Publicul larg amator de carte, dar şi profesioniştii sau cei cu studii de specialitate pot alege din oferta editorială a Editurii "Sapientia" din cadrul Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi. Editura se prezintă, de această dată, în faţa cititorilor cu următoarele cărţi: Liturgia orelor, Emil Dumea: Istoria Bisericii Catolice din Moldova, Daniel Ange: Trupul tău este făcut pentru viaţă şi Pierre Tiberghien: Cum să te cultivi.
*
Liturgia orelor
Editura "Sapientia" anunţă cu bucurie apariţia unei ediţii prescurtate a Liturgiei orelor (Invitatoriul, Laudele, Ora Medie, Vesperele şi Completoriul) extrasă din ediţia completă a Liturgiei orelor, apărută la aceeaşi editură în patru volume, care a fost aprobată de Conferinţa Episcopală Română şi a primit autorizarea din partea Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor. Ediţia prescurtată, într-un singur volum, a Liturgiei orelor a fost gândită pentru credincioşii laici care doresc să participe la rugăciunea oficială a Bisericii, alături de preoţi şi persoane consacrate.
Liturgia orelor (extras) apare în formatul 11x17 cm, cuprinde 1008 pagini, este tipărită pe hârtie cu o calitate excepţională, în două culori: negru şi roşu, şi poate fi procurată de la centrele decanale ale Diecezei de Iaşi şi Arhidiecezei de Bucureşti, de la librăriile catolice din ţară, precum şi direct de la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi, la preţul de 35 RON.
Liturgia orelor s-a dezvoltat puţin câte puţin în aşa fel încât să devină rugăciunea Bisericii locale. Ea se desfăşura în timpurile şi locurile stabilite, sub conducerea preotului. Era ca o completare indispensabilă a Jertfei euharistice, care constituie sinteza întregului cult divin, menită să reverse şi să-i extindă bogăţia la orice oră din viaţa omului.
Oficiul a fost dispus şi orânduit în aşa fel încât, fiind rugăciunea întregului popor al lui Dumnezeu, să poată lua parte la ea nu numai clericii, ci şi călugării, ba chiar şi laicii. Introducerea diferitelor forme de celebrare face Liturgia orelor adaptabilă la persoane de cultură diferită şi de nivel diferit, dând fiecăruia posibilitatea de a o adapta la propria condiţie şi vocaţie.
Aşadar, avem deplină încredere că spiritul acelei rugăciuni care trebuie făcută "fără încetare"(cf. Lc 18,1; 21,36; 1Tes 5,17; Ef 6,18.), şi pe care Domnul nostru Isus Cristos a poruncit-o Bisericii sale, se va reînsufleţi. Cartea Liturgiei orelor, apărută la timpul potrivit, o susţine, o favorizează, în timp ce celebrarea însăşi, mai ales când o comunitate se întruneşte în acest scop, exprimă natura adevărată a Bisericii care se roagă, şi străluceşte ca semn minunat al ei.
Rugăciunea creştină este, în primul rând, rugăciunea întregii familii umane, pe care Cristos şi-a asociat-o (cf. SC 83), în sensul că fiecare participă la această rugăciune, care aparţine întregului trup. Prin urmare, ea exprimă glasul Miresei iubite a lui Cristos, dorinţele şi cererile întregului popor creştin, rugăciunile şi implorările pentru trebuinţele tuturor oamenilor.
Unitatea acestei rugăciuni izvorăşte din inima lui Isus. Căci Mântuitorul nostru a voit "ca acea viaţă, care în cursul existenţei sale pământeşti a început cu rugăciuni şi cu jertfă, să nu înceteze în decursul veacurilor în trupul său mistic care este Biserica" (PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei, nr. 2). Aşa se face că rugăciunea Bisericii este totodată "rugăciunea pe care Cristos o înalţă către Tatăl împreună cu Trupul său" (SC 84). Aşadar, în timp ce recităm Oficiul, trebuie să recunoaştem vocea noastră în cea a lui Cristos şi pe cea a lui Cristos în noi (SF. AUGUSTIN, Comentarii la Ps 85, nr. 1).
Comisia liturgică din cadrul Diecezei Romano-Catolice de Iaşi care a lucrat la traducerea Liturgiei Orelor este formată din pr. Alois Bulai (profesor de exegeză biblică şi limbi clasice), pr. Claudiu Dumea (profesor de liturgie şi limbă latină), pr. dr. Ştefan Lupu (profesor de teologie dogmatică), pr. Iosif Răchiteanu (profesor de religie şi metodologie), pr. dr. Mihai Patraşcu (profesor de drept canonic), pr. Florin Spătariu (profesor de muzică sacră), pr. Cornel Cadar (redactor), dl Fabian Tiba (tehnoredactor), dl Ionel Palade (corector) şi dl Albert Gheorghe (corector).
Mulţumim Domnului care ne-a dat putere să ducem la capăt această acţiune de traducere şi publicare în limba română a Liturgiei Orelor. Mulţumim, de asemenea, părinţilor franciscani de la Mesagerul Sfântului Anton care ne-au ajutat să tipărim Liturgia Orelor în condiţii excepţionale. Sperăm ca munca noastră să aducă roade bogate în Biserica noastră locală şi în sufletele acelora care se vor ruga din Liturgia Orelor.
Pr. dr. Ştefan Lupu
*
Istoria Bisericii Catolice din Moldova
La Editura "Sapientia" a apărut lucrarea părintelui Emil Dumea, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sf. Iosif" din Iaşi, intitulată Istoria Bisericii Catolice din Moldova. Acest studiu îşi propune să redea în linii generale evoluţia catolicismului local, începând cu secolul al XIII-lea până în prezent. Cartea apare în format 14x20 cm, conţine 378 pagini şi poate fi achiziţionată prin librăriile catolice din ţară la preţul de 19 RON.
Sub titlul Istoria Bisericii Catolice din Moldova, ne-am propus să redăm în linii generale evoluţia catolicismului local, începând cu secolul al XIII-lea până în prezent.
Lucrarea începe cu prezentarea primei episcopii din Moldova, la curbura Munţilor Carpaţi, Episcopia cumanilor. Naşterea acestei episcopii a constituit o necesitate, ca urmare a dorinţei Ungariei de a se apăra de năvălirile tătăreşti. De aceea, când Ungaria va fi înfrântă, va dispărea şi Episcopia sub loviturile hoardelor lui Ginghiz-Khan. Totuşi, elementul catolic va fi mereu prezent la est de Carpaţi, deoarece Ungaria va căuta neîncetat să deţină poziţii strategice bine întărite în aceste zone.
În nordul Moldovei, influenţa polonă se va face simţită din ce în ce mai mult începând cu secolul al XIV-lea, iar statul muşatinilor va avea nevoie adesea de monarhul polonez. În aceste condiţii, iau naştere cele două episcopii, de Siret şi de Baia, în care au slujit călugării franciscani şi dominicani. Majoritatea catolicilor erau saşi şi unguri. Bunul mers al acestor două episcopii era adesea tulburat de influenţa husiţilor şi, ulterior, a protestanţilor, faţă de care, de multe ori, domnii vor avea atitudini conciliante, deşi ei erau ortodocşi.
În secolul al XVI-lea, Despot Vodă, domn cu vederi umaniste - concepţii ce au fost împrumutate din Europa Occidentală -, vrea să schimbe faţa culturală a Moldovei, motiv pentru care înfiinţează la Cotnari o şcoală latină şi aduce profesori din Occident. Spre sfârşitul secolului, pentru a-şi întări legăturile cu Polonia, Petru Şchiopul îi favorizează pe catolici, dar rezultatele obţinute au fost reduse.
La începutul secolului al XVII-lea, ia fiinţă Episcopia de Bacău. Din cei 19 episcopi pe care i-a avut în fruntea sa, 16 au fost numiţi la propunerile regilor polonezi. În timpul primului secol de existenţă, Episcopia a mers într-un continuu declin, fapt cauzat de războaiele dintre marile puteri: Turcia, Rusia şi Polonia. În prima jumătate a secolului următor, se poate observa o uşoară ameliorare, pentru ca apoi, în a doua jumătate, statisticile alcătuite de misionarii italieni ce slujeau aici să indice o creştere considerabilă a populaţiei catolice. Cea mai mare parte dintre nou-veniţi, nemulţumiţi cu situaţia existentă în Transilvania, s-au stabilit în vechile aşezări catolice din judeţele Bacău şi Neamţ, sau în jurul lor, formând noi comunităţi. Ei au contribuit la refacerea demografică a ţării, atât de necesară în urma pierderilor din nenumăratele lupte şi conflicte armate desfăşurate în această regiune. Comunităţile catolice încep astfel să se structureze, să participe la viaţa economică şi politică a Moldovei.
Ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele patru ale secolului următor sunt marcate de opoziţia clerului ortodox local şi de împotrivirea boierilor faţă de restaurarea Episcopiei de Bacău. La aceste dificultăţi, se mai adaugă cele ridicate de clerul şi autorităţile maghiare, care voiau să-i îndepărteze pe misionarii italieni. Perioada următoare, ce se extinde în acest studiu până la începutul secolului nostru, este caracterizată de existenţa diferitelor proiecte, de realizări ce aveau drept scop rezolvarea problemelor interne, evitarea unor pericole externe (de exemplu, exageratul protecţionism maghiar) şi fructificarea avantajelor oferite de reformele politice şi civile de după Unirea Principatelor.
În secolul al XX-lea, Episcopia de Iaşi, înfiinţată în timpul episcopului N. I. Camilli, va face progrese uimitoare: o viaţă spirituală profundă, mai mulţi preoţi autohtoni formaţi în noile seminarii locale, construcţii de biserici, înfiinţarea de noi parohii, dezvoltarea scrierilor şi publicaţiilor religioase etc.
În perioada actuală, catolicii din Moldova, împreună cu păstorii lor, îşi păstrează neştirbită credinţa şi fidelitatea faţă de Roma, ca şi dragostea faţă de întregul popor şi faţă de pământul lor străbun. Purtând amprenta prefacerilor sociale şi politice de după căderea regimului comunist, se poate lesne observa un continuu progres spiritual şi material, dar şi o serie de simptome şi probleme îngrijorătoare cauzate de noul context social, politic, economic, cultural de după anul 1989.
Pentru a urmări cu uşurinţă succesiunea evenimentelor, le-am tratat într-o ordine strict cronologică, insistând asupra unor fapte mai importante sau asupra activităţii unor episcopi, prefecţi ori vizitatori apostolici, de care depindea într-o măsură mai mare progresul catolicismului local. Nu au fost omise nici exemplele pozitive sau uneori negative, oferite de unii credincioşi, preoţi sau autorităţi locale. Am încercat să inserăm viaţa religioasă catolică în cea ortodoxă, predominantă în legăturile ei cu viaţa politică şi socială a Moldovei, sau în relaţiile cu puterile limitrofe şi cu cele protectoare. Nu am pus un accent prea mare pe raportul dintre Biserică şi stat, considerând necesar un studiu aparte asupra acestei probleme.
Lucrarea de faţă intenţionează să fie o modestă contribuţie la o mai bună înţelegere a istoriei catolicilor din Moldova, despre care s-a scris puţin, iar uneori, nu cu cele mai bune şi curate intenţii. Este un prinos de recunoştinţă adus celor care ne-au precedat, care şi-au trăit credinţa lor simplă, dar puternică, în Dumnezeu, care ne-au lăsat moştenire, în pofida vicisitudinilor vremurilor, o Biserică vie, dându-ne exemplu şi curaj pentru a merge mai departe.
Pr. dr. Emil Dumea
*
Trupul tău este făcut pentru viaţă
Editura "Sapientia" anunţă apariţia cărţii Trupul tău este făcut pentru viaţă, scrisă de Daniel-Ange şi tradusă în limba română de Daniela Floareş. Această carte apare în colecţia "Diverse", în format 14x20, are 260 de pagini şi poate fi achiziţionată de la toate librăriile catolice din ţară la preţul de 9 RON.
Este foarte adevărat şi fiecare o ştie: "nu putem trăi fără iubire"; cel care dă primeşte mai mult decât a dat. Cum putem să fim sau să redevenim transparenţi, curaţi ca un copilaş ce tânjeşte după mângâierile mamei? Pentru că, de fapt, asta aşteptăm toţi de la viaţă, chiar şi cei ajunşi la vârsta adultă, sau în amurgul vieţii!
Daniel-Ange are un proiect măreţ. El doreşte să potolească setea tuturor tinerilor care vor să iubească şi nu reuşesc, care se rătăcesc pentru că nu au pregătit, nu au pus marcaje pe "drumul iubirii".
Citeşte, citiţi, daţi şi altora să citească această carte, pentru a înţelege ceea ce simţiţi în adâncul fiinţei voastre; aşa veţi deschide ochii asupra iubirii omeneşti, care nu este decât o parte din iubirea divină.
Fie că eşti băiat sau fată, trebuie să înţelegi destul de devreme ritmurile biologice pe care ni le-a dat Creatorul. Voinţa masculină este făcută pentru a se controla, pentru a se adapta la frumuseţea ciclului feminin. Blândeţea feminină este capabilă să învingă cel mai tare blindaj, pe cel care se crede de neînvins. Învăţaţi să apreciaţi frumuseţea trupului uman, felul minunat în care funcţionează. Băieţii trebuie să înţeleagă şi să admire cristalul feminin, ritmicitatea fecundităţii... Fetele trebuie să se cunoască bine şi să înţeleagă marea sensibilitate a băieţilor, impulsurile cărora aceştia sunt supuşi atât de des.
Învăţaţi cât mai curând metoda ecologică de reglementare a fertilităţii. În Statele Unite se vorbeşte despre "fertilitate conştientă". Mentalitatea contraceptivă a sterilităţii programate a adus multor femei sterilitatea definitivă, afectând considerabil sănătatea celor tinere. Ca şi cum s-ar fi uitat fecundarea in vivo, nu ni se mai vorbeşte decât despre fecundare in vitro, pentru a ne face să credem că este vorba despre o cucerire a ştiinţei, când, de fapt, nu e decât o aplicare la bărbat şi femeie a medicinii veterinare. Disociind sistematic darul iubirii de fecunditate, lăsându-ne să credem în "d. p. b." - dorinţă, plăcere, bucurie -, societatea noastră a semănat SIDA...
Tineri sau bătrâni, nu ezitaţi să le strigaţi savanţilor că bărbatul şi femeia nu sunt nişte animale, că arta medicală nu este totuna cu medicina veterinară. Trupul viu al omului este asemănător cu trupul lui Dumnezeu, care s-a făcut om şi este sfânt. Nimic, nimeni nu are drept asupra trupului uman viu, nici chiar o lege făcută de oameni.
După ce ai citit această carte, fă-o să circule, dă-o şi altora, fă-o cunoscută ca pe o floare pe care o dăruieşti celei pe care o iubeşti şi nu uita că iubirea te face întotdeauna să creşti.
Da, prin această carte, vei învăţa că o iubire care nu creşte este în pericol. Aşa, puţin câte puţin, vei învăţa mai degrabă să oferi dragoste decât să faci dragoste.
Îţi urez, deci, mult noroc.
Prof. Henri Joyeux (Facultatea de Medicină din Montpellier)
*
Cum să te cultivi
Editura "Sapientia" anunţă apariţia cărţii Cum să te cultivi, scrisă de Pierre Tiberghien şi tradusă în limba română de prof. Alexandru Husar. Această carte apare în colecţia "Diverse", în format 14x20cm., are 100 de pagini şi poate fi achiziţionată de la toate librăriile catolice din ţară la preţul de 5 RON.
O carte cu titlul Cum să te cultivi nu reclamă, în fond, o prezentare. Sub ochii noştri, ea se prezintă pe sine în cuprinsul celor trei părţi ale sale (partea întâi - "Ce este cultura?", partea a doua - "Mijloacele de cultivare" şi partea a treia - "Ocaziile de cultivare"), încheind cu o concluzie asupra culturii în cadrul general al valorilor umane, ca tot ce era de dorit, spune autorul însuşi; nouă nu ne-ar rămâne decât să indicăm modul cum această carte ne-a ajuns la îndemână şi sensul în care, în special, ne-a atras.
O facem în modul cel mai concis posibil, cel mai expeditiv...
Eram student în anul I al Facultăţii de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti şi îi frecventam în duminici de neuitat pe colegii ardeleni refugiaţi la căminul asumpţioniştilor din strada Ştirbei Vodă, nr. 174. Aici, venerabilul Pčre Louis Barral, de la nunţiatura papală (traducătorul lui Eminescu în limba franceză), şi inimosul Pčre Merloz ne invitau la conferinţele din Aula "Sf. Augustin" şi apoi la cina oferită oaspeţilor. Vorbeau aici, între alţii, dr. Ilie Dăianu, Virgil Bogdan, fratele lui Bogdan Duică, Mircea Vulcănescu ne-a vorbit despre Pascal şi sfântul Augustin, Basil Munteanu despre André Chenier, Emil Ciomac despre Mozart, Gala Galaction despre traducerea Bibliei. Tot aici, simpaticul poet bonom D. Karnabatt (din cenaclul lui Macedonski) ne-a vorbit despre Arghezi, iar Monseniorul Vladimir Ghika, ortodox devenit un catolic fervent, fruntaş prelat ecumenist, ne-a lăsat o memorabilă confesiune.
Conştienţi de efectele salutare ale activităţii lor, convinşi că însănătoşirea moravurilor, înălţarea sufletului se afirmă cu tot mai multă stăruinţă, infiltrându-se în preocupările zilnice ale studenţilor, amfitrionii noştri, atenţi, delicaţi, cu înaltă discreţie - în ideea că furnizează cele mai bune exemple de ţinută impecabilă contra influenţelor degradante -, se străduiau să creeze în jurul lor o atmosferă favorabilă celor într-adevăr dornici să se cultive. Convins, desigur, că intervine în favoarea unui tânăr dispus să-l urmeze, Pčre Barral mi-a împrumutat atunci cartea Comment se cultiver şi, curând, o splendidă maşină de scris portativă (marca elveţiană Erika), pe claviatura căreia, în spălătorul căminului Asistenţa Universitară sau, noaptea, pe scările dintre etaje (pentru a nu deranja pe colegii din sala de lectură), stăruiam a o traduce în limba română.
Autorul, Pierre Tiberghien, a fost 30 de ani profesor în învăţământul superior şi, paralel, în funcţii care l-au pus în relaţie cu tineri din toate mediile sociale; trăind cu nobleţe printre ceilalţi, a înţeles problemele veacului său. Surprins de realitatea aşa-numitei "crize a culturii", căreia, alături de cunoscuţi gânditori ai vremii, a putut să-i pătrundă cauzele şi să-i propună unele necesare remedii, în pagini substanţiale, remarcă ravagiile culturii moderne, căutând să elucideze unele aspecte decisive în procesul de educaţie a tineretului din epoca sa. Uşor recules, însufleţit, pe un ton de evlavioasă vigoare, trece de la definiţia culturii la mijloacele de cultivare (reflecţia, emoţia artistică, inclusiv "starea mistică") şi ocaziile de cultivare (între care literatura, inclusiv teatrul şi cinematografia, ocupă, alături de ştiinţe şi viaţa însăşi, un loc dominant). Tratând prevenit aceste probleme, surprinde rolul pe care societatea îl atribuie artei - prin care omul se afirmă, se defineşte ca om. Insistă asupra emoţiei estetice pe care o pricinuieşte arta şi explică modul în care a studia o operă înseamnă a-l regăsi pe autor în creaţia sa, a reconstitui în noi starea lui sufletească din procesul creaţiei, a gândi cu el, a simţi cu el, a ne introduce în el, a deveni el însuşi.
A pătrunde în mod viu şi puternic opera de artă, una dintre principalele probleme ale educaţiei estetice constă în dezvoltarea capacităţii de a înţelege frumuseţea autentică. Educaţia estetică incumbă relaţia omului nu numai faţă de artă, ci faţă de întreaga lume, atitudinea sa faţă de viaţă, natură, lume, în general. O nouă atitudine faţă de artă şi faţă de viaţă, cântărind după dreapta cumpănă a bunului gust, modifică experienţa sensibilităţii; privim cu alţi ochi, cu o nouă putere de asimilare a frumosului şi a rostului artei. Acest efort ne introduce în sfera largă a culturii, cu alte cuvinte, ne cultivă, ne incită activitatea spiritului, ne avântă, ne înalţă, ne înnobilează. Cultura angajează integritatea forţelor umane în raport cu rezistenţele ce i se opun. Cultura îl face pe om om. Devenim oameni prin cultură. Cultura are, aşadar, un adânc sens funcţional, un sens pragmatic.
Înţelegând că viaţa nu aparţine doar individului, ci şi colectivităţii (care formează societatea organizată), admitem că perfecţionarea omului dă o notă de ascendenţă societăţii şi, cum decurge de aici, fiecare e dator să dea societăţii mai mult decât îi cere. Marea vorbă a lui Einstein - "Nu încerca să ajungi om de succes, ci om de valoare" - îşi află un nou tâlc, o nouă susţinere. Înnobilarea prin cultură, o societate de oameni versaţi în cultură, pătrunşi de valorile mari ale artei, oameni a căror sensibilitate mai fină îi înalţă într-o lume mai frumoasă, a spiritului, justifică deviza autorului: Totul e să devii om, să te cauţi încet-încet, să fii odată desăvârşit. Asta e toată filozofia (filozofia - înţelepciunea - să nu te pierzi pe tine însuţi). Fiecare om trebuie să aibă o concepţie clară şi corectă asupra celor ce se petrec în domeniul ştiinţei contemporane spre a acţiona în sensul istoric al vremii. Astfel, filozofia este ştiinţa către care converg în punctul lor cel mai înalt toate celelalte ştiinţe. Dacă educaţia e necesară în devenirea personalităţii, conştiinţa forţei sale se trezeşte în toate posibilităţile ei neîngrădite spre cea mai deplină dezvoltare a aptitudinilor noastre. În acest sens, ceea ce numeşte autorul însuşi "cultura intelectuală", "cultura spiritului" sau "adevărata cultură spirituală" e o manieră de a şti, de a gândi bine, o disciplină a spiritului.
Dar, convins că la capătul acestui studiu e important să punem cultura intelectuală la locul său în cadrul general al valorilor culturii umane, autorul preconizează, în concluzie, "în iubire adevărul"... În acest ultim sens folosit aici, fără a aduce prejudicii celor care înţeleg în alt mod cuvântul "cultură", cultura intră în ordinea iubirii şi în iubire îşi găseşte scopul cel din urmă. Sau, cum scrie autorul în ultima pagină a cărţii sale, "cultura, aşa cum a fost privită aici, de ordinea spirituală, nu va avea deci valoarea sa definitivă decât dacă se înalţă până la punctul în care va intra în ordinea carităţii".
Surprinde, în acest spirit, fecunda afirmaţie privind învăţarea limbilor ("a învăţa bine o limbă este a da viaţă sufletului tău prin contactul cu un alt suflet, traversând timpul şi spaţiul"), ca şi ideea că, pentru a cultiva, studiul ştiinţelor "trebuie să fie reinvenţie", iar un savant într-adevăr cultivat să facă filozofia propriei sale ştiinţe. Se impun, totodată, valoroase sugestii privind istoria. În sensul în care a şti, aici mai ales, e a reface; "adevărata istorie redă viaţa trecutului, reînsufleţind documente moarte". Geografia, la rândul ei, trebuie să fie mai curând un prilej de reflecţie decât un exerciţiu de memorie. În final, călătoriile şi viaţa devin prilej de reflecţie şi, totodată, de emoţii estetice. Orientaţi astfel încât să facem spiritul capabil de a simţi farmecul, fascinaţia frumosului, am considera un adevărat ideal al vremii elevaţia. Pentru a se cultiva prin anumite meserii, cu totul dominate de maşină, consideră generosul profesor, trebuie suflete foarte elevate, suflete cărora doar credinţa creştină le-ar putea releva deplina şi sublima semnificaţie a muncii omeneşti.
Cu astfel de idei, ne dăm logic seama, o asemenea carte nu-şi pierde actualitatea. Dimpotrivă, ea îşi poate găsi în zilele noastre un grav tâlc actual. Observând că în bubuitul tunurilor se conturează graniţele viitoare ale statelor, pe măsura potenţialului vital al neamurilor, cu decenii în urmă, un distins om politic avertiza cu o rară luciditate, privind în final stările de la noi: "Numai armele culturii pot da însă conţinutul de spiritualitate, care legitimează şi pune în valoare, spre folosul naţiunii şi umanităţii întregi, bogăţiile sufletului şi pământului românesc". De aceea, încheia: "Trecând peste orice alte consideraţii şi peste orice dificultăţi ale momentului, iniţiativele culturale trebuie să fie stimulate, continuitatea muncii creatoare trebuie să fie asigurată în toate domeniile".
În acelaşi sens, în cursul universitar publicat în 1943 sub titlul Filosofia culturii, Tudor Vianu vedea un remediu al crizei în năzuinţa continuă a omului de a se perfecţiona din punct de vedere cultural şi moral. Preocupat de mijloacele culturii până la stabilirea unui ideal cultural promovând "energie şi productivitate lăuntrică", în formula "activismului cultural", neuitatul profesor sugera că în direcţia acestui ideal ne va conduce credinţa în ştiinţă, în puterea şi eficacitatea raţiunii omeneşti, apoi "iubirea de oameni şi patriotismul, hotărârea de a veni în ajutorul semenilor cu care suntem înrudiţi pe acelaşi pământ, cu care împărţim moştenirea aceluiaşi trecut şi aspiraţiile către acelaşi viitor". Nu mai puţin, în concepţia sa, valoarea religioasă integrează, unifică, constituie într-un tot solidar şi coerent toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Prin valorile religioase se înalţă arcul de boltă ce uneşte valorile cele mai îndepărtate, le adună şi le adăposteşte pe cele mai variate. Încât, pe bună dreptate, într-o epocă asaltată de o ideologie antiumanistă, a fost relevat sensul umanist al concepţiei sale. Nu într-un sens opus, ci în actual consens, deci pornind de la tendinţele epocii (tehnicizarea excesivă, pauperizarea vieţii interioare a omului, mecanizarea ei), autorul lucrării Comment se cultiver susţine că educaţia trebuie să intervină pentru a înnobila, "umaniza", chiar "reumaniza" interiorul omului, prin introducerea unor discipline specifice, impregnarea întregului proces de învăţământ cu informaţii aparţinând nu numai ştiinţelor "exacte", ci şi, sau mai ales, prin desfăşurarea sa într-un climat general înviorat prin cultura umanistă, care nu poate pieri.
Oportune consilii privind diversele mijloace de cultivare şi, de asemenea, importante sugestii privind ocaziile de cultură, atenţia acordată vieţii, inclusiv călătoriei şi îndeosebi cărţii, recunoscută ca un activ instrument de difuziune şi conservare a culturii, fac din lucrarea editată azi un manual util, binevenit.
Nu putem ignora, încheind, contribuţia Monseniorului Anton Despinescu şi a părintelui Ştefan Lupu, profesori la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, în favoarea acestei lucrări. Cu deplină solicitudine şi rară disponibilitate, ataşaţi unui ideal cultural de înaltă expresie, în urma unor stăruitoare demersuri ducând la procurarea cărţii (care nu se mai afla în ţara noastră), au făcut posibilă revizuirea integrală a traducerii şi punerea ei de acord cu noua evoluţie actuală a limbii, în final, publicarea la distinsa Editură "Sapientia". În numele studentului de odinioară, care după mai bine de o jumătate de secol îşi vede un vis devenit viaţă şi al cititorilor noştri de astăzi, le aducem, desigur, profund cuvenit, omagiu gratitudinii.
Al. H
* * *
Liturgia orelor,
Ed. "Sapientia", 2006, ISBN 973-8474-66-3, 11x17 cm, 1008 p., 11x17 cm, 35 RONIstoria Bisericii Catolice din Moldova,
Emil Dumea, Ed. "Sapientia", 2006, ISBN (10): 973-8474-91-4, ISBN (13): 978-973-8474-91-8, 14x20 cm, 378 p., 19 RONTrupul tău este făcut pentru viaţă,
Daniel Ange, Ed. "Sapientia", 2006, ISBN 973-8474-65-5, 260 p., 14x20 cm, 9 RONCum să te cultivi,
Pierre Tiberghien, Ed. "Sapientia", 2006, ISBN 973-8474-92-2, 14x20 cm, 100 p., 5 RON
* * *
Aceste materiale, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor poştale aferente expedierii):
Din Librăria "Presa Bună":
- prin poştă: Librăria "Presa Bună", Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 26; 700064-Iaşi
- prin telefon şi WhatsApp: 0770.477.565: de luni până vineri, între orele 9.00 şi 19.00; duminica, între orele 10.00 şi 18.00
- prin e-mail: [email protected]
- prin Internet: www.ercis.ro/libraria
* * *
Vă invităm să accesaţi pagina "Noutăţi editoriale" pe www.ercis.ro
