Interviu realizat de pr. Felician Tiba cu pr. Claudiu Bulai
În anul 2011, la şaizeci de ani de la moartea episcopului martir Anton Durcovici în închisoarea de la Sighet, pe atunci studentul la teologie Claudiu Bulai, a trăit o experienţă inedită, a jucat rolul episcopului martir într-un film documentar care a avut menirea de a evidenţia câteva din punctele cheie ale vieţii de credinţă a martirului nostru. Doi ani mai târziu, de data aceasta ca preot, a continuat să "se împrumute" episcopului Durcovici, dând astfel voce şi viaţă unui eveniment punctual petrecut la Faraoani, pentru eliberarea episcopului care fusese arestat de către securitatea comunistă.
L-am întâlnit zilele acestea pe părintele Claudiu, vicar la Parohia "Sfântul Mihail" din Valea Mare şi l-am rugat să răspundă la câteva întrebări pe marginea experienţei ca "actor-martir".
A "intra" în pielea unui "sfânt" nu este la îndemâna oricui şi mai ales "a da viaţă" trăirilor unui astfel de personaj nu este totdeauna uşor. Părinte, cum aţi primit vestea că trebuie să jucaţi rolul episcopului martir Anton Durcovici?
Pentru mine a fost ca o veste căzută din cer pentru că nu mă aşteptam la aşa ceva şi am aflat acest lucru în mijlocul activităţilor pe care le desfăşuram la Editura "Presa Bună", în anul pastoral. Îmi amintesc că într-o dimineaţă m-a sunat părintele dr. Wilhelm Dancă, rectorul seminarului din Iaşi în acea perioadă, şi m-a anunţat că trebuie să joc acest rol. Am rămas uimit şi după ce am mai schimbat câteva cuvinte cu părintele rector am spus: "Da, sunt de acord!" Am auzit multe reacţii şi am cunoscut oameni care au fost încercaţi de tot felul de sentimente, dar eu am căutat să nu uit niciodată că nu este meritul meu. Această veste m-a bucurat pe de o parte, dar pe de altă parte m-a făcut să înţeleg că necunoscute sunt căile Domnului. Nu e meritul meu că am fost ales, dar mă bucur că a fost aşa!
Aşa cum se ştie, PS Anton Durcovici a fost un om de rugăciune şi de studiu. A lăsat rolul pe care l-aţi jucat vreo amprentă în aceste sectoare ale vieţii de preot?
În anul pastoral am avut posibilitatea de a-mi cunoaşte nivelul de pregătire şi văzând că la unele aspecte trebuie să mai lucrez, am înţeles importanţa studiului şi am încercat apoi, când m-am întors la seminar, să studiez, să citesc şi să-mi lămuresc acele aspecte în care nu eram stabil. După ce am ajuns vicar la Valea Mare, am ajuns să înţeleg mai bine importanţa rugăciunii în viaţa preotului. Când vrei să faci cu adevărat pastoraţie trebuie să te rogi pentru cei cu care intri în contact. Acest lucru m-a învăţat un preot din Bacău şi m-a ajutat mult. Acum mă rog pentru oamenii din Valea Mare ca bunul Dumnezeu să ne ajute, şi pe mine şi pe ei, să contribuim împreună la creşterea împărăţiei lui Dumnezeu. Ce vreau să spun e că, după ce am trăit aceste două experienţe, am ajuns să înţeleg de ce episcopul nostru martir punea atât de mult accent pe studiu şi rugăciune. Poate că atunci nu am realizat acest lucru, dar atunci când experimentezi pe propria piele, parcă ceva din trecut te învăluie şi dă sens trăirilor tale, care te face să găseşti locul unor piese pe care le aveai, dar nu ştiai unde să le pui. Preotul trebuie să fie stabil în ceea ce crede şi să poată argumenta credinţa sa, dar, de asemenea, trebuie să ştie să intre în dialog cu cei de lângă el şi să se roage pentru ei.
Ce va impresionat în mod special la PS Anton Durcovici, dar când i-aţi interpretat rolul?
În ceea ce priveşte persoana episcopului, cel mai mult m-a impresionat determinarea lui. Istoria lui, relatările altora despre el, chipul său toate vorbesc despre faptul că a fost o persoană hotărâtă, care a ştiut mereu ce vrea. În ceea ce priveşte momentele când mergeam pe urmele lui, m-a impresionat foarte mult răbdarea cu care a trăit acele momente de suferinţă. Celula în care a murit, o cameră foarte mică, fără geam şi fără bec, şi cu un lanţ, de care erau prinse două cătuşe, pe mijlocul camerei, prezintă o imagine cutremurătoare, dar adevărată care poate fi unitate de măsură pentru răbdarea umană. Doar un om care crede cu adevărat poate avea o asemenea răbdare.
Ce s-a schimbat în viaţa personală de când aţi jucat rolul PS Anton Durcovici?
Faptul că viaţa mea s-a legat într-un fel de cea a PS Durcovici. Astăzi când aud vorbindu-se despre Excelenţa sa, parcă acele cuvinte au un alt ecou în mintea mea. Mă simt mai ataşat de el. Una este să vorbeşti despre cum este apa şi alta este să înoţi. Am auzit mult timp vorbindu-se despre PS Anton, dar altfel îl cunosc acum după ce am fost pe urmele lui.
O întrebare curioasă. Dacă vi s-ar cere să suferiţi şi să muriţi pentru credinţă, cunoscând exemplul PS Anton Durcovici, aţi avea curajul să răspundeţi afirmativ?
Aş vrea să răspund tot printr-o întrebare. Dacă noi trăim ca adevăraţi creştini, nu suntem oare deja martiri? Creştinii care se opun spiritului lumii pot fi consideraţi martiri, pentru că suferă persecuţii din partea fiilor acestei generaţii. Dacă nu trăim după poftele trupului, oare nu facem deja un sacrificiu? Faptul că i-am spus "Da" lui Dumnezeu înseamnă că am spus "Nu" lumii şi când spun lume, mă refer la aceea categorie de oameni care nu cred în Dumnezeu. Faptul că am răspuns afirmativ chemării lui Dumnezeu este un act de martiriu, de renunţare. A fi creştin înseamnă a fi martir, iar moartea fizică ar fi doar o formă vizibilă a ceea ce trăieşti deja în interior.
Cum aţi gândi răspândirea cultului PS Anton Durcovici în ideea că acesta cât de curând va fi ridicat la cinstea altarelor, mai întâi ca fericit şi apoi ca sfânt?
În primul rând mă gândesc că noi trebuie să conştientizăm că este episcopul nostru. Adică este unul de-al nostru. Iar aici un rol foarte important îl au preoţii şi cateheţii, care trebuie să vorbească despre PS Anton Durcovici şi să-l facă cunoscut în comunităţile proprii. Apoi mă gândesc că este important ca, odată pe săptămână, să fie o zi în care să ne rugăm după intenţia episcopului martir. A fost păstorul diecezei noastre şi cu siguranţă ar interveni pentru noi, dacă i-am cere acest lucru. În al treilea rând, ar fi foarte indicat ca în fiecare biserică să existe câte o imagine cu Excelenţa sa, pentru ca oamenii să şi-l întipărească în minte şi să-şi amintească de el ori de câte ori văd acea imagine. Ar fi frumos, de asemenea, dacă în dieceza noastră s-ar stabili un an dedicat episcopului martir, aşa cum a fost Anul Credinţei şi al Familiilor creştine.
* * *
Secţiunea "Ep. Anton Durcovici" (in memoriam) pe www.ercis.ro
