţii.
Mons. Nicolas, Excelenţa Voastră sunteţi episcop de Tarbes şi Lourdes, dieceză în care se află cel mai mare sanctuar al pelerinajelor mariane. Ce înseamnă acest lucru pentru Excelenţa Voastră?
Pentru mine este un har imens, deoarece atunci când eram tânăr în fiecare an mergeam la Lourdes cu bunicii mei, cu sora, fratele meu şi cu verişorii. Făceam un pelerinaj anual cu ocazia Înălţării sau a Rusaliilor, pentru că în Franţa sunt câteva zile de vacanţă cu această ocazie, dar evident că niciodată nu m-am gândit că într-o zi voi fi episcop de Lourdes, dar a fost pentru mine un mare har, deoarece Lourdes m-a format. Înainte de toate, Lourdes m-a format pentru că la Lourdes bolnavilor şi persoanelor cu dizabilităţi li se oferă primul loc. Pentru mine a fost o realitate foarte importantă, pe când aveam 14-15 ani, să văd aceşti bolnavi pe care de obicei îi ascundem în spitale sau acasă, într-o cameră mai izolată. La Lourdes se văd aceste persoane şi se poate vedea credinţa lor. Şi tocmai aceste persoane ne evanghelizează, sunt aceste persoane bolnave care ne arată drumul credinţei. Şi, în ceea ce mă priveşte, de fiecare dată când merg la sanctuar să mă rog, aceşti bolnavi îmi reamintesc care este drumul. Apoi, harul sanctuarului de la Lourdes este un har eclezial. Întreaga Biserică vine la Lourdes. Sunt grupuri din toată lumea. De ce vine lumea la Lourdes? Pentru că statuia sfintei Fecioare de la Lourdes se găseşte în fiecare ţară unde este Biserica Catolică. Şi aici, în Dieceza de Iaşi, am văzut multe statui ale sfintei Fecioare de la Lourdes. Multă lume vrea să meargă la Lourdes. Şi astfel avem harul de a vedea catolici din toate ţările care vin să împartă cu noi rugăciunea pe care o facem noi acolo. Ne rugăm sfântul Rozariu în toate limbile, iar în fiecare miercuri şi duminică este o Liturghie internaţională, o rugăciune comună cu credincioşi de culturi şi limbi diferite. Cred că acestea sunt cele mai mari haruri pentru noi, de a fi la acest sanctuar care se află la picioarele Munţilor Pirinei, unde lumea vine să se roage cu noi pentru a se întâlni cu sfânta Fecioară, care este mama noastră.
Există scepticism în jurul miracolelor care au loc în timpul pelerinajelor; pe de altă parte, sunt multe mărturii puternice ale persoanelor ale căror vieţi, dintr-odată, se schimbă drastic. Ce ne puteţi spune despre aceste situaţii?
Desigur, după părerea mea sunt două niveluri. Există un nivel obiectiv, respectiv un nivel subiectiv. La nivel obiectiv, sunt 30-40 de persoane pe an care spun că au fost vindecate fizic. Însă sunt doar 69 de miracole recunoscute. A fi recunoscut înseamnă că o comisie formată din medici, cercetători a studiat cazul şi a ajuns la concluzia că vindecarea nu putea fi explicată de ştiinţă. Acesta este nivelul obiectiv. Prin urmare, sunt mulţi care vin şi declară, dar după procesul care are loc nu este recunoscut miracolul pentru că sunt unii medici care spun, de exemplu: "Aceasta se poate explica de către psihologie, am văzut mai multe cazuri de atenuare a bolii". Aşa că în mod obiectiv sunt puţine miracole recunoscute. Însă în mod subiectiv este altceva, pentru că sunt o mulţime de oameni care vin la Lourdes şi care pleacă cu ceva care a trecut, fie în corp, fie în mod spiritual, în suflet. Cunosc, de exemplu, o persoană care a fost vindecată de o depresie profundă. A plecat de la Lourdes fără această depresie, după o oră petrecută în faţa grotei de la Lourdes. Prin urmare, acesta este punctul de vedere subiectiv, în sensul că sunt mulţi care spun: "Eu nu am mai plecat spre casă cum am venit". Un alt exemplu: doi soţi care au reuşit să se împace şi să treacă peste perioada dificilă din viaţa lor, în care se certau foarte mult; sau o persoană care regăseşte credinţa: un bărbat a venit la Lourdes condus de soţia sa, fără să-i pese de Lourdes, ca apoi să regăsească credinţa, sau se spovedeşte, pentru că nu se mai spovedise de 40 de ani etc. În acest sens am deschis un ziar al harurilor, care se poate găsi pe internet, dar şi tipărit. Persoane care povestesc despre harul primit. Acesta este punctul de vedere subiectiv, în sensul că nu putem noi verifica, dar lumea dă mărturie că a primit ceva aici, la Lourdes, din partea Domnului. Iar mie îmi este de ajuns asta. Sunt atâtea lucruri frumoase care sosesc la noi. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate minunile. Tema acestui an la Lourdes este: "Lucruri mari a făcut Domnul pentru mine", din cântarea Magnificat, deoarece dorim să insistăm asupra faptului de a mulţumi pentru tot ceea ce se întâmplă în viaţa credincioşilor, a pelerinilor care vin la Lourdes. Cât priveşte scepticismul, înţeleg că se pot spune multe împotriva a ceea ce se întâmplă la Lourdes, cu diferite explicaţii, dar lumea care a primit harul pleacă de la Lourdes cu mare bucurie, cu dorinţa de a merge înainte cu Cristos, de a trăi Botezul primit. Eu am trăit o săptămână la piscinele de la Lourdes, în vara aceasta, pentru a ajuta, împreună cu seminariştii din dieceză, am făcut o săptămână de serviciu la piscine. Acolo se vede toată această lume care doreşte să facă baie în acea apă, să se roage, să-i încredinţeze sfintei Fecioare intenţiile pe care le poartă la Lourdes. Acest fapt e incredibil pentru noi, este ca o şcoală pentru viaţă.
Franţa este o societate foarte secularizată, despre care deseori auzim de la credincioşii noştri că o anume biserică, clădire, a devenit cazino sau hotel. Totodată, sunt persoane care susţin valorile tradiţionale, dar sunt reduse la tăcere sau chiar pedepsite. Cum este posibil acest lucru într-o societate democratică, aşa cum este Franţa? Care este cea mai mare provocare pe care societatea franceză o pune Bisericii? Vă întreb asta pentru că aceste provocări sosesc din ce în ce mai mult şi în România.
Desigur, sunt multe lucruri de spus referitor la această situaţie. E adevărat că în Franţa avem separaţia între stat şi Biserică. Aceasta face ca Biserica din Franţa să fie într-o situaţie destul de precară, foarte fragilă. Dar trebuie să spun că, în această situaţie de fragilitate, Biserica din Franţa este foarte dinamică. În dieceza mea e adevărat că lipsesc preoţii şi credincioşii, dar acolo unde credincioşii sunt prezenţi, acolo este un focolar, oamenii ştiu pentru ce vin, se poate vedea o maturitate şi un angajament în credinţă. Şi tot ce se întâmplă în jurul evoluţiei legilor referitoare la căsătoriile homosexuale, referitoare la procrearea artificială pentru cupluri de femei homosexuale etc.... E adevărat că sunt grupuri de presiune foarte puternice, dar şi noi rezistăm în Biserică şi mulţi tineri sunt implicaţi în jurul problematicii despre viaţă, a protejării vieţii, a căsătoriei. Sunt mulţi tineri care cred în aceste valori. Şi noi nu ne pierdem speranţa, pentru că [ce trăim acum] sunt mode de gândire. Iar voi ştiţi foarte bine că o modă poate să reziste, de exemplu, 50 de ani, ca apoi să se prăbuşească în mod complet. Iar aceasta se întâmplă pentru că problema acestor mode de gândire este că nu sunt înrădăcinate în realitatea vieţii. Şi în acest caz se doresc tot felul de drepturi pentru homosexuali, legi pentru sinuciderea asistată etc., dar acestea nu corespund realităţii vieţii şi cred că vor fi anumite lucruri care nu vor mai fi la modă în 20-30 de ani. Eu cred că noi avem datoria de a face anumite lucruri. Desigur, trebuie să rezistăm. Dar aceasta nu este prima datorie a Bisericii. Prima misiune pe care trebuie să o împlinească Biserica este aceea de a vesti iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare bărbat şi fiecare femeie. Prima misiune a Bisericii este aceea de a predica evanghelia, de a spune lumii într-un mod pozitiv că suntem chemaţi de Cristos. E adevărat că este o bătălie în ceea ce priveşte viaţa socială, dar nu este primul lucru la care suntem chemaţi noi, chiar dacă trebuie să susţinem familia. Eu văd şi o altă realitate în această privinţă. Vă povestesc o realitate de la Lourdes, pentru că mi se pare important. Am inaugurat o "cale a consolării", care se sfârşeşte într-o mică grotă. Era o grotă care se cheamă "a Magdalenei", pe care am redeschis-o şi facem o cale a consolării pentru toate femeile care au pierdut un copil, chiar şi prin avort. Sunt foarte multe femei care vin şi fac această "cale". Astfel, e adevărat că societatea franceză a permis avortul, iar în fiecare an sunt aproximativ 220.000 de copii care sunt ucişi, cât numărul locuitorilor diecezei mele, dar văd că acum trebuie să consolăm prin milostivirea lui Dumnezeu toate aceste femei care vin, iar noi le propunem să dea un nume acelui copil şi reconcilierea acestor femei cu Domnul şi cu ele însele, chiar şi cu soţul. Iată, aceasta este misiunea Bisericii în primul rând. De a recupera chiar şi bărbaţii şi femeile care au fost răniţi de aceste legi. Şi va fi mereu această muncă a milostivirii. Desigur, dacă putem face ceva împotriva legilor acestora, pentru a ne opune lor, trebuie să o facem, dar văd că munca Bisericii va fi aceea dintotdeauna, ca peste 30, 40, 50, 60 de ani să vindecăm rănile provocate de aceste legi. Apoi, am creat în dieceză centre pentru consultare pentru cuplurile care sunt distruse, în prag de despărţire, pentru a ajuta aceste cupluri să meargă mai departe. Este această muncă a milostivirii. Este divorţul legal şi toată această evoluţie a familiei, este adevărat, dar noi vrem să ajutăm cuplurile să meargă înainte.
Se vorbeşte că tinerii de azi nu mai au idealuri, că nu mai respectă valorile, că vor o libertate fără îngrădire. În plus, Biserica pregăteşte pentru octombrie anul viitor un sinod dedicat lor. Cum vedeţi, Excelenţă, tinerii de azi şi cum priveşte Biserica din Franţa spre tinerii săi?
Eu cred că tinerii au idealuri, deoarece la vârsta de 18-20 de ani ei au idealuri, însă Biserica trebuie să însoţească tinerii şi idealurile lor pentru ca tineretul să nu se blocheze. Tinerii au aceste idealuri, dar apoi ei se confruntă cu realitatea în care trăiesc, şi tocmai aici uneori tinerii îşi pierd speranţa. Noi trebuie să facem contrar, să arătăm acestor tineri ce înseamnă libertatea, ce este democraţia, ce este adevărul. Cred că avem într-adevăr aşa de multe lucruri frumoase de vestit tinerilor şi apoi să-i însoţim în alegerile lor pe care le fac la începutul vieţii lor ca adulţi. Eu sunt foarte mulţumit de acest sinod pentru tineri, care va reflecta asupra chemării vocaţionale. La Lourdes propunem pentru acest an fiecărui grup de tineri care va veni să facă o experienţă sinodală. În fiecare miercuri şi duminică propunem grupurilor de a face în aula episcopilor o experienţă sinodală, în sensul de a arăta ceea ce vor să spună episcopilor şi papei, şi astfel sunt foarte multe luări de cuvânt. Dar eu cred mult în tineri, pentru că sunt prospeţimea, sunt vitalitatea şi dinamismul comunităţilor noastre şi ale societăţii noastre, iar noi trebuie să fim cei care să le deschidem porţile, noi suntem aceia care să le spunem că idealul se poate pune în practică. Noi trebuie să deschidem calea spre ei, să le dăm o speranţă pentru viitor. Dar cred şi că Biserica are o grămadă de bogăţii pe care să le ofere tinerilor. Eu am văzut în Dieceza voastră de Iaşi că sunt o mulţime de tineri prezenţi în comunităţi. Văd că preoţii sunt alături de ei pentru a-i însoţi şi că există o încredere în preoţi, iar aceasta este cu adevărat munca pe care trebuie să o facem. În Franţa avem multe grupuri de tineri. Avem o tradiţie de însoţire a acestor tineri şi în organizarea diferitelor întâlniri. Poate nu îi atingem pe toţi tinerii din Franţa, dar cred că în aceste întâlniri, dar şi în şcolile catolice, chiar şi în universităţi şi şcoli de meserii, avem o tradiţie de prezenţă şi o facem pentru tineri şi împreună cu tinerii. Biserica de azi nu se poate preocupa doar de a fi pentru tineri, dar ea creşte împreună cu tinerii. Cred că aceasta este ceea ce vrea să facă papa, să-i asculte pe tineri şi ceea ce au ei de spus. Noi, cei din cler, avem înţelepciunea - tinerii au dinamismul. Trebuie să le punem pe amândouă împreună.
Vă aflaţi în Dieceza de Iaşi, o dieceză destul de departe fizic de cea pe care o păstoriţi. Cum de aţi luat decizia acestei vizite?
În dieceza pe care o păstoresc avem cinci preoţi din Dieceza de Iaşi - trei franciscani şi doi diecezani - care sunt în serviciul Diecezei de Tarbes şi Lourdes. Cred că acest lucru s-a construit în mod providenţial şi cred că episcopul vostru, Petru Gherghel, are un mare respect pentru sanctuarul de la Lourdes şi doreşte ca această legătură să crească. Dar eu văd aceasta ca un ajutor pe care Dieceza de Iaşi îl dă Diecezei de Tarbes şi Lourdes, pentru că aceasta este comuniunea. Comuniunea este schimbul de daruri. Biserica din Franţa a oferit foarte mulţi misionari Bisericii universale, iar acum suntem săraci. Sunt Biserici care ne ajută prin aceşti preoţi. Este ca un schimb de daruri, astfel că voi ajutaţi o dieceză mai săracă, mai fragilă. Dacă am venit aici este şi pentru faptul că vreau ca această legătură să fie mai profundă. Nu aş dori ca un preot să ajungă într-o altă dieceză, iar apoi să nu se mai preocupe nimeni de el. De exemplu, eu am venit aici, dar am ideea de a veni şi cu câţiva preoţi francezi pentru a descoperi România şi Dieceza de Iaşi. Eu am apreciat mult marea încredere şi prietenie între preoţi. I-am văzut împreună la masă, când am sosit într-o parohie. La noi, această relaţie între preoţi este un pic mai diferită. Mi-ar plăcea ca şi preoţii de la noi să fie atinşi de această apropiere... Şi apoi, voi veniţi uneori la sanctuarul de la Lourdes.
Pe lângă această apropiere între preoţi, ce alte aspecte v-au impresionat în dieceza noastră, pe care le luaţi cu Excelenţa Voastră?
Aş spune că fervoarea şi căldura oamenilor, credinţa oamenilor pe care i-am întâlnit. Se poate vedea că poporul României este un popor religios, care nu şi-a pierdut credinţa. Aceasta este foarte frumos. Se vede că bisericile sunt pline duminica, chiar şi în timpul săptămânii. Apoi, fructele le vedem în preoţi şi în seminarişti, în Seminarul minor şi în cel major. Când lumea crede, atunci sunt preoţi. Când lumea crede mai puţin, seminariştii nu mai sunt. Cred că o comunitate creştină ferventă face să apară în familii şi în comunităţi tineri care doresc să fie în slujba poporului lui Dumnezeu ca preoţi. Apoi, am descoperit dinamismul Bisericii după perioada comunismului. Atunci când eram student, eu cunoşteam Biserica tăcerii şi toate mărturiile despre Biserica Catolică şi Ortodoxă din cealaltă parte a Europei, din Est. Acum văd cum această Biserică, după marile sale suferinţe, văd cum această Biserică a tăcerii, Biserica bunicilor tăi, a dat roade în fidelitatea faţă de Cristos, chiar şi prin martiraj... sunt foarte atins de mărturia episcopului vostru fericit Anton Durcovici. Şi iată că văd roadele acestei fidelităţi faţă de Dumnezeu, a acestei credinţe, acum, în ţara voastră. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această experienţă, deoarece îmi dă şi mie speranţă. Să văd că, chiar şi după perioade dificile ale Bisericii - cum avem şi noi în Franţa în acest moment -, după perioade de sărăcie, fragilitate, există un viitor. Domnul ne-a oferit cuvintele pentru viaţa veşnică. Şi astfel Biserica este condusă de Duhul Sfânt. Poate că noi, în Franţa, suntem purificaţi în credinţa noastră, dar sunt sigur că - şi experienţa voastră o demonstrează - avem un viitor, despre care nimeni nu poate spune când şi cum va fi. Mă întorc în ţara mea cu o inimă plină de speranţă.
Un cuvânt către cititorii noştri!
Eu mulţumesc pentru tot ce am întâlnit şi am văzut în această Biserică locală şi vă îndemn să fiţi ataşaţi de Cristos mai mult ca niciodată. Pentru ca Duhul Sfânt, ca un foc, să vă dea bucuria credinţei! El este cel care ne dă lumina, chiar şi pentru a trăi într-un ambient mai secularizat. Dar Duhul Sfânt este mereu aici! Dumnezeu nu ne părăseşte! Eu vă rog să menţineţi credinţa vie cum o faceţi acum voi, pentru că este într-adevăr frumos pentru toţi. Iar voi ne susţineţi în credinţa noastră, pentru ca şi noi să fim fideli Domnului. Am văzut că sunt încă biserici şi parohii în construcţie. Este frumos să vezi această Biserică în creştere şi vă mulţumesc pentru asta. Nu o să uit întreaga Dieceză de Iaşi, episcopii săi, preoţii şi seminariştii, pe toţi credincioşii, şi vă garantez că vă voi aminti la grota de la Lourdes, unde vă aştept! Dumnezeu să binecuvânteze Biserica din România!
Vă mulţumesc, Excelenţă, pentru vizita făcută în Dieceza de Iaşi, dar şi pentru cuvintele pe care ni le-aţi oferit!
Pr. Adrian Blăjuţă
