"Luaţi aminte la demnitatea voastră, fraţi preoţi!"
Câteva consideraţii privind raportul sfântului Francisc şi sfânta Preoţie
Figura sfântului Francisc constituie (cel puţin pentru noi, urmaşii săi, dar nu numai!) unul dintre punctele de referinţă pentru o autentică cunoaştere a ministerului şi a vieţii de zi cu zi a preotului. Chiar dacă sunt adresate fraţilor săi minori care primiseră sacramentul Preoţiei, îndemnurile sale sunt valabile pentru toţi preoţii, din toate timpurile.
În lumina Izvoarelor Franciscane, dar şi în lumina concluziilor rezultate în urma celebrării celui de-al VIII-lea centenar al aprobării primei reguli propuse de sfântul Francisc aprobării pontificale (săptămâna in albis din primăvara anului 2009), dar şi ca o participare specifică nouă la Anul Sfintei Preoţii, voit şi promulgat de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, aş vrea să mă opresc asupra raportului pe care întemeietorul nostru l-a avut cu sacramentul sfintei Preoţii.
Fără a ştirbi cu nimic prospeţimea modelului propus de Sfântul Părinte, cred că pentru o mai bună pătrundere a spiritualităţii acestuia trebuie în primul rând să reparcurgem încă odată spiritualitatea care i-a fost drept hrană acestui apostol al vremurilor moderne şi a tuturor acelora care l-au precedat, ca şi a acelora care l-au urmat pe calea sfinţeniei, adică sfânta Evanghelie, Vestea cea Bună adusă pe pământ de Isus Cristos, care i-a fost de altfel cale şi ţel şi întemeitorului nostru, sărăcuţul din Assisi.
Vom observa astfel, atât la sfântul Francisc, cât şi la sfântul Ioan-Maria Vianney, acelaşi humus care le alimentează credinţa şi apostolatul, cu alte cuvinte marile tezaure ale credinţei trăite: Euharistia, Cuvântul divin şi dăruirea totală în trăirea şi propovăduirea lor.
Seraficul părinte este o mărturie vie a credinţei sale nezdruncinate în sfânta Biserică a Romei şi nu are nici un dubiu asupra identităţii preotului: acesta este ministrul Trupului şi Sângelui Domnului nostru, pe care îl oferă tuturor în sfântul Sacrificiu.
Sfântul Francisc ştia foarte bine că preoţii sunt greşitori, însă nu s-a lăsat influenţat nici de toleranţa unora (atunci ca şi azi), nici de atitudinea de respingere şi de condamnare a Bisericii şi clericilor, o atitudine eretică de tip neo-donatist mai ales a grupurilor de cathari şi valdezi din timpul său şi condamnată pe bună dreptate de către Biserică, ci, rămânând tare în credinţa catolică, a putut să afirme (cu privire la preoţi): "Nu vreau să mă opresc asupra păcatului lor, căci în ei eu îl văd pe Fiul lui Dumnezeu, iar ei sunt stăpânii mei. Şi fac aceasta, pentru că din Cel Preaînalt eu nu văd cu ochii trupului pe acestă lume decât Preasfântul său Trup şi Sânge, pe care ei îl primesc şi doar ei singuri îl dăruiesc altora" (Test 9-10).
În A doua scrisoare către toţi clericii, Francisc îi atenţionează pe miniştrii altarului cu privire la anumite aspecte în care pot cădea datorită ignoranţei privind cele sfinte, căci Isus se întrupează zilnic "în mâinile noastre", însă şi miniştrii altarului vor fi "în mâinile Sale în ziua judecăţii". (cf. 2Lch. 1-15).
În primul său "Îndemn" către fraţi, Francisc face o analogie între sânul sfintei Fecioare, care a primit cuvântul întrupat şi mâinile preotului, care, sub forma pâinii şi vinului, îl primesc pe Cristos în sacrificiul euharistic: "Iată, în fiecare zi el se umileşte, ca şi atunci când din tronul său regal s-a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi el însuşi vine printre noi într-o aparenţă umilă; în fiecare zi el coboară din sânul Tatălui în mâinile preotului" (1Adm; Ff. 144).
Iar în A doua scrisoare către toţi credincioşii sfântul nostru întemeietor recomandă "respect faţă de clerici, nu atât pentru ei înşişi, căci sunt greşitori, cât pentru slujirea lor şi pentru că administrează Preasfântul Trup şi Sânge al lui Cristos, pe care ei îl sacrifică pe altar şi pe care îl primesc şi îl împărtăşesc şi altora. Şi cu toţii trebuie să credem cu tărie că nimeni nu poate fi mântuit decât prin Preasfintele Sale Cuvinte şi prin Sângele Domnului nostru Isus Cristos, pe care clericii le pronunţă, le anunţă şi le administrează (altora)" (2Lf. VI, 33-34).
În A doua scrisoare către întregul Ordin, sfântul Francisc recomandă fraţilor preoţi: "iar atunci când vor voi să celebreze sfânta Liturghie, (să o facă) cu inimă curată, în neprihănire şi cu multă preţuire faţă de adevăratul sacrificiu al Preasfântului Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos, cu sfântă şi curată intenţie, iar nu pentru motive pământeşti, nici din teamă sau din dragoste faţă de cineva, ca şi cum ar dori să placă oamenilor" (LO II, 14).
Recomandarea continuă în această scrisoare cu o altă analogie între sfânta Fecioară şi preot, analogie pe care am ţinut să o amintesc separat, datorită importanţei ei: "Ascultaţi, fraţii mei: dacă sfânta Fecioară este atât de venerată, cum de altfel este şi drept, este pentru că l-a purtat (pe Isus) în preasfântul său sân, (...) cât trebuie să fie sfânt, drept şi demn acela care îl atinge cu mâinile sale, care îl primeşte în inimă şi în trupul său şi îl oferă altora drept hrană pe cel nepieritor, în vecie viu şi preamărit şi asupra căruia îngerii doresc cu ardoare să-şi oprească privirile" (LO II,21-22).
În Scrierile sale, Francisc nu numai că denunţă, cu toată caritatea, dar şi cu toată claritatea de care era capabil, pericolele şi viciile întâlnite, aşa cum era şi datoria sa, dar îi şi îndeamnă pe fraţi să aibă privirea aţintită spre cer, îi îndeamnă să privească la Isus şi Maria. Apoi îi îndeamnă să mediteze la demnitatea lor:"Luaţi aminte, fraţi preoţi, la demnitatea voastră şi fiţi sfinţi pentru că el este sfânt. Şi cum Domnul Dumnezeu v-a onorat mai presus de ceilalţi oameni atunci când v-a încredinţat acest minister, tot aşa şi voi, mai mult decât ceilalţi, iubiţi-l, cinstiţi-l şi preamăriţi-l. Este o mare nemernicie şi o mizerabilă slăbiciune ca, avându-l pe el atât de prezent, voi să vă preocupaţi de orişice alt lucru prezent pe această lume" (LO II, 23-25).
Francisc, în această scrisoare a sa către toţi fraţii, nu se poate opri să nu cadă în extaz în faţa acestui raport ceresc dintre Isus prezent în sfânta Taină şi preot: "Toată omenirea să freamăte, universul întreg să tremure, iar cerul să tresalte de bucurie atunci când pe altar, în mâinile preotului, este prezent Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu. O, admirabilă culme şi măreaţă demnitate! O, sublimă umilinţă, prin care Domnul Universului, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, s-a umilit într-atât încât să se ascundă, pentru mântuirea noastră, sub aparenţa unor fărâme de pâine!" (LO II, 26-27).
Credinţa sa şi meditarea acestor realităţi sublime l-au împins să se plece în faţa Domnului, într-o umilă şi plină de preamărire rugă de mulţumire: "Priviţi, fraţilor, la umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi-vă înaintea Lui inimile voastre; umiliţi-vă şi voi, ca să fiţi de către el proslăviţi!" (LO II,28).
Către sfârşitul vieţii, Francisc reîntăreşte credinţa sa faţă de Biserica Romei şi în preoţia ministerială, ca fiind daruri preţioase ale Domnului, după cum citim în Testamentul seraficului părinte: "După care Domnul mi-a dat o atât de mare credinţă în preoţii care trăiesc după învăţătura sfintei Biserici a Romei din cauza consacrării lor, încât, chiar dacă aş fi urgisit din cauza greşelilor mele, vreau să fiu mustrat doar de ei. Iar dacă aş avea atâta înţelepciune ca Solomon şi aş afla preoţi sărmani pe această lume, în parohiile acestora nu vreau să predic împotriva voinţei lor. Pe aceştia şi pe toţi ceilalţi vreau să-i tem, să-i iubesc şi să-i cinstesc ca pe nişte stăpâni ai mei" (Test. 6-8).
Aceste îndemnuri (dintre multe altele) şi acest exemplu lăsat nouă, celor de azi, de către seraficul nostru părinte, le-au urmat, de-a lungul celor opt veacuri, o mare pleiadă de sfinţi, preoţi sau nu. Îi cunoaştem pe toţi, după cum cunoaştem şi atitudinea patronului noastru spiritual, fericitul Ieremia Valahul, care nu făcea nimic fără aprobarea superiorilor săi. Iar atunci, când, din diverse cauze, era împiedicat de aceştia să-şi exercite milostivirea faţă de aproapele, se supunea fără a le reproşa acestora nimic, căci, asemenea lui Francisc, vedea în ei voinţa şi glasul lui Dumnezeu.
Rezumând în câteva rânduri învăţătura seraficului părinte cu privire la preoţie, v-aş îndemna să vă opriţi cu gândul asupra:
- identităţii sacerdotale ministeriale, pe care unii dintre noi au primit-o în dar;
- dragostei faţă de Isus din sfânta Taină;
- meditării, celebrării şi trăirii sacrificiului divin;
- dragostei faţă de sfânta Fecioară;
- comuniunii cu ierarhia Bisericii şi cu ceilalţi confraţi preoţi.
Preotul nu este doar un simplu propagator al unor cuvinte scrise pe hârtie, ci ministrul lui Dumnezeu, al Cuvântului devenit carne în sfânta Taină. Iar locul privilegiat al Cuvântului divin este Sfânta Scriptură şi Euharistia. În fiecare ostie consacrată, în fiecare fărâmă a unei ostii, este prezent Trupul, Sângele, Sufletul şi Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul şi Înţelepciunea Tatălui. Trebuie - pe urmele Sfântul Francisc - să adorăm această prezenţă vie şi sfântă, care este prezentă între noi, prin sacrificiul Euharistic, care este acelaşi cu sacrificiul Calvarului.
Pe urmele aceluia care ne este întemeietor, umil restaurator şi slujitor al sfintei noastre Maici, Biserica Romei şi care a constituit-o pe Maria "Mijlocitoarea Ordinului Fraţilor Minori", să privim şi la aceea care este "mama şi educatoarea preoţilor", cum a definit-o cel de veşnică şi fericită amintire, slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea în "Pastores dabo vobis" (nr. 82), prin care le amintea preoţilor că sunt chemaţi "să crească într-o devoţiune temeinică şi plină de tandreţe faţă de Fecioara Maria, mărturisind-o prin imitarea virtuţilor ei şi prin rugăciunea frecventă". Acelaşi sfânt papă ne învaţă că la celebrarea sfintei Liturghii, memorial al sacrificiului Calvarului, sfânta Fecioară este prezentă lângă altarele noastre, pentru a ne fi "Mijlocitoare" de haruri, aşa cum a fost şi pe Calvar, mai ales pentru preoţi.
De aceea, să ascultăm de vocea sfinte Maici, Biserica, şi să conformăm Preoţia noastră, ministerială sau comună, la acele realităţi cereşti, divine, care ne-au fost promise şi primite la botez şi reînnoite la depunerea sfântului legământ a consacrării noastre lui Dumnezeu; astfel vom putea să fim acei umili slujitori ai viei Domnului, buni şi credincioşi, aflaţi totdeauna de către stăpân la datorie, putând astfel să dăm roade la timpul potrivit pentru Biserică şi în mângâierea sfintei Biserici să ne merităm răsplata slujitorului credincios.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, Sfânta Fecioară, seraficul părinte şi fericitul Ieremia!
NB. În lipsa unui text oficial al Scrierilor Sfântul Francisc în limba română pe care să-l am la îndemână, m-am limitat la a traduce liber textele citate după "Fonti Francescane" (Izvoare Franciscane, Ed. Movimento francescano, Assisi 1977), cu speranţa că am reuşit să intru cât mai profund în învăţăturile seraficului părinte. Redau mai jos explicaţia siglelor folosite:
- LO (Scrisoare către întregul Ordin, în două redactări, I şi II);
- Test. (Testament; sunt două: testamentul mic sau din Siena şi testamentul mare. Citatele sunt traduse din acesta din urmă);
- 2 Lch (A doua scrisoare către clerici; mai există şi o primă redactare a ei);
- 2 Lf (A doua scrisoare către toţi credincioşii; ca şi în cazul altor scrieri ale sfântului, şi aceasta are două redactări);
- Adm-Admonitiones: învăţături, îndemnuri.
Fr. Petre-Marian Ianoş, OFM.Cap
