Interviu luat părintelui Bernardo Estrada, profesor de Noul Testament
De Mirko Testa
Consistenţa istorică a Evangheliilor canonice se află în însăşi geneza lor, adică în continuitatea dintre predica lui Isus, predica apostolică şi redactarea lor. Evangheliile apocrife nu ne permit să-l cunoaştem realmente pe Isus, ci ne arată evoluţia creştinismului.
Afirmă aceasta într-un interviu acordat agenţiei ZENIT părintele Bernardo Estrada, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Universitatea "Sfânta Cruce" (Roma), care citează şi câteva mărturii extrabiblice care dau valoare conţinutului Evangheliilor.
Părintele Bernardo Estrada este convins că apocrifele, deşi nu spun nimic mai relevant la nivel istoric faţă de ceea ce au este afirmat deja de Evangheliile canonice, ne permit totuşi să observăm naşterea câtorva tradiţii care au influenţat asupra religiozităţii populare şi asupra artei creştine
*
Înainte de toate, explicaţi-ne parcursul care a dus la redactarea Evangheliilor?
Părintele Estrada: Putem spune că Evangheliile încep cu predica lui Isus, care nu a scris cu mâna lui practic nimic decât acele puţin cuvinte trasate pe nisip atunci când i-a fost prezentată o femeie prinsă în adulter. Despre Isus Cristos se ştie mai ales că predica. Trebuie spus în această privinţă că exigenţa de a predica şi a învăţa pe de rost era o obişnuinţă constantă a timpului, deoarece scrierea era impracticabilă în condiţii normale.
Totuşi, după pătimirea şi moartea lui Isus, predica Bisericii s-a întemeiat tocmai pe evenimentul pascal. Acesta este fundamentul întregii noastre credinţe, nu numai pentru că Paul spune aceasta la sfârşitul Scrisorii către Corinteni, ci pentru că tocmai kerygma, vestea fundamentală a Bisericii după Rusalii, a fost "Isus Cristos răstignit şi înviat". Evanghelia ca atare era, aşa cum afirmă sfântul Paul, proclamare a "mesajului de bucurie" că Dumnezeu ne-a mântuit de moartea veşnică prin moartea şi învierea Fiului său Isus.
Numai în a doua jumătate a secolului al II-lea, sfântul Iustin, scriind în anul 160 Apologia, afirmă că memoriile apostolilor sunt numite Evanghelii. Este prima mărturie în care se trece de la Evanghelie ca veste predicată la Evanghelia ca text. După această declaraţie apostolică putem spune că autorii sacri, adică evangheliştii dintre care cel puţin doi erau apostoli au ajuns la scrierea cărţilor. Pentru aceasta se poate spune că Evangheliile au o consistenţă istorică, deoarece reflectă aceste trei etape în formarea lor cu o continuitate care nu a încetat niciodată să existe. O continuitate care leagă împreună predica lui Isus, predica apostolică şi redactarea Evangheliei.
Evangheliile "canonice", adică Evangheliile primite de Biserică datorită originii lor "apostolice" şi datorită "conformităţii lor cu norma credinţei" din primele comunităţi creştine şi din Bisericile mai mari de origine apostolică, au fost compuse între anii 60-100 d.C. Care sunt criteriile care dau mărturie despre caracterul lor istoric?
Părintele Estrada: Exponenţii cei mai radicali ai criticii istorice considerau că exista o aşa distanţă între redactarea Evangheliilor şi viaţa lui Isus, încât o întreagă generaţie de martori oculari dispăruse. Dar acest lucru nu e adevărat. De fapt, prima Evanghelie, care se ştie că a fost scrisă de Marcu, datează din anul 64 d.C., adică 34 de ani după data probabilă a morţii lui Isus. În anii aceia ce s-a făcut? În mod esenţial s-a predicat Evanghelia în diferite locuri, s-a rumegat asupra acelei veşti, dându-i o sistematizare teologică, aceea pe care o face Paul. De fapt, Evangheliile au fost scrise după ce Paul a elaborat practic toată teologia sa. Prin anul 64 d.C., toate Scrisorile fuseseră scrise, inclusiv cele pastorale, dacă este adevărat că el a fost autorul lor. Putem spune că în anii aceia Evangheliile au avut o evoluţie mai mult teologică decât biografică, deoarece faptele şi cuvintele din viaţa lui Isus erau deja dovedite.
Şi atunci, care sunt criteriile pentru a putea separa cu o anumită siguranţă ceea ce este istoric de ceea ce nu este istoric? În a doua jumătate a secolului al XX-lea au fost dezvoltate diferite criterii istorice, între care cel al "discontinuităţii", care se concentra pe acele cuvinte sau acele fapte ale lui Isus care nu pot să derive nici din iudaismul din timpul lui Isus nici din Biserica primară după el. De exemplu, în Evanghelia după Matei, Isus se confruntă în mod critic cu Scripturile şi cu Moise, aşa cum n-ar fi făcut niciodată vreun rabin, revelând superioritatea legii noi proclamată de el care nu merge după stilul exterior al fariseilor ci îşi are sediul în intimitatea inimii. Un alt criteriu este cel care este numit al "ruşinării", conform căruia Biserica nu ar fi comunicat niciodată un fapt care l-ar fi umilit pe Isus, pornind de la cruce care este cazul cel mai emblematic şi paradigmatic. Botezul dat de Ioan dacă nu ar fi avut loc realmente, nu i-ar fi venit în minte niciunui autor. Tot aşa şi apariţia lui Isus femeilor, pentru că în acel timp femeile nu erau martori calificaţi pentru Israel.
Afinităţile însemnate între textele lui Matei şi Luca i-au făcut pe diferiţi cercetători să afirme existenţa unui izvor comun, aşa încât s-a crezut că în realitate ei au apelat la izvoare indirecte şi de prima mână. Dumneavoastră ce credeţi?
Părintele Estrada: Putem admite că Evangheliile după Matei şi după Luca au avut un izvor comun, deoarece există o serie de relatări, mai ales de afirmaţii, care nu apar în Marcu. Dar ceea ce uimeşte nu este că Matei şi Luca au avut un izvor comun, cât mai ales diferenţele lor. De exemplu, amândoi relatează copilăria lui Isus, dar fiecare o face prin intermediul unor evenimente pe care celălalt nici măcar nu le cunoaşte. În Matei protagonistul copilăriei lui Isus este Iosif, în timp ce în Luca este Maria. Dacă ar fi fost prea multe afinităţi, am fi putut presupune că există un acord între cei doi. Desigur cei doi evanghelişti aveau un izvor propriu din care luau şi un alt izvor pe care l-au împărtăşit.
Există izvoare istorice independente de Evangheliile canonice care dau valoare conţinutului lor?
Părintele Estrada: Caracterul istoric al Evangheliilor este confirmat numai de Evangheliile înseşi, prin intermediul formării lor. Totuşi, există mărturii extra-biblice care nu trebuie dispreţuite. Prima este aceea a lui Plinius cel Tânăr, care a fost proconsul al Bitiniei în anii 111-113 d.C., şi care într-una din epistolele trimise împăratului Traian scrie că creştinii "obişnuiau să se adune înainte de zori şi să intoneze în coruri alternative un imn în cinstea lui Cristos ca şi cum era un zeu". Deci, afirmă că erau convinşi de divinitatea lui Cristos.
Suetoniu, în schimb, în opera sa "Viaţa celor doisprezece Cezari", prezentând un fapt întâmplat prin anul 50 d.C., afirmă că Claudiu "i-a expulzat din Roma pe iudeii care prin instigarea lui Cresto erau motiv continuu de dezordine" (Vita Claudii XXIII, 4). Suetoniu a scris "Chrestus" în loc de "Christus" necunoscând diferenţa dintre iudei şi creştini şi datorită asemănării dintre Chrestòs, care era un nume grec foarte obişnuit, şi Christòs care voia să însemne "cel uns", "Mesia". Deci existau la Roma iudeo-creştini şi - aş spune - evrei neconvertiţi care discutau aprins între ei despre Cristos şi care puteau apare în ochii autorităţii romane ca motiv de dezordine publică.
Şi apoi este mărturia istoricului roman Tacitus care în Anale relatează despre incendiul izbucnit la Roma în anul 64 d.C., de care a fost acuzat împăratul Nero, care a făcut orice "ca să înceteze acest zvon" şi pentru aceasta "a inventat vinovaţi şi a supus la pedepse foarte rafinate pe cei pe care plebea, detestându-i din cauza nelegiuirilor lor, îi denumea creştini". Tacitus mai afirmă că "originea acestui nume era Cristos, care sub domnia lui Tiberiu a fost condamnat la supliciu de către procuratorul Ponţiu Pilat; şi, momentan calmată, această superstiţie primejdioasă se răspândea din nou, nu numai în Iudeea, focarul acelei molime, ci şi la Roma, unde din toate părţile vine şi este ţinut la loc de cinste tot ceea ce este urât şi ruşinos" (Anale XV, 44).
Lista completă a celor 27 de cărţi ale Noului Testament este fixată pentru prima dată cu Atanasiu din Alexandria în anul 367 d.C. Cum se ajunge la alegerea acestor patru Evanghelii în canonul Scripturilor?
Părintele Estrada: Deja înainte de sfârşitul secolului al II-lea, sfântul Irineu Episcop de Lyon şi martir afirmă într-un text celebră că "deoarece lumea are patru regiuni şi sunt patru vânturi principale [...] Cuvântul creator al tuturor lucrurilor [...] revelându-se oamenilor, ne-a dat o Evanghelie cvadruplă, dar unificată de un singur Duh" (Împotriva ereziilor III, 11, 8).
Biserica definise deja atunci cele patru texte care erau folosite în liturgie. Cu douăzeci de ani înainte de Irineu, şi Iustin vorbeşte despre cele patru Evanghelii sau despre memoria apostolilor care erau menţionate sau citite în timpul celebrărilor euharistice. Atunci cum s-a ajuns la această selectare? În realitate, s-a ajuns printr-un proces în care Duhul Sfânt şi-a deschis o breşă în mod natural şi spontan. Atunci când era răspândit un text care afirma ceva straniu, credincioşii înşişi, uniţi sub păstorul lor, îl respingeau. Deci nu au fost hotărâte de nimeni chiar dacă în secolul al II-lea exista conştiinţa că Evanghelia era cvadruplă: adică una singură, deoarece una singură este predica despre viaţa, faptele şi cuvintele lui Isus, dar cu patru imagini diferite, fiecare dintre ele oferă ceva personal.
Cealaltă chestiune care se pune acum este cum de tradiţia apostolică a ajuns să insereze între Evangheliile canonice şi Evanghelia după Ioan, cea mai diferită faţă de celelalte cât priveşte conţinutul şi expunerea, întreţesută adesea cu reflecţii spirituale şi teologice. În afară de aceasta, unii cercetători atribuie paternitatea acestei scrieri unor discipoli care aparţineau diferitelor "şcoli ioanee", aşa cum se poate observa în acest text: "Acesta este discipolul care dă mărturie despre acestea şi le-a scris, iar noi ştim că mărturia lui este adevărată" (In 21,24)...
Părintele Estrada: Nu este împotriva caracterului istoric al Evangheliilor faptul că autorii lor nu erau în mod necesar cei patru care sunt menţionaţi în titluri. Aş vrea să spun şi că nici nu există motiv de a ne îndoi dacă nu sunt motive serioase. Cât priveşte Evanghelia după Ioan este sigur că un nucleu provine de la apostol, dar că au fost discipoli care au reflectat asupra acelor cuvinte ale lui Isus şi au găsit alte izvoare şi au redactat o Evanghelie care se deosebeşte un pic de celelalte. De fapt, este Evanghelia cea mai spirituală, unde nu se vorbeşte niciodată despre răstignire şi despre suferinţă, deoarece pentru evanghelistul Ioan, ora pătimirii se identifică cu glorificarea şi "înălţarea" supremă a lui Isus.
Ioan prezintă deja misiunea lui Cristos pornind de la Înviere. Este un Cristos care a triumfat şi a învins asupra morţii. Pe de altă parte este imposibil de explicat relatarea aşa de detaliată şi crudă a Pătimirii, decât în lumina convingerii depline a evangheliştilor cu privire la Înviere. Altminteri ar fi fost pur şi simplu masochism! Suferinţa a folosit pentru mântuirea noastră.
Ioan prezintă foarte multe dialoguri ale lui Isus cu Tatăl, ca şi cum nu ar atinge pământul, ci ar fi în mod constant cufundat în contemplarea feţei lui Dumnezeu şi deja glorificat. În timp ce în celelalte Evanghelii Isus este un om cu toate caracteristicile sale şi limitele sale umane. Faptul că Evanghelia după Ioan a fost retuşată de o comunitate de discipoli, care se afla probabil la Efes, şi lărgită şi poate asamblată într-un alt mod se întâlneşte în textul pe care dumneavoastră l-aţi citat, şi care este considerat un apendice, o adăugire posterioară din partea unui discipol care face din Ioan un martor vrednic de crezare. De fapt, dacă se citeşte capitolul 20 se înţelege că suntem în faţa unei concluzii: "Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui" (In 20,31).
Luca în Evanghelia sa, compusă prin anii 80 din secolul I, face aluzie la "mulţi alţii" care au scris despre viaţa lui Isus, ca şi cum ar da mărturie despre existenţa unei mulţimi de Evanghelii, chiar acele Evanghelii considerate apoi apocrife...
Părintele Estrada: În realitate, atunci când Luca începe prologul la Evanghelie şi spune "Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi", nu se referă la cărţi, ci la mărturii ale atâtor persoane care au primit predica apostolică şi care au încercat să pună în scris faptele şi cuvintele lui Isus.
Cu siguranţă acelea sunt izvoarele din care au luat şi evangheliştii. Dar din aceasta nu trebuie să deducem în mod necesar că era vorba de adevărate cărţi. Poate că Luca, el care avea în faţa lui Evanghelia după Marcu, şi-a dat seama că alţii au încercat să pună în scris sau în ordine faptele legate de viaţa lui Isus. Însă nu se spune că în secolul al II-lea erau răspândite Evangheliile apocrife. Cel mai vechi fragment di Evanghelia după Toma datează de la sfârşitul secolului al II-lea, care probabil este data de compunere a acelei Evanghelii. Nu înainte. În timp ce noi ştim că multe Evanghelii sunt datate în secolul I şi de citatele conţinute în Prima Scrisoare a lui Clement, un text atribuit Papei Clement I (88-97) scris în greacă pe la sfârşitul secolului I.
În Didahia sau Învăţătura celor doisprezece apostoli, care poate fi considerată cel mai vechi catehism creştin, fiind scrisă la câteva decenii după moartea lui Cristos, se citează "Tatăl nostru", aşa cum îl recităm noi astăzi.
Apoi ştim că cel mai vechi fragment din Noul Testament este conţinut în papirusul Rylands (P. 52), care prezintă părţi din Evanghelia după Ioan şi datează circa din anul 125 d.C., şi deci este o copie scrisă la cel puţin 30 de ani de la original.
Deşi sunt respinse deoarece nu conţin adevăruri revelate în mod divin, unele Evanghelii apocrife au ajuns până la noi în fragmente lungi cum este Evanghelia coptă a lui Toma sau Evanghelia lui Petru, fiind folosită printre monahii creştini din Siria şi din Asia Mică. Ce valoare au? Adaugă informaţii de vreo utilitate la relatarea celor patru evanghelişti?
Părintele Estrada: Înainte de toate este necesar să spunem că între Evangheliile apocrife există unele care prezentând figura lui Isus sau repropunând învăţătura lui se inspiră din gnosticism, care este acea teorie filozofico-religioasă care în primele secole ale creştinismului (I-IV) s-a opus în mod violent Bisericii catolice. În anul 1945, în satul Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, a fost descoperită o veche bibliotecă coptă care păstra 13 coduri, toate scrise în secolul al IV-lea, dintre care unele prezentau cuvinte ale lui Isus, pentru a exprima totuşi concepte necreştine.
Toţi cercetătorii sunt de acord, de exemplu, să afirme că Evanghelia lui Toma - cea care a trezit interes mai mare - este o Evanghelie gnostică ce prezintă învăţăturile şi orientările unei comunităţi născute ca erezie în interiorul creştinismului şi care pretindea să-i aplice lui Isus mântuirea şi toate principiile credinţei creştine conform propriului punct de vedere. De fapt, ele nu recunosc moartea pe cruce, deoarece singura mântuire ar veni de la "gnoză", adică de la cunoaştere. În timp ce materia este mereu cauză de păcat sau legată de diavol. Evanghelia lui Toma, ca şi celelalte Evanghelii gnostice, se limitează să prezinte cuvintele ale lui Isus fără a le insera în relatarea a ceea ce el săvârşeşte. Este un fel de "Confucius creştin" din secolul al II-lea.
La acest punct ne putem întreba: Evangheliile apocrife conţin vreun adevăr? Desigur. De exemplu, protoevangheliile ne relatează primii ani din viaţa lui Isus. În acest sens, cea mai vestită este Protoevanghelia lui Iacob, atribuită lui Iacob, fiul lui Iosif, care l-ar fi avut pe acesta, împreună cu trei fraţi şi două surori, dintr-o căsătorie precedentă căsătoriei cu Maria. Acest text a avut o anumită influenţă în tradiţie şi în iconografie, aşa încât prezenţa boului şi a măgăruşului în peştera Naşterii şi numele părinţilor Mariei, Ioachim şi Ana, ne vin tocmai de la acest izvor. Desigur, conţinutul Evangheliilor apocrife poate să difere. Unele conţin adevăruri, amplificări fanteziste faţă de Evangheliile canonice şi un gust teatral propriu unui creştinism popular, deşi rămân în albia ortodoxiei; în timp ce multe altele, mai ales cele de orientare gnostică, conţin falsităţi deoarece vor să convingă cu privire la validitatea ereziei lor.
Sub profil istoric, nu ne spun nimic mai mult decât ştim deja din Evangheliile după Matei şi după Luca, de care ele depind. Intenţia lor nu este istorică, ele vor să facă operă de edificare. În faţa sobrietăţii Evangheliilor care relatează şi realităţi supranaturale în manieră "naturală" şi sobră, fără a adăuga circumstanţe inutile, s-a ales să se meargă în întâmpinarea dorinţei poporului creştin adăugând în manieră mai amplă şi colorată amănunte pentru a evidenţia aspecte sau evenimente din copilărie şi din prima tinereţe a lui Isus şi a Mariei. Dar de fapt în felul acesta ele oferă o imagine a lui Isus neconformă cu realitatea, aşa cum se întâmplă în Evanghelia copilăriei după Toma, unde este descris ca un copil deja în stare să facă minuni.
Deci, se poate spune că dacă nu ar fi conţinut chiar un mic nucleu de adevăr nimeni nu le-ar fi acceptat. Importanţa lor se află în faptul că arată o epocă, o dezvoltare a creştinismului, o confluenţă de diferite curente teologice şi religioase. Utilitatea lor se află în faptul că reuşesc să arate evoluţia creştinismului.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
