Încă ne mai este proaspătă în minte imaginea părintelui Andrici pe care întreaga comunitate l-a petrecut ca pe un tată şi un păstor, ca pe un ctitor şi părinte. Voiam ca acea zi să fi fost cât mai îndepărtată în viaţa satului, dar dorinţa noastră s-a transformat în resemnare. Acum, ca şi cum am fi avut nevoie de un semn puternic pentru a ne ţine trează memoria, şcheienii se strâng din nou în curtea bisericii, din nou cu ochii înlăcrimaţi, din nou cu privirea spre pământ, pentru a petrece, cu simpla prezenţă, pe fiul satului. De data aceasta, pe părintele Francel. Noi, şcheienii, l-am cunoscut aşa: mai întâi era Francel, un tânăr al satului, un tânăr plin de viaţă şi mereu voios, unul care făcea cinste satului, era unul care cultiva în inimă dorinţa de a merge la seminar. Era un tânăr care a crescut în simplitatea şi autenticitatea familiei, Tereza şi Petru Căzănel, dar care a devenit matur "sub aripa părintească" a părintelui Andrici. Pentru el, ca de altfel şi pentru alţii, ambientul parohiei era la fel de familiar ca şi cel al casei părinteşti.
Prima imagine a părintelui Francel, pe care mi-o amintesc încă, este de când mai era biserica veche, iar el, ca pr. Aurel, ţinea cartea părintelui Andrici la Liturghie şi răspundeau în limba latină. Îi instruise domnul dascăl Petrea Comoraşu.
Dar timpul a trecut şi acumularea de cunoştinţe le-a dat posibilitatea să instruiască, la rândul lor, împreună cu sora Celina, copiii pentru prima sfânta Împărtăşanie. Cred că în casa multora dintre şcheieni se află fotografia cu părintele Andrici, sora Celina şi părintele Francel împreună cu grupul copiilor de la prima sfântă Împărtăşanie.
Şcheienii nu pot să prezinte o identitate a satului fără aceste figuri care au marcat începutul perioadei în care Şcheia devenea parohie de sine stătătoare, era matur timpul primelor vocaţii şi abundau anii de înflorire economică; când, sub înţeleapta păstorire a părintelui Andrici, s-a construit o biserică aşa de frumoasă şi de modernă în acelaşi timp. Şcheia era un sătuc unde se putea ajunge doar cu greu, dacă timpul era nefavorabil, iar dacă a cunoscut o perioadă de "glorie", am spune noi, s-a datorat curajului, sacrificiului şi credinţei oamenilor ca părintele Francel, (ultimul în ordine cronologică), părintele Andrici, sora Celina, d-na Melania Bartic şi mulţi alţii pe care nu putem să-i menţionăm acum, dar care, cu viaţa şi eroismul lor, au făcut să putem spune cu orgoliu astăzi că suntem şcheieni.
Însă, când vorbim de părintele Francel, în special, gândul ne poartă la anii dificili în care acest tânăr înflăcărat de vocaţia la preoţie este trimis acasă din seminar. Au fost ani grei pentru tânărul Francel! Ani, nu un timp oarecare, în care orizontul idealului său era întunecat de nori plumburii. Dar, ca într-o familie unită şi armonioasă, părintele Andrici, figură paternă pentru mulţi dintre noi, a fost mereu păstorul atent şi călăuza înţeleaptă pentru Francel. Dacă mâhnirea tenta să-i sufoce entuziasmul tânărului Francel, neliniştea şi răbdarea părintelui Andrici îi reaprindeau speranţa clipei în care avea să se redeschidă uşa seminarului pentru el. Sigur, cei trei ani, cât a stat acasă, au făcut din Francel o persoană matură, curajoasă, deschisă şi atentă faţă de cei din jur. Experienţa acumulată la parohie l-a ajutat să bătătorească calea vieţii preoţeşti cu mult curaj şi credinţă.
Numai că suferinţa părintelui Francel nu s-a terminat odată cu sfinţirea preoţească. Între timp a trăit momente de satisfacţie, de mulţumire pentru tot ce a primit de la Dumnezeu. Dar se ştie că, în urmă cu şapte, opt ani, suferinţa a bătut din nou la uşa preotului Francel. Numai intervenţia promptă a medicilor şi mâna lui Dumnezeu l-au salvat, iar el s-a întors la misiunea de slujire a Domnului pentru poporul său.
În cele din urmă boala l-a răpus. La mai puţin de 52 de ani, a fost nevoit să răspundă "prezent" unei altfel de chemări. Poate că era un mod de a se pregăti pentru această clipă, faptul că de fiecare dată când venea la Şcheia şi se oprea la mormântul părintelui Andrici, spunea cu multă seninătate: "Aici trebuie să vin şi eu". Personal cred că i-a dat mult curaj în lupta cu suferinţa această apropiere filială de părintele Andrici.
Acum, pentru părintele Francel, misiunea sa s-a încheiat. Din infinitatea cerului poate să scruteze lumea noastră, iar noi putem să ne rugăm ca bunul Dumnezeu să fie îngăduitor cu el, pentru toate momentele în care nu a corespuns perfect slujirii sale, şi să-l facă părtaş de infinita fericire a prezenţei sale!
Aceste câteva gânduri nu vreau să fie un elogiu adus părintelui Francel în acest moment de tristeţe pentru întreaga familie şi întreaga comunitate şcheiană, deoarece nu l-ar ajuta cu nimic, dar vreau să fie pentru noi o amintire şi un stimul pentru a preţui şi mai mult pe cei care ne-au fost părinţi, maeştri şi păstori, ca în felul acesta să tragem învăţătură din exemplul lor şi să creştem în virtute şi credinţă!
La revedere, părinte Francel!
P.S. Un gând de recunoştinţa şi încurajare adresez în mod particular familiei Căzănel, care este greu încercată de pierderea părintelui Francel! E greu de acceptat gândul că părintele a fost chemat aşa de repede dintre noi, chiar el spunea: "Lăsaţi că, după aceea, au timp să moară şi ceilalţi"! Însă noi credem că într-o zi ne vom revedea cu toţii în faţa Domnului!
Adrian Florian
* * *
A trecut la Domnul pr. Francisc Căzănel
