Politica şi problema morală în a doua jumătate a secolului al IV-lea
de Santiago de Apellániz
În faţa intervenţiilor autorităţilor ecleziastice în problemele temporale, este frecvent ca unii interlocutori să vorbească despre ingerinţă şi să dorească a aminti acestor autorităţi, nu fără o anumită ironie, că trebuie să se dea "cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Acest lucru scoate în evidenţă, cel puţin, două probleme de o anumită importanţă: în primul rând că astăzi în cultura occidentală, dualismul politic religios este în mod paşnic acceptat ca mod de a înţelege raporturile dintre autoritatea politică şi cea religioasă; în al doilea rând, că textul evanghelic la care am făcut aluzie nu este perceput în manieră univocă.
Studiul sistematic al epistolarului politic al sfântului Ambroziu are, printre celelalte virtuţi, aceea de a contribui la clarificarea conţinutului acestei fraze a lui Isus Cristos. Proximitatea temporală a sfântului de acordurile de la Milano din 313, trecutul lui ca funcţionar public al Imperiului, sfinţenia vieţii lui şi intervenţiile sale, ca episcop de Milano (374-397) în faţa autorităţilor politice din timpul lui, se prezintă ca nişte scrisori de acreditare, mai mult decât suficiente, pentru această misiune.
Găsim, în aceste texte, afirmaţii şi atitudini care coincid în a arăta obstacolul pe care monismul politico-religios - care domnea pe atunci în practica politică - îl reprezintă pentru inserarea liberă a Bisericii şi a creştinilor în realitatea temporală care-i primeşte. "Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Mt 22,21), este argumentaţia prezentată împăratului pentru a cere o sferă de autonomie pentru Biserică, în acţiunea ei temporală, liberă de amestecuri ale autorităţii politice (cf. Epistole, 75, 30, 31 şi 35 şi 76, 19). Deci putem afirma că sfântul Ambroziu se face protector al unui fel de dualism revoluţionar, pentru că este nou, între domeniul politic şi cel religios, pe care-l prezintă ca o paradigmă mai adecvată şi respectuoasă faţă de mesajul evanghelic al modelului dominant, care includea dimensiunea cultuală-religioasă ca activitate proprie a autorităţilor politice.
În acest sens, disputa pentru altarul Victoriei, care-l opune pe sfânt aristocraţiei păgâne din Roma, este o ulterioară tentativă de a proceda la desacralizarea puterii temporale, pentru a înainta în acordarea cetăţeniei şi libertăţii sferei spirituale-politice. Aceasta însemna, în mod logic, a scoate de sub puterea temporală tot ceea ce se referea la viaţa religioasă a popoarelor; pentru sfânt, cezarul nu este competent de a decide ceea ce trebuie să i se dea lui Dumnezeu.
Intervenţiile episcopului Ambroziu în problemele temporale ale epocii, precum şi cele ale episcopilor de astăzi, scot în evidenţă faptul că autonomia şi independenţa, necesare pentru acţiunea sferei politice şi a celei religioase, nu implică lipsa de comunicare sau izolarea între ele. Astfel, de exemplu, sfântul semnalează existenţa unor obligaţii religioase proprii sferei de acţiune a autorităţii politice, care fac referinţă fie la libertatea religioasă a cetăţenilor imperiului fie la cinstea datorată lui Dumnezeu.
De aceea, ni se pare că pentru a trasa dualismul său politico-religios sfântul porneşte de la o realitate acceptată în societatea din timpul său: dimensiunea publică a faptului religios. Ceea ce adaugă episcopul este ca aceasta să fie exprimată în dualitate de domenii. Adică, autoritatea politică trebuie să recunoască centralitatea lui Dumnezeu în viaţa popoarelor, dar trebuie să o facă într-un mod potrivit cu natura şi cu scopul care-i sunt proprii: slujirea pe care trebuie s-o aducă lui Dumnezeu trebuie să se exprime în îndeplinirea fidelă a misiunii sale, căutând binele comun al cetăţenilor nu cu acte religioase, ci civile.
Sfântul Ambroziu cere, în mod repetat, împăraţilor să fie atenţi în aşa fel încât actele lor de conducere să nu fie contrare voinţei lui Dumnezeu: acesta este modul concret prin care, în dualitate de domenii, autoritatea politică îl cinsteşte pe Dumnezeu şi-i aduce glorie. Astfel, sfântul semnalează că dimensiunea morală nu aparţine numai domeniului religios, ci şi celui politic: această ordine morală, pe care le împărtăşesc cele două sfere, este locul în care se întâlnesc.
Autoritatea temporală ar putea interpreta însă această pretenţie a sfântului ca fiind ceva circumscris la acele decizii politice referitoare, în mod mai mult sau mai puţin direct, la problemele religioase, în aşa fel încât pentru restul deciziilor politice ar exista o situaţie de amoralitate. Episodul măcelului din Tesalonic clarifică acest amănunt în mod nou pentru categoriile epocii. Aici nu există un motiv religios, real sau aparent, care să-l invite pe sfânt să intervină: la Tesalonic au avut loc răscoale grave, contrare ordinii publice, şi Teodosiu, în exercitarea suveranităţii sale, a semnat ordinul de a executa, fără a face discriminare între nevinovaţi şi vinovaţi, o parte a populaţiei oraşului. În faţa acestui abuz, episcopul îl declară pe împărat în afara comisiei ecleziastice şi-l îndeamnă să se căiască şi să facă pocăinţă. Această condamnare religioasă a unei decizii politice subliniază imposibilă înstrăinare faţă de moralitate a oricărui act de conducere, oricare ar fi entitatea sa. În felul acesta, pune accentul pe faptul că orice act al omului - religios, politic sau de altă natură - este un act moral, adică un act cu care se orientează, sau nu, spre Dumnezeu.
Strâns legată de acest argument şi derivată din el este gândirea sfântului Ambroziu cu privire la caracterul relativ al suveranităţii puterii temporale: autoritatea politică nu este o putere la bunul său plac şi nu poate exercita misiunea sa în mod arbitrar sau fără a lua în considerare prezenţa lui Dumnezeu în Creaţie şi în istoria oamenilor. Astfel, împreună cu respectul şi ascultarea datorate autorităţii politice constituite, sfântul subliniază că suveranitatea absolută îi corespunde numai lui Dumnezeu, izvor şi origine a oricărei autorităţi. Pentru acest motiv, chiar şi în dualitatea de domenii, orice formă de autoritate este, în ultimă instanţă, legitimată de corespunderea sa cu ceea ce este stabilit de legislatorul suprem şi divin.
Astfel stând lucrurile, putem încerca să înţelegem sensul celebrei sale fraze, citată în disputa pentru bazilici, imperator enim intra Ecclesiam, non supra Ecclesiam (Epistole, 75, 36). Pentru sfântul Ambroziu există o ierarhie clară între ordinea temporală şi cea spirituală: dat fiind faptul că Dumnezeu trebuie să fie preferat în locul oamenilor şi că puterea civilă trebuie să refuze ceea ce poate să constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu, sfera religioasă se situează mai presus de cea temporală. Ei bine, în dualitate de domenii, această superioritate este exclusiv spirituală, înseamnă precedenţă a celui care este aducător şi purtător de cuvânt al lui Cristos şi nu dependenţă sau instrumentalizare, deoarece domeniile sunt autonome şi independente.
În sfârşit, să vedem cum sfântul înţelege participarea autorităţii religioase la problemele temporale. Sfântul Ambroziu semnalează necesitatea şi obligativitatea acestor intervenţii, atunci când sunt în joc cinstea sau binele sufletelor. Modul precis în care intervine este prin evaluări cu caracter etico-religios, a căror finalitate principală este de a-i orienta pe împăraţi pentru ca deciziile lor să fie corecte, conforme cu voinţa lui Dumnezeu. Motivul acestei intervenţii obligatorii a episcopului îl identifică în posesia unui depozit de "adevăr mântuitor", încredinţat de Dumnezeu Bisericii sale pentru a-i ajuta şi a-i invita pe oameni să meargă pe urmele lui Cristos pe pământ. În felul acesta, domeniul religios, în virtutea superiorităţii sale spirituale, este prezentat ca lumină şi ajutor de neînlocuit pentru domeniul politic, în misiunea sa de a promova adevăratul bine comun.
În definitiv, propunerea sfântului Ambroziu cu privire la modul de a înţelege raporturile dintre autoritatea politică şi cea religioasă, constă în două elemente centrale: dualitatea domeniilor şi recunoaşterea centralităţii lui Dumnezeu în istoria oamenilor şi a comunităţilor. Primul permite şi exprimă maniera adecvată de a da "cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu"; al doilea creează condiţiile pentru ca, acţionând ca atare, comunitatea politică să nu uite să dea "lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Ni se pare că aceste două elemente sunt fundamentale pentru o înţelegere corectă a textului evanghelic. În societăţile occidentale moderne modelul de dualitate de domenii este acceptat în mod paşnic. Totuşi există impresia că autorităţile politice neglijează faptul că, ele ca autorităţi politice şi în îndeplinirea scopurilor care le corespund trebuie să facă în aşa fel încât în societăţi să se dea "lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Pot fi motiv de reflecţie pentru responsabilii din sfera politică şi chiar pentru toţi cetăţenii, semnificaţia caracterului relativ al autonomiei autorităţii politice şi legătura - la care nu se poate renunţa - a exercitării acestei autorităţi cu ordinea morală, indicate de sfânt.
(După L'Osservatore romano, 31 ianuarie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
