Iaşi: Predica rostită de PS Petru Gherghel la Liturghia din Noaptea de Crăciun (24 decembrie 2016)
PS Petru Gherghel a prezidat Liturghia din Noaptea de Crăciun din catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" din Iaşi, la ora 23.00. În ziua de Crăciun (25 decembrie), PS Petru a prezidat Liturghia de la ora 11.00 în aceeaşi catedrală din Iaşi. PS Aurel Percă a celebrat sărbătoarea Crăciunului la Săbăoani, în Parohia "Sfântul Mihail Arhanghelul".
Redăm în continuarea predica rostită de PS Petru Gherghel în cadrul celebrării din noaptea sfântă a Crăciunului.
Viaţa şi familia - darul cel mai mare al Crăciunului, pruncul Isus, a fost încredinţat familiei din Nazaret
Pruncii de astăzi, darul lui Dumnezeu făcut omenirii, sunt încredinţaţi familiilor noastre.
Sfinţiile voastre,
Dragi fraţi şi surori,
Iubiţi radio ascultători,
În lumina textelor proclamate la această sfântă Liturghie din miez de noapte şi în atmosfera minunată a colindelor ce ne înconjoară din toate părţile, gândul nostru ne poartă din nou spre ieslea din Betleem, spre copilul care stă culcat pe paie în ieslea sărăcăcioasă, spre Maria din Nazaret, spre Iosif, tatăl purtător de grijă al pruncului, şi spre cei care au alergat să vadă ce s-a întâmplat, întrebându-ne încă o dată: Ce reprezintă pentru noi, cei de astăzi, Crăciunul? Ce a adus pe pământ acest prunc nevinovat? Ce adevăr mângâietor ni se descoperă prin el? Ce avem de admirat în această noapte sfântă, în această noapte de vis? Care este, de fapt, vestea adevărată adusă pentru omenire, pentru noi cei de azi?
Să lăsăm gândul nostru să însoţească privirile noastre cu care ne îndreptăm spre prunc şi spre misterul din ieslea din Betleem.
Crăciunul înseamnă Naşterea lui Isus, Dumnezeu adevărat care ia trup dintr-o fecioară şi devine om ca şi noi, ca astfel să locuiască cu noi. Iată vestea minunată a acestui fapt pentru întreaga omenire! Crăciunul pentru creştini înseamnă bucuria naşterii vieţii!
I. Darul vieţii, cel mai mare dar al Crăciunului.
Niciun dar şi nicio bucurie nu este mai mare decât viaţa. De ea depinde toată fericirea omului şi realizarea lui; fără ea nu este niciun alt bine şi nicio altă bucurie.
În pruncul din Betleem admirăm viaţa consfinţită şi sigilată de însuşi autorul ei, de către Dumnezeu, izvorul şi dătătorul vieţii, care îmbracă chipul unui om, devenind o fiinţă vie care a trăit şi trăieşte mereu printre noi.
Niciodată în timpul anului bisericesc nu răsună mai frumos şi mai puternic imnul vieţii, aşa cum se întâmplă la Crăciun; niciodată viaţa nu este mai frumoasă şi mai strălucitoare, ca acum când este admirată şi proclamată în pruncul divin.
Creştinii fac pe drept cuvânt mare sărbătoare de Crăciun pentru că cinstesc viaţa în pruncul dumnezeiesc şi recunosc în el nu numai o binecuvântare pământească, ci şi o revărsare de daruri dumnezeieşti.
"Acum - spunea Sfântul Părinte sfântul Ioan Paul al II lea în scrisoarea sa enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995) -, în zorii mântuirii, naşterea unui copil este proclamată ca o ştire cu adevărat, nemaiauzită şi îmbucurătoare: "Iată vă vestesc o bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; astăzi vi s a născut în cetatea lui David un mântuitor, care este Cristos Domnul" (Lc 2,10-11)". Această bucurie mare de Crăciun este generată, desigur, numai şi numai de naşterea Mântuitorului; Dumnezeu care este iubire şi viaţă, dezvăluie şi sensul vieţii fiecărui om, creat după chipul şi asemănarea sa, ce intră în planul lui Dumnezeu, al bucuriei mesianice, ca o binecuvântare şi o asigurare că prin orice copil, care se naşte, este transmisă mai departe paternitatea lui Dumnezeu şi viaţa în lume.
Prin urmare, când celebrăm Crăciunul sau naşterea pruncului divin, nu este o simplă aniversare ca oricare alta, ci este sărbătoarea sărbătorilor, sărbătoarea vieţii, un dar dumnezeiesc manifestat pe deplin în pruncul Isus, născut pe pământ la împlinirea timpurilor. Acest fapt este nucleul sărbătorii şi sensul profund care ne face să tresăltăm de bucurie. Cerul însuşi ne îndeamnă la o astfel de bucurie când îngerii vestesc păstorilor de lângă Betleem naşterea pruncului aşteptat de veacuri, şi-i cheamă să cânte glorie, "Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă" (Lc 2,14), adică să fie slavă în cer lui Dumnezeu, iar pe pământ să fie şi să se statornicească adevărata pace şi bucurie.
Crăciunul este vestea celei mai mari bucurii întâmplate pe pământ, naşterea autorului vieţii, apariţia vieţii care se revarsă peste toţi ca un adevărat dar, nu numai natural, ci şi ca un mare dar ceresc. "Eu am venit ca ei să aibă viaţa şi s-o aibă din belşug" (In 10,10), avea să declare Isus proclamând astfel evanghelia sa, cuvintele vieţii veşnice.
Când ne apropiem de pruncul Isus născut din Fecioara Maria în casa lui Iosif cel drept şi-l admirăm în frumuseţea şi nevinovăţia lui, suntem invitaţi la o multitudine de reflecţii: Cine este cu adevărat acest prunc care se naşte pe pământ? De ce a venit la noi? Ce trebuie să credem despre orice copil care se naşte? Ce este omul? Ce valoare are viaţa? Care este destinul şi demnitatea fiinţei umane? Ce lecţie ne dă Crăciunul? Ce pericole se pot abate peste omenire atunci când valorile supranaturale sunt uitate sau dispreţuite şi ce e mai rău răsturnate şi răstălmăcite? Ce obligaţie le revine creştinilor, beneficiarii misterelor celebrate la Crăciun?
II. Demnitatea copiilor în lumina Crăciunului.
Aici lângă ieslea din Betleem descoperim misterul demnităţii persoanei. Peste toate bucuriile legate de sărbătoarea Crăciunului şi de aspectele exterioare ale acestor zile, gândul la vocaţia omului şi a creştinului face ca toate celelalte motive de bucurie să aibă o consistenţă reală şi o adevărată motivaţie. Creştinul şi omul de bunăvoinţă, când se bucură de Naşterea Domnului se bucură de viaţă şi este pe deplin conştient de demnitatea cu totul specială pe care o are. Nimic nu o poate întrece. El nu numai că a primit de la Creator viaţa, suflu din sufletul său şi celelalte daruri care îl aşază peste toate celelalte făpturi, ci a şi fost învrednicit să participe la viaţa dumnezeiască, adică să se bucure de demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, o vocaţie supranaturală de care nu se bucură altă fiinţă şi pe care nu o poate avea decât omul.
Înălţimea acestei vocaţii dezvăluie măreţia şi preţul vieţii umane, chiar şi în faza ei temporară. Această chemare supranaturală, certifică în acelaşi timp, relativitatea vieţii pământeşti a omului. Într-adevăr, viaţa de pe acest pământ nu este ultima, ci penultima realitate a omului, o realitate sacră, care îi este încredinţată să o păstreze cu un profund simţ de responsabilitate şi să o ducă la perfecţiune în iubire şi în dăruire de sine însuşi, faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi fraţi (cf. EV 2).
Lângă ieslea din Betleem creştinul bun are ocazia să redescopere că Dumnezeu este Dumnezeul vieţii, că omul a fost creat să se bucure de viaţă, că moartea nu e lucrarea Creatorului, ci este doar o urmare a păcatului, a neascultării, iar pentru a fi învinsă şi înlăturată a fost nevoie de coborârea Fiului lui Dumnezeu în istorie şi în viaţa oamenilor, care a luat trup şi sânge omenesc şi s-a făcut ca unul dintre oameni pentru a-i învrednici de bucuria veşnică a vieţii.
Această evanghelie a vieţii are un ecou profund şi convingător în inima fiecărei persoane. Ea este înscrisă în însăşi firea sa naturală şi reprezintă o valoare sacră de la începutul şi până la sfârşitul ei, astfel încât nimeni nu o poate ataca şi nimeni nu o poate dispreţui, ea constituind bunul suprem şi primordial al omului.
Acest adevăr capătă, aşadar, adâncă valoare când "prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit sens cu fiecare om" (GS 22).
În zilele Crăciunului, întruparea Cuvântului veşnic ne arată că oamenii se bucură nu numai de iubirea nemărginită şi milostivirea Tatălui veşnic "care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut" (In 3,16), ci, în acelaşi timp, descoperă şi valoarea incomparabilă a fiecărei persoane umane, astfel încât se poate concluziona şi afirma, cu întreaga Biserică şi cu Sfântul Părinte sfântul Ioan Paul al II lea, că evanghelia iubirii lui Dumnezeu faţă de om, evanghelia demnităţii persoanei şi evanghelia vieţii sunt o unică şi indivizibilă evanghelie (cf. EV 2).
La Crăciun ar trebui să pornească din toate inimile, atât ale creştinilor, cât şi ale tuturor oamenilor de bunăvoinţă, un strigăt puternic, prin care să fie proclamată viaţa, să fie apărat copilul şi bătrânul, cel nenăscut şi cel ce se află la capătul vieţii, să înceteze orice formă de violenţă asupra vieţii, orice conflict armat, orice război şi orice fel de nedreptate.
Atunci când sărbătorim naşterea pruncului divin şi ascultăm colindele care preamăresc viaţa, atunci când ne aflăm în faţa pomului de Crăciun, simbol al dăinuirii vieţii, n-ar trebui să uităm faptul că dreptul fundamental la viaţă, cu tristeţe, le este negat atâtor fiinţe umane slabe şi lipsite de apărare, aşa cum sunt copiii care urmează să se nască; li se neagă dreptul de a se bucura de darul fundamental al vieţii, al existenţei pe această planetă. O adevărată crimă şi o mare nedreptate faţă de darul vieţii.
Un dar aşa de mare nu poate şi nu trebuie să fie uitat. Crăciunul ne aminteşte şi proclamă locul fiinţei umane pe planeta noastră şi în marele univers al lumii. Proclamând bucuria Crăciunului, proclamăm bucuria vieţii, evanghelia vieţii, iar o astfel de atmosferă ne obligă să ne îndreptăm spre Biserică, spre altar, spre iesle şi spre prunc.
Pruncul din iesle nu este altcineva decât Domnul Isus, Mesia, "Pruncul care ni s a dat, s a născut pentru noi" (cf. Is 9,5). În el întâlnim "viaţa care s-a arătat", cum ne spune apostolul Ioan (1In 1,2). În acest mister se realizează întâlnirea lui Dumnezeu cu omul şi începutul drumului Fiului lui Dumnezeu pe pământ. La această speranţă şi mângâiere ne cheamă sărbătoarea Crăciunului, sărbătoarea bucuriei naşterii Domnului, sărbătoarea vieţii.
III. Rolul sfânt al tuturor familiilor.
Viaţa pruncului divin a fost încredinţată sfintei Maria şi sfântului Iosif. Ei au primit de la Dumnezeu această comoară, cea mai scumpă şi nobilă de pe pământ. Dumnezeu a orânduit acest lucru.
În lumina acestui fapt, a acestui măreţ adevăr, orice copil este un dar al lui Dumnezeu încredinţat familiei, care găseşte în cei doi părinţi climatul fericit al iubirii, sanctuarul adevărat al vieţii şi leagănul natural al fericirii.
Viaţa unui prunc primit şi crescut într-o familie reprezintă pecetea pusă de însuşi Dumnezeu, venit pe pământ, asupra celulei de bază a societăţii, asupra familiei. Familiile noastre sunt sacre din voinţa lui Dumnezeu şi ar trebui să vadă la Crăciun, în peştera din Betleem, modelul cel mai grăitor al misiunii lor. Pentru ca Fiul său să vină pe pământ
Dumnezeu are nevoie de familii pentru a aduce pe pământ viaţa şi fericirea. Sărbătoarea Crăciunului reprezintă un adevărat strigăt către toate familiile, către toţi fii lui Dumnezeu şi către orice om de bună voinţă:
"Familii, fiţi ceea ce sunteţi!", spune Sfântul Părinte Ioan Paul al II lea în "Scrisoarea către familii". "Familii, fiţi fericite de alegerea ce v a făcut o Dumnezeu; fiţi: sanctuare pentru viaţă, leagăne de iubire pentru copii, bucuria şi speranţa lumii" după cum ne învaţă pe toţi şi ne aminteşte papa Francisc în scrisoarea sa apostolică postsinodală "Amoris Laetitia" - "Bucuria iubirii". Aceasta este şi dorinţa noastră, să vă spunem că bucuria adevărată de Crăciun este darul vieţii, cel mai mare semn de iubire şi milostivire din partea Tatălui, creatorul şi dătătorul a toate, aşa cum ne-o confirmă pruncul divin, venit la noi în noaptea de Crăciun. Primiţi, vă rog, dorinţa noastă de a vă bucura de darul vieţii şi al familiei împreună cu copii şi cu toţi cei dragi.
Vă doresc "Crăciun fericit în familii", lângă familia din Nazaret şi lângă pruncul din ieslea cea săracă!
Crăciun 2016
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
Iaşi: Liturghia din noaptea de Crăciun în catedrală (24 decembrie 2016):
