Note pe marginea filmului "Născuţi în bordeluri" (Oscar pentru cel mai bun film documentar, 2005. Regia: Zana Brisky, Ross Kauffman. Film prezentat de Centrul Cultural American).
"Un copil are dreptul la protecţie împotriva oricăror forme de violenţă (...), de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv actul sexual" (Articolul 19).
Calcutta este considerată capitala culturală a Indiei. Pentru lumea occidentală, Calcutta înseamnă: Maica Tereza; Rabindranath Tagore (poet, pictor, filozof, implicat activ în ridicarea spirituală a tinerei generaţii - Premiul Nobel pentru literatură în anul 1913), marii eliberaţi Ramakrishna, Vivekananda... limba bengali, vorbită de mai multe persoane decât limba franceză sau japoneză... şi extremă sărăcie.
Un documentar despre supravieţuire, curaj, luptă, disperare şi apatie, despre "cartierul roşu", unde cei mai stigmatizaţi oameni nu sunt prostituatele, ci copiii lor. Un film cu şi despre copii, cu imagini surprinse de copii şi comentat de copii - "sunt imagini urâte, nu ne place să le vedem, dar trebuie să ne uităm la ele, fiindcă aşa e viaţa" spune Avijit, unul din copiii cartierului... "care ar fi putut fi" un mare artist fotograf. Un film despre visele celor care "ar putea fi" altceva decât sunt şi strigătul de ajutor al unei ziariste, în numele lor.
Filmul poate fi "citit" pe trei niveluri: primul: al realităţii sordide din cartierul prostituatelor; al doilea: ca metaforă a "zborului frânt": fluturii de noapte în jurul becului roşu, copilul care înalţă zmee de hârtie de pe acoperiş; fetiţele care renunţă la perspectivele oferite de şcoala cu internat ca să se întoarcă alături de mama, bunica, surorile lor în cartierul roşu; al treilea nivel (mai dificil de sesizat pentru cei nefamiliarizaţi cu filozofia indiană): fundalul religios. Filmul începe cu o melopee care sugerează mantra "AUM", sunet care, potrivit filozofiei indiene, a creat universul. Dar melopeea realizează distorsionarea acelei mantre, aşa cum spaţiul cartierului roşu realizează distorsionarea universului pur iniţial, creat prin iubirea divină. În acel spaţiu, la lumina becului roşu, o tânără îşi pune pe frunte semnul tilak - al "deschiderii celui de al treilea ochi", al intuiţiei şi clarviziunii. Foloseşte turmeric roşu, ca semn de devoţiune faţă de zeitatea feminină tutelară. Statuia acelei zeităţi apare o singură dată pe parcursul filmului - în momentul în care se relatează moartea uneia dintre femeile casei (asasinat rămas nepedepsit de lege). Dar nici intuiţia, nici prefigurarea viitorului sordid, nici bunele intenţii şi ajutorul efectiv nu pot smulge copiii din cercul lor. Copiii îşi fotografiază destinul - o fotografie reprezintă clipa, care, potrivit aceleiaşi filozofii, este momentul de eternitate al fiecăruia, momentul în care omul se poate elibera de toate limitările - pentru a se uni cu divinul. Dar în fotografiile copiilor nu există orizont, nu există cer - decât un spaţiu îngust, între două şiruri de locuinţe mizere, prea sus şi prea înalt ca să poată fi atins - sau scările, sufocant de înguste, care nu duc nicăieri. Înseşi numele copiilor reprezintă "marca" destinului, aşa cum ar fi trebuit să fie într-un alt univers: Shanti ("pace"), Tapasi ("cea care pune în mişcare universul prin sacrificiu"), Puja ("ofranda adusă zeilor"). Şi ca expresie a ultimei degradări sociale, chiar aici, în cartierul roşu, trăiesc brahmani de castă - pe care, tradiţional, chiar şi umbra unei prostituate i-ar fi murdărit. Şi peste toate, tumultul străzii în lumina crudă a zilei este acompaniat de un kirtan (muzica devoţională) care sugerează bucuria cu care mulţimile îl însoţeau cândva pe zeul Krishna.
Pentru un occidental nu există explicaţie la gestul copiilor care se întorc în mediul de unde cu greu fuseseră scoşi. Pentru un indian, da. În universul distorsionat în care trăiesc, singurul lucru care rămâne nealterat nu sunt gesturile omului, nici comportamentul lui, ci natura sa divină. Şi în acest înveliş efemer de corpuri şi fapte, omul îşi trăieşte destinul, aşteptând. Aşteptându-se pe sine însuşi. Iar pentru un occidental rămâne înţelesul iubirii. Pentru că a iubi înseamnă a înţelege. A iubi profund, adevărat, în numele lui Dumnezeu, ca Dumnezeu.
Dr. Ecaterina Hanganu
