La 10 noiembrie 2012, papa Benedict al XVI-lea a emis scrisoarea apostolică sub forma de "motu proprio", cu titlul "Lingua Latina". Pontiful argumentează acest document: "Limba latină s-a bucurat mereu de consideraţie foarte mare de către Biserica Catolică şi de către pontifii romani, care i-au promovat cu asiduitate cunoaşterea şi răspândirea, făcând din ea propria limbă, capabilă să transmită universal mesajul evangheliei" (nr. 1).
De asemenea, papa îşi arată nemulţumirea pentru faptul că limba latină nu este considerată la justa valoare chiar de către cei care ar trebui să fie interesaţi. În cultura contemporană se observă totuşi, în contextul unei slăbiri generalizate a studiilor umaniste, pericolul unei cunoaşteri tot mai superficiale a limbii latine, care se poate întâlni şi în domeniul studiilor filozofice şi teologice ale viitorilor preoţi (nr. 3).
Prin urmare, la nr. 4, papa îndeamnă şi speră într-o nouă evaluare a acestui tezaur lingvistic: "De aceea apare urgent să se susţină angajarea pentru o cunoaştere mai mare şi o folosire mai competentă a limbii latine, atât în domeniul eclezial, cât şi în lumea vastă a culturii".
Cunoscându-l de mai mult timp pe Valerius M. Ciucă, profesor de drept roman, ca fiind un împătimit iubitor al limbii latine, l-am rugat să ofere un punct de vedere propriu despre importanţa însuşirii acestei limbi de către generaţiile tinere şi nu numai. Ca răspuns, am primit din partea profesorului sus-amintit un adevărat elogiu adus limbii străbunilor noştri, articol pe care vi-l recomand spre lecturare. Merită.
Pr. Iosif Dorcu
*
Latina viva.
Răspunsuri la posibile întrebări, în siajul unui dialog amical
Deunăzi, am avut dublul privilegiu de a-l întâlni la catedrala catolică din Iaşi pe părintele Iosif Dorcu şi de a mă fi rugat să-i spun care ar putea fi, din perspectiva unui profesor de drept roman şi de drept comparat, argumentele ce însoţesc exortaţia adresată tinerilor discipoli, aceea de-a redescoperi virtuţile limbii latine şi ale spiritualităţii pe care cultura veche, greco-latină, o propulsează. A urmat un frumos schimb de idei, în limita instantaneităţii dialogului nostru, încheiat cu promisiunea de a sintetiza pentru propriii săi colaboratori apropiaţi un set al acestor virtuţi.
Şi iată-mă în siajul acelui dialog. Aş porni de la câteva întrebări retorice. De ce, în orice operă hermeneutică, facem etimologii care, aproape invariabil, pleacă de la latină? De ce îi studiem cazurile şi modurile, cele mai armonios construite în raport cu facerile şi intenţiile noastre? De ce, bunăoară, în unele universităţi prestigioase ale lumii, aparţinând unor culturi dominante nelatine, ea, limba latină, este studiată cu vădit interes? De ce, oare, frapant pentru orice spirit parcimonios cu timpul, în unele universităţi tehnice, de asemenea, prestigioase, sau, mai mult decât atât, la facultăţi de matematici, limba latină constituie materie curriculară creditată la fel de mult precum disciplinele de specialitate?
Am ales exemple extreme, veritabile epitomuri pentru inexistenţa suspiciunii de cochetare a acestor instituţii cu prodigalitatea pe seama mijloacelor şi, mai ales, pe seama timpului.
Întrebării reducţionist-utilitariste a autohtonilor noştri (cui prodest?), savanţii şi studenţii lor din culturile germanice sau anglo-americane i-au dat deja un răspuns tranşant şi cât se poate de verificat: latina serveşte nu doar spiritului pur (aşa cum a clamat recent papa Benedict al XVI-lea), ci, mai cu seamă, inteligenţei, artei de-a gândi, exerciţiului permanent al judecăţilor logice, definiţionale, care se bazează, în orice colţ al lumii, pe gen proxim şi diferenţă specifică.
Definiţiile latineşti sunt clare pentru că, aşa cum spunea Eminescu, limba este clară; este o limbă perfect adaptată operei de disciplinare a spiritului, dar şi societăţii (lingua franca a juriştilor, sublimată, în instanţele europene, prin tradiţie, în franceza juridică); o limbă, deci, care favorizează exerciţiile mentale permanente, invitând la un soi de matematică disimulată în imagini şi reguli; limba română a fost "contaminată" de acest spirit (din acest motiv spun, deseori, că acela care povesteşte bine gândeşte bine...); adăugaţi şi spiritul poetic, al fanteziei, imaginaţiei, creativităţii româneşti şi veţi avea o explicaţie în plus pentru faptul că în Silicon Valley a doua limbă vorbită după engleză este româna...
Limba latină, în forme sublimate, ce-i drept, nu este o limbă doar a pretoriilor, a instanţelor (cu suma de concepte, noeme şi gloseme, de definiţii şi clasificări, atât de mult utilizate de juriştii... anglo-americani...); este sau ar trebui să fie şi o limbă a altarelor, graţie preciziei cu care comandamentele divine, ierarhiile celeste şi atributele ecleziastice sunt rafinate într-o predică frumoasă, explicativă, pătrunsă de duhul misterului, dar nu în sens obscurantist, ci în unul al limitelor actuale ale hermeneuticii noastre, unul al aşteptării, cu emoţie, a revelaţiilor viitoare. De altfel, nu în zadar, afirmăm că, după a doua venire a Mântuitorului, în ziua Judecăţii de Apoi, virtuţi teologale supreme astăzi, precum credinţa şi speranţa, se vor fi resorbit în iubirea, în caritatea pură, divină, tocmai prin devoalarea, prin împlinirea lor: evidenţa absoarbe credinţa şi fericirea dată de redempţiune şi de proximitatea lui Dumnezeu absoarbe speranţa.
Limba latină nu este o limbă "moartă". Lăsând deoparte evidenţa existenţei limbilor neolatine, cât se poate de vivante, a noastră, cea română, continuând, lexical şi gramatical, într-un mod impresionant spiritul latinei vechi, nu putem ignora faptul că, în toate ştiinţele pozitive, continuă să fie limba de "botez" a conceptelor noi, a clasificărilor şi a fenomenelor ştiinţifice noi (cu riscul trivializării incursului meu teoretic, amintesc de ultramodernul televizor, care îmbracă veşminte lexicale latineşti: tele + visio = vedere la distanţă...).
Din sus-menţionata perspectivă, eu însumi am fost surprins să descopăr, în Occidentul "despiritualizat", cărţi adresate tinerilor care doresc să studieze o latina viva prin prisma noilor gnoseme moderne, să descrie viaţa lor în arhaica limbă a spiritului creştin, aceea care a universalizat creştinismul şi l-a făcut popular. Ciudată întorsătură istorică: o limbă vernaculară europeană ce a devenit una a elitelor şi care, astăzi, este clamată, deseori, de către unele elite, ca posibilă lingua franca Europaea...
Apoi, nu disimulez plăcerea pe care am resimţit-o în ziua în care am descoperit că există preocupări foarte serioase de-a i se oferi Europei o limbă "neutră" sub aspect politic, de mare tradiţie europeană, de binemeritat prestigiu şi cât se poate de analitică, de adaptabilă oricărui spirit sagace, şcolăresc, ceea ce de fapt i-a aparţinut dintotdeauna: limba latină.
Nu sunt, din nefericire, latinist. Nu sunt (şi regret acest fapt) expert în acest domeniu fabulos al culturii. Domnul Traian Diaconescu şi doamna Mihaela Paraschiv, în Iaşul nostru oxfordian, şi toţi cei din alesul neam al savanţilor latinişti v-ar fi mai de folos în explicarea virtuţilor actuale ale latinei. Eu sunt doar un umil emul al spiritelor înalte care au rafinat, au "distilat" pentru noi toţi, în nemuritoare apoftegme, sentenţii, versete şi formule juridice, nemuritoare "epifanii" ale înţelepciunii, volute ale spiritului şi ale raţiunii, principii de filosofie morală şi întreaga ontologie juridică etc. De aceea, cu riscul de a-i intriga pe editori, obişnuiesc să rezerv câte două pagini intercalare fiecărei apoftegme latine în cărţile-mi adresate studenţilor ("foaia de lumină" cum îmi place să le numesc). Nu este o risipă; este o temă de meditaţie ce concentrează, cu forţa clarităţii "veşmintelor" latineşti, mesajele umaniste necesare liniştirii propriului nostru spirit, aşa cum, în periplurile, în pelerinajele noastre lungi, hanurile liniştite, curate şi îmbietoare devin esenţiale pentru întreprinderea noastră personală dar grandioasă.
Limba latină, ca orice limbă maternă, aşa cum îmi place să spun (motiv pentru care mă întristez să văd la unii studenţi multă pasiune pentru ştiinţă dar şi intrigantă desconsiderare pentru zestrea sacră a mamei lor - limba maternă...), ei bine, a fost şi ea limbă sacră. Ea continuă, în forme subtile, să inspire sacralitate în limbile neolatine şi, firesc ar fi, să o facă, chiar într-un mod neostentativ, quasi-simbolic, în altarele bisericilor creştine. Aceasta ar sugera o nobleţe a spiritului nostru deschis unificării tradiţiei cu modernitatea, amintirii cu visarea, credinţei cu filosofia practică a vieţii sau a ştiinţei.
Prof. Valerius M. Ciucă
