Interviu cu Mons. Fouad Twal

Vreau să semăn bucuria de a trăi

La 22 iunie Monseniorul Fouad Twal va lua în primire noua sa funcţie, patriarh latin de Ierusalim.

Format la Roma în diplomaţia vaticană, apoi chemat să se întoarcă la viaţa pastorală ca arhiepiscop de Tunis, viitorul patriarh de Ierusalim vrea să pună accentul pe fundamentele spirituale ale vieţii creştine, şi în special bucuria, aceea de a trăi în Cristos. De fapt, pentru Monseniorul Twal, înainte de toate, calitatea vieţii evanghelice va permite Bisericii din Ţara Sfântă să nu fie zdrobită de crucea pe care o poartă şi să meargă înainte.

Publicăm în continuare interviul acordat Custodiei din Ţara Sfântă.

• Cine sunteţi dumneavoastră, Monseniore Twal?

Sunt numărul cinci dintr-o familie cu 9 copii, din familia Twal din Iordania. Am făcut studiile la Seminarul din Beit Jala, apoi am lucrat cinci ani în patriarhie ca vicar, înainte de a fi trimis la Roma pentru a face studiile în drept canonic şi drept internaţional la Universitatea Pontificală Lateran.

Secretariatul de Stat m-a găsit şi s-a gândit că voi putea presta acest serviciu. Apoi, a cerut patriarhului Beltritti dacă voia să renunţe la acel tânăr preot, care eram eu pe atunci, ca să-l trimită la Academia Ecleziastică Pontificală¹. Am făcut acolo doi ani de specializare. Era singurul arab din Academie şi toţi mă priveau într-o manieră un pic "specială". Într-o zi m-au întrebat: "Cum aţi ajuns aici?". Glumind, am răspuns: "Poate că se gândeau că am un puţ de petrol?...".

• Unde v-a dus această carieră diplomatică în slujba Sfântului Scaun?

Am început ca însărcinat cu afaceri în America Centrală, în Honduras. Nu aveam nici cea mai mică noţiune de limbă spaniolă. Dar era tocmai unul dintre motivele pentru care m-au trimis acolo: să învăţ limba. Am rămas acolo timp de şase ani. A fost o experienţă frumoasă, chiar dacă uneori a fost dificilă. Eram în slujba Nunţiaturii din Honduras. În acelaşi timp, Mons. Pietro Sambi era însărcinat cu afaceri în Nicaragua². În Honduras, paralel cu funcţiile mele, am prestat serviciu în parohia cea mai săracă din ţară, dar cu adevărat frumoasă. Îmi amintesc de prima Liturghie în limba spaniolă. A fost un pic catastrofală, din cauza limbii. La sfârşit o doamnă în vârstă a venit la mine şi m-a întrebat: "Eres turco? Eşti turc?". "Nu, nu, sunt arab". De fapt, în America Centrală îi numeau "los turcos" pe toţi arabii originari din Orientul Mijlociu, pentru că în vechime veneau cu documente otomane. În acelaşi timp, am avut grijă de comunitatea arabă de origine palestiniană, celebrând pentru ei botezuri, căsătorii şi înmormântări. În pofida serviciului diplomatic, nu am rupt niciodată legăturile cu viaţa pastorală. Îmi place contactul cu lumea.

• Şi după Honduras?

A fost întoarcerea în Vatican, la Secretariatul de Stat, din anul 1982 până în anul 1985, unde mi-a fost încredinţată grija faţă de 19 ţări africane francofone. Secretariatul de Stat a fost pentru mine o experienţă frumoasă a universalităţii Bisericii. Problemele din lumea întreagă ajung acolo. Şi Sfântul Scaun încearcă să ofere răspunsuri şi soluţii. În timpul acestor trei ani am putut experimenta înţelepciunea Sfântului Scaun şi răbdarea sa. Nimic nu este urgent. Nimic. Documentele pot să vină chiar şi cu ştampila "Urgent", dar sunt mereu studiate cu calm, în profunzime.

Am cunoscut multe persoane din toată lumea, din Africa bineînţeles, dar şi din ţările arabe. Am întâlnit şi preşedinţi străini. Acest lucru mi-a deschis într-adevăr dimensiunea mondială şi universală a Bisericii.

De acolo am fost numit la Cairo. Vaticanul vedea Cairo ca o capitală susceptibilă să reunească lumea arabă, continentul african şi Europa. Dar suntem în anul 1985 şi din cauza vizitei lui Sadat în Israel (în anul 1977), aproape toate ţările arabe boicotau încă, mai mult sau mai puţin, Egiptul. Această situaţie politică nu a permis Nunţiaturii din Cairo să joace rolul pe care Sfântul Scaun spera să-l îndeplinească în ţările arabe.

• Şi iată-vă întors în lumea arabă...

Nu, pentru că în anul 1988 am fost numit în Germania. Am descoperit în această ţară o Biserică puternică, într-adevăr puternică, bogată şi mândră de sine însăşi, şi în acelaşi timp o Biserică extrem de generoasă. Am putut să exercit germana mea participând la viaţa pastorală a unei parohii mici în apropiere de Nunţiatură.

După doi ani şi jumătate, în anul 1990, a urmat o nouă plecare în America Latină, de data aceasta cu destinaţia Peru. La Lima erau mii şi mii de arabi palestinieni din Beit Jala, din Beit Sahour, din Betleem. Eram foarte mulţumit să fiu parohul lor. Mi-a plăcut mult să desfăşor slujirea pastorală cu ei, să fiu alături de ei atât în biserică cât şi în clubul palestinian, unde se desfăşurau tot felul de activităţi sportive, culturale, etc. Am păstrat legăturile cu un mare număr dintre ei şi când vin în Palestina să vizitez familiile lor, trec să mă salute. Episcopul de Lima îmi spunea: "Ce vom face cu această comunitate, după plecarea dumneavoastră?". De fapt, eram deja consilier de Nunţiatură.

• Deci eraţi destinat la un post de Nunţiu?

Da, trebuia să fie etapa următoare. Dar atunci, în anul 1992, a venit ştirea de la Roma: Sfântul Părinte m-a numit episcop de Tunis. M-a numit, dar în acelaşi timp cere părerea mea. Pe moment, nu am înţeles. Eram pe punctul de a fi numit nunţiu. Numele meu circula pentru Nunţiatura din Kuwait, care trebuia să fie separată de Nunţiatura din Irak, după Războiul din Golf. Nu am înţeles de ce, după toţi acei ani petrecuţi în serviciul diplomatic, eram întors la slujirea pastorală, dar mi-am spus că trebuia să accept să nu înţeleg şi am spus da. Mai târziu am înţeles planul Sfântului Scaun: pastoraţie şi politică. Pastoraţie: era un loc vacant la Tunis de doi sau trei ani, şi o dieceză trebuie să aibă un episcop; politică, pentru că Sfântul Scaun voia un episcop arab în scaunul unde au fost atâţia episcopi francezi³. În afară de asta, Prelatura din Tunis făcea parte tot din Biserica franceză de dincolo de mare, în timp ce ţara devenise independentă în anul 1956. Sfântul Scaun voia deci să instaleze acolo un episcop arab, care să vorbească aceeaşi limbă şi să aibă aceeaşi tradiţie culturală. Mi-au vorbit despre o misiune de trei sau patru ani. Şi am rămas acolo treisprezece ani. Am adus opt comunităţi călugăreşti, care au adus sânge nou. Am lucrat mult, restaurând catedrala, toate bisericile, casele şi conventele. Înainte de plecarea mea, guvernul a restituit, pentru slujirea credincioşilor, biserica din Djerba, care fusese luată în timpul războiului de independenţă.

• Monseniore, se ştie că regimul politic tunisian nu este mereu uşor. În timpul episcopatului dumneavoastră, aspectul politic a fost prezent, a fost puternic?

A fost puternic. Dar trebuie să ştii să tratezi cu regimurile arabe. În lumea arabă noi avem o anumită abordare în relaţii şi la sfârşit eu am fost foarte bine acceptat. Până acolo încât, cu jumătate de oră înainte de a pleca din Tunisia, mi-au telefonat ca să-mi spună: "Preşedintele Bel Ali vrea să vă vadă, înainte de plecarea dumneavoastră". A trebuit să-mi schimb biletul pentru a merge să-l întâlnesc. În Tunisia mi-am dat seama cât de mult s-au opus terorismului ţările arabe. La fiecare şase luni, miniştrii de interne din ţările Ligii Arabe se întâlneau în Tunisia pentru a coordona munca lor şi a lupta împotriva fanatismelor.

Tocmai această atenţie faţă de securitate a permis Tunisiei să dezvolte turismul aşa cum a făcut-o. Păstrez o amintire frumoasă despre Tunis şi despre autorităţile tunisiene.

• Aţi întâlnit la Tunis o comunitate creştină palestiniană?

Nu, nici palestiniană, nici arabă. Toţi credincioşii noştri erau străini. Unii veneau din Orientul Mijlociu din motive de muncă. Dar nu se poate vorbi de o comunitate creştină arabă locală.

• Şi atunci, în anul 2005, a venit ştirea numirii dumneavoastră ca episcop coadiutor de Ierusalim?

Da. La această ştire, singura întrebare care mi-a venit în minte a fost: "De ce aşa de repede?". De fapt, misiunea Monseniorului Sabbah trebuia să mai dureze doi ani şi jumătate. Doi ani şi jumătate este un timp lung. Dar sunt slujiţi. Se înaintează în cunoaşterea Bisericii locale, a situaţiei. Se văd punctele puternice şi punctele slabe, se pregăteşte în mod spiritual şi pastoral întâlnindu-i pe preoţi, pe episcopi, parohiile.

• Dumneavoastră aţi fost mult vreme în afara ţării şi spuneţi că aceşti doi ani şi jumătate au fost folositori pentru a evalua situaţia. Ce anume aţi descoperit nou în dieceză din punct de vedere religios şi politic?

Din punct de vedere religios, sunt foarte mulţumit că descopăr numărul comunităţilor călugăreşti: circa 30 pentru bărbaţi şi peste 70 pentru femei. Douăsprezece comunităţi contemplative: este admirabil, este o forţă spirituală pe care mă sprijin şi mă voi sprijini puternic. Este o mare bogăţie, din punct de vedere pastoral şi spiritual.

Am fost mulţumit să constat şi faptul că de acum preoţii din patriarhie şi franciscanii aflaţi în slujba parohiilor din dieceză fac ziua lor de reculegere lunară împreună. Este un lucru nou. Aşa cum i-am spus custodelui, este frumos ca toţi parohii, angajaţi în aceeaşi pastoraţie, să fie uniţi aşa. În fiecare an, preoţii din patriarhie fac o zi de reculegere în comun cu preoţii melchiţi şi maroniţi. Şi aceasta este o mărturie frumoasă de unitate a Bisericii Catolice, în diversitatea riturilor.

Cât priveşte situaţia politică, zidul de separare, pe care l-am văzut construindu-se, m-a uimit. În primii mei ani de preoţie am slujit în Iordania, dar şi la Ramallah. Nu exista această tensiune. Desigur, erau evreii într-o parte şi arabii în cealaltă, dar nu această tensiune. Nu am asistat la cele două insurecţii care au fost numite Intifada. Dar, la întoarcere, am văzut consecinţele lor. Şi văd şi eforturile care se fac din toate părţile. Am avut la patriarhie vizitele cetăţenilor din teritorii, dar şi ale autorităţilor locale, ale conducătorilor politici. Observ că se fac multe discursuri, promisiuni, intervenţii, şi, în acelaşi timp, văd că nu mergem mult înainte. Situaţia este aproape întotdeauna aceeaşi.

• Referitor la politică, Monseniore, ce dimensiune va ocupa în misiunea dumneavoastră?

Mie-mi place mai mult să fiu episcop. Îmi place să subliniez aspectul pastoral şi spiritual al patriarhiei noastre, al parohiilor noastre, al enoriaşilor noştri, al comunităţilor călugăreşti şi al pelerinilor care vin aici. Desigur, nu pot să uit că tot cea ce atinge omul, atinge Biserica. Politica mă interesează în măsura în care ea influenţează asupra vieţilor oamenilor, asupra demnităţii şi a siguranţei lor.

Dar vreau să fiu foarte atent. Noi avem trei sau patru grupuri de credincioşi în faţa noastră. Avem creştini şi necreştini, evrei şi musulmani. Între creştini sunt creştinii iordanieni, creştinii palestinieni (care sunt cei care suferă mai mult), creştinii europeni care sunt aici pentru a ne ajuta, a lucra, a studia sau a face pelerinaje, şi sunt şi creştinii israelieni arabi sau de origine ebraică. Toate aceste grupuri nu împărtăşesc aceeaşi sensibilitate, inclusiv viziunea lor despre conflict. De aici rezultă dificultatea de a vorbi. Pentru că episcopul este episcopul tuturor, absolut al tuturor. Ori vrem ca discursul să-i atingă pe toţi, ori privilegiem un grup - lucru care este mai uşor - ori facem tot atâtea discursuri câte grupuri sunt, ceea ce nu este posibil. Dar dacă voi vreţi să atingeţi împreună pe evrei, pe musulmani, pe creştini, pe iordanieni, pe palestinieni, pe ciprioţi, pe europeni... atunci trebuie gândită fiecare virgulă. Eu măsor bine complexitatea unei intervenţii, fie ea un discurs sau o omilie.

• Şi cum vă imaginaţi să înfruntaţi această dificultate?

Cu spiritualitatea. Se va putea spune că este lucrul cel mai uşor, dar este şi rolul Bisericii, acela de a-i conduce pe oameni spre înalt.

• Dar dumneavoastră veţi fi solicitat în discursul politic. Ziariştii nu se mulţumesc cu spiritualitate.

Ah, ziariştii!... Când eram episcop de Tunis, mă întrebau despre islam. Într-o zi, le-am spus: "Aştept să mă întrebe cineva despre Cristos". Aştept, într-adevăr, să fiu întrebat despre Cristos, despre Biserică, despre esenţa vieţii noastre creştine, despre prezenţa noastră în Ţara Sfântă. Poate că-i voi dezamăgi pe ziarişti în privinţa politicii, dar, încă o dată, ea ne atinge deoarece atinge omul. Aşa stând lucrurile, există o altă dimensiune. Şi pe bună dreptate tot ceea ce noi trăim, inclusiv dificultăţile generate de conflict, trebuie să ne trimită din nou la evanghelie. Trebuie să luăm evanghelia în literă. Atunci când evanghelia ne vorbeşte despre cruce, despre suferinţă, când îl vedem pe Isus căzând... şi să nu ne ridicăm. Trebuie să credem că discipolul nu poate fi tratat mai bine decât învăţătorul. Şi să-l urmăm pe Cristos pe drumul pe care el l-a parcurs înaintea noastră. Dar când, cu toate acestea, mergem înainte şi când găsim forţa de a trăi şi bucuria de a trăi, bucuria de a predica, bucuria de a vesti evanghelia, nu este din cauza condiţiilor geopolitice care ne înconjoară, pentru că ele, prin natura lor, sunt schimbătoare: într-o zi sunt favorabile, în altă zi nefavorabile. Nu, această bucurie ne vine din evanghelie. Această bucurie ne vine de la cel care ne-a spus: "Nu vă temeţi, eu sunt cu voi... Vă dau pacea mea, pacea mea". Pacea lui care este seninătate interioară, bucurie interioară, care este bucurie de a trăi, bucurie de a întâlni, bucurie de a-i primi pe alţii, pe toţi ceilalţi, aşa cum sunt, cu limitele lor, cu limitele mele. Motivul bucuriei noastre nu este în îmbunătăţirea situaţiei; motivul bucuriei noastre este în întâlnirea cu Cristos însuşi, prin intermediul rugăciunii, şi în întâlnirea şi solidaritatea cu ceilalţi.

• Dacă nu ziariştii, alţii vă vor solicita în domeniul politic...

Sunt dispus să-i întâlnesc pe toţi, să-i primesc pe toţi. Nu am nici un complex. Vă amintesc că am fost 18 ani în viaţa diplomatică. Aceşti ani m-au învăţat câteva lucruri mici... În plus, aceşti ani mi-ai deschis spiritul, inima. Şi nici credinţa mea, nici spiritul meu, nici inima mea, nici caritatea mea, nici iubirea mea nu se limitează la graniţele diecezei. Trebuie să-i iubim pe toţi. Toţi cetăţenii din ţările îmbrăţişate de dieceza mea sunt cetăţenii mei. Toţii locuitorii din Ţara Sfântă sunt ai mei, într-un anumit sens. În faţa lui Dumnezeu, în faţa istoriei, eu mă simt responsabil de toţi. Şi, în acelaşi timp, cunosc sută la sută limitele mele. Ştiu că nu voi face niciodată minuni, dar voi semăna, voi lucra împreună cu confraţii mei episcopi, cu preoţii, călugării şi credincioşii laici, lăsând rezultatele bunului Dumnezeu... cum vrea el, când vrea el.

În situaţia actuală, care este aşa de complicată, poate că trebuie să iubim mai mult, să ne rugăm mai mult şi să vorbim mai puţin, chiar dacă acest lucru nu aduce bucurie ziariştilor noştri.

• Aţi vorbit de semănat... Ce veţi semăna, Monseniore?

Bucuria de a trăi! Bucuria de a trăi în calitate de creştini. Ţara Sfântă este o ţară care ne învaţă răbdarea. V-am spus că atunci când un dosar venea cu ştampila "Urgent" la Secretariatul de Stat, se lua întotdeauna timp. Biserica nu trăieşte în urgenţă, are veşnicia în faţa ei. În serviciul diplomatic, uneori se reproşează că a vorbit prea mult, ori prea repede... Nu se reproşează niciodată că a respectat tăcerea. Este adevărat şi că prea multă prudenţă riscă să paralizeze, şi mie nu-mi place nici asta. Trebuie conjugată prudenţa în a vorbi şi curajul de a face. Şi cunoaşterea propriilor limite. În faţa complexităţii situaţiei, trebuie primite, ascultate, cunoscute punctele de vedere. Mai ales trebuie încredinţate toate acestea bunului Dumnezeu în rugăciune şi în tăcere.

• Şi, în domeniul pastoraţiei, ce anume veţi semăna?

Doresc să înmulţesc contactele cu preoţii, parohiile, credincioşii şi comunităţile călugăreşti. Doresc să fiu prezent în dieceză. Patriarhul de Ierusalim este foarte solicitat în străinătate pentru conferinţe, celebrări, tot felul de întâlniri. Eu voi renunţa la multe invitaţii pentru a fi aici, pentru a îndeplini datoria mea de episcop aici, pentru a fi cu credincioşii noştri. Va trebui găsit curajul de a spune nu, de a mulţumi pentru invitaţii şi a le refuza, cerând rugăciunea tuturor. E greu de spus nu. Dar necesităţile locale sunt adesea prioritare.

Am intenţia să consacru timp atât Iordaniei cât şi Palestinei şi Israelului. Iordania este un punct puternic al patriarhiei latine: ea cuprinde de fapt cele două treimi dintre credincioşii noştri - din care peste jumătate sunt de origine palestiniană - şi oferă diecezei 80% din seminariştii săi. În pofida stabilităţii sale, şi această parte a diecezei trece printr-o criză, mai ales economică, cu afluenţa refugiaţilor irakieni. Emigraţia creştină începe să atingă puternic şi populaţia iordaniană; noi trebuie să lucrăm, aici ca şi acolo, ca să dăm speranţă, motive pentru a spera, pentru a rămâne creştini în Orientul Mijlociu.

Pe de altă parte, este normal să acordăm o atenţie deosebită mădularului cel mai rănit al diecezei: Palestina. Dar dieceza patriarhală de Ierusalim cuprinde Palestina, Israel, Cipru şi Iordania, şi sunt necesităţi peste tot. Toţi au drept în mod egal la rugăciunile, la iubirea noastră, la proiectele noastre, ca de exemplu construirea de reşedinţe pentru tinerele perechi. În toată dieceza trebuie să prevedem, să prevenim mai degrabă decât să îngrijim. Din contactele mele în doi ani şi jumătate cu preoţii şi credincioşii a rezultat şi necesitatea de a reforma un pic însăşi administrarea diecezei. Foarte bine a fost făcută de predecesorul meu. Dar sângele nou va aduce idei noi. În Biserică nu există clonare. Diversitatea este o bogăţie.

• Monseniore, cineva a scris despre dumneavoastră că eraţi un beduin, este adevărat?

Da şi nu. Tribul meu era de creştini beduini şi graţie unui misionar italian, Manfredi, care i-a însoţit în traversările lor în deşert, în urmă cu circa 120 de ani, am îmbrăţişat ritul latin. Eram nomazi, apoi am trecut la seminomadism. Dar în timpul când m-am născut eu, eram sedentarizaţi, aşa că eu m-am născut într-o casă cu un acoperiş.

Mama mea, care m-a văzut schimbându-mi misiunea şi mergând de pe un continent pe altul, când eram în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun, spunea: "Acest băiat s-a născut nomad şi nomad va rămâne". Dar acum m-am întors sub marele cort al patriarhiei, care ne ocroteşte pe toţi.

• Comunităţile călugăreşti sunt constituite în cea mai mare parte din străini. Le consideraţi suficient de integrate în dieceză?

V-am spus binele pe care-l cred despre toate aceste comunităţi. Rămânând neatins acest lucru, aş fi voit ca mai multe persoane să fie angajate chiar în pastoraţia diecezei. Trebuie recunoscut că, pentru trecut, am lucrat şi am semănat mult. Mă gândesc la Părinţii Bétharram, care au constituit clerul patriarhiei înainte ca să se ridice, graţie muncii lor, vocaţii diecezane locale. În sine, a avea comunităţi constituite din străini nu creează probleme. Ierusalimul este pentru Biserica Universală. Sunt rădăcinile noastre, rădăcinile creştinilor din lumea întreagă. Dar voi chema alte comunităţi pentru o integrare în pastoraţia diecezei.

• Există o tensiune între dubla realitate de Ierusalim Biserică locală şi Biserică Universală?

Eu cred că e aceeaşi realitate. Biserica locală nu este străină de Biserica Universală şi invers. Biserica Universală se află foarte bine în Biserica locală, cu membrii care o constituie, cu membrii străini ai clerului, în sânul Custodiei şi în celelalte comunităţi călugăreşti care sunt parte integrantă a Bisericii locale şi a Bisericii Universale. Eu nu văd antagonismul; dimpotrivă, există o complementaritate. Este o bogăţie. Biserica Universală se află foarte bine în noi şi noi ne aflăm foarte bine în Biserica Universală. Astfel, atunci când eu călătoresc în Europa sau în altă parte, nu mă simt deloc străin. Şi sper că şi ceilalţi, atunci când vin să mă vadă, să se simtă acasă la ei, în Biserică.

• Adesea este un şoc pentru creştinii occidentali auzind rugăciunile credinţei noastre creştine în limba arabă...

Bine că există un şoc, foarte bine. Îmi place. Mi-ar plăcea să fie şi mai mult şoc, pentru a deschide inimile şi mentalităţile. Dacă se rămâne surprinşi întâlnind un episcop, un patriarh arab sau iordanian, consider frumoasă această surpriză. Şi este frumos că putem să comunicăm cu toată lumea.

• Aveţi un mesaj pentru Custodia din Ţara Sfântă?

Înainte de toate, vreau să exprim recunoştinţa mea Custodiei şi fiecăruia dintre membrii săi pentru tot binele pe care-l fac. În timpul acestor doi ani, de fiecare dată când am avut ocazia să cobor la Sfântul Mormânt, însoţit de franciscanii care mă "păzeau", eram foarte mulţumit să-i cunosc. Dar, desigur, mi-ar plăcea să fie şi mai multe relaţii şi colaborare. În acest scop, voi întâlni responsabilii. Dar ei desfăşoară o muncă indispensabilă, eu îi admir, îi încurajez şi le mulţumesc din toată inima.

Într-adevăr, doresc mai multă colaborare şi mai multă prietenie. Îi consider foarte simpatici pe preoţii arabi din Custodie. Ei mă înconjoară cu atenţiile lor, iar eu cu afecţiunea mea paternă.

(Interviu îngrijit de Marie-Anne Beaulieu)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu