Is 25,6-10a; Ps 23; Fil 4,12-14.19-20; Ef 1, 17-18; Mt 22,1-14 (22,1-10)
"Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să lumineze ochii inimii noastre, ca să cunoaştem care este speranţa chemării noastre" (Ef 1,17-18).
În prima lectură de astăzi ni se spune că, în timp ce popoarele păgâne şi o bună parte din poporul ales se revoltau împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu le pregătea celor credincioşi din Israel şi pentru cei din popoarele păgâne care vor veni la ascultarea lui un ospăţ pe munte, muntele fiind în Biblie lăcaşul lui Dumnezeu, un ospăţ cu cele mai bune bucate şi şi fine băuturi, un ospăţ care nu va fi întrerupt nici de suferinţe şi nici de moarte, căci ele nu vor mai fi acolo. (cf. Is 25,6-10). "Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre" (Is 55,9).
Iar în pericopa evanghelică (cf. Mt 22,1-14) ni se spune că, în timp ce liderii poporului ales contestau autoritatea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi puneau la cale moartea lui, Dumnezeu îi invita un ospăţ împărătesc ca primi invitaţi de onoare. Încât putem zice iar: "Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre" (Is 55,9).
Pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 22,1-14) clarifică la ce fel de ospăţ îi invita, la ospăţ de nuntă pentru Fiul său, apoi clarifică cine sunt invitaţii: oamenii de pe tot pământul în frunte cu membrii poporului ales, unde surpriză care întrece orice vis frumos: ei vor fi mireasa Fiului său: "«Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!» Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu" (Ap 21,9-11).
Ce onoare: "Împăratul le râvneşte frumuseţea" (cf. Ps 45,11) pe care le-o va reda la cruce! Ce ocazie de înnobilare: aceea de a intra în familia lui Dumnezeu! Ce reabilitare şi salvare pentru ei cei căzuţi: "Nu te vor mai numi «Părăsită» şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: «Plăcerea mea este în ea», şi ţara ta o vor numi «Beula», «Măritată», căci Domnul îşi pune plăcerea în tine, şi ţara ta se va mărita iarăşi" (Is 62,4). Cartea Faptele Apostolilor (17,28) ne spune că abia visau poeţii cei vechi (cf. Epimenides, poet cretan din secolul al VI-lea î.C.).
Deci, onoarea dintâi au avut-o membrii poporului ales, apoi au urmat toate celelalte popoare. În timp ce poeţii visători abia îndrăzneau să gândească, Dumnezeu avea în planul său veşnic şi anunţase deja în mai multe rânduri în trecut că a făcut o logodnă cu poporul său, că îşi va lua poporul ales ca soţie (cf. Os 2,19-20; Is 54,4-8; 61,10; 62,4.5; Ier 2,2; 31,3; Ez 16,9-14; Ps 45,7-8). Însă poporul ales şi popoarele păgâne, robite de bogăţiile şi frumuseţile pământului trecător, au uitat această veste bună la care au fost chemaţi. Au uitat că au fost creaţi pentru lucruri mai mari. Au uitat că ogoarele lor mănoase de pe Valea Iordanului erau numai o arvună pală a grădinii paradisului la care au fost la care au fost destinaţi. Au uitat că adevărata lor afacere de pe pământ era de a dobândi viaţa veşnică şi paradisul.
Oamenii credeau că pot deveni fericiţi prin iscusinţa şi forţelor lor şi s-au mulţumit doar cu arvuna uitând realitatea. Omenirea a ajuns ca fiul acelui rege dintr-o legendă, care spre îndreptare şi maturizare fiind trimis de tatăl său departe de palat, a ajuns să uite că este rege moştenitor şi se mulţumea cu puţinul primit la plecare şi cu ceea ce câştiga el. Iar atunci când după un timp a fost chemat să domnească alături de rege, tatăl său, a refuzat; iar când trimişii insistau pe lângă el ca să revină la palat, a devenit violent, crezând în mod eronat că mesagerii vor să-i fure fericirea. De aceea, când Dumnezeu şi-a trimis Fiul în lume, ca lumea să-şi cunoască Mirele şi odată cu el şi bogăţiile, puterile şi onorurile cereşti la care au fost chemaţi alături de el, ei nu l-au cunoscut şi nici nu l-au primit (cf. In 1,11.26). Iar când Isus le-a spus că este Fiul lui Dumnezeu, l-au acuzat de blasfemie şi l-au condamnat la moarte (cf. In 5,18), crezând că este mai bine să moară el decât să le piară neamul (cf. In 11,50).
O vorbă de duh spune: "Partea urâtă a lucrurilor care ni se par frumoase aici pe pământ este că ele nu durează mult, se termină repede!" Asta n-au luat în calcul ei. Şi iarăşi, dacă ospeţele pământeşti ucid, ospăţul lui Dumnezeu nu numai că nu se termină niciodată, ci ne dă şi viaţă veşnic fericită.
Deci, când s-a împlinit timpul pentru a face nuntă pentru Fiului său, după ce mai înainte şi-a trimis profeţii pentru a anunţa apropierea timpului nunţii (cf. Evr 1,1-4) şi ei au neglijat mesajul lor, acum l-a trimis pe însuşi Fiul său, Mirele şi pe apostolii săi pentru a le face personal această chemare bună. Dar, în orbirea lor, după indiferenţă, au arătat duritate şi violenţă, ucigând pe cei trimişi la ei, pe Ioan Botezătorul, pe Mire şi pe apostoli, aşa cum o maimuţă dintr-o poveste africană a ucis o păsărică care o avertiza de un pericol. Consecinţa este că răii aceştia şi cetatea lor vor fi distruşi (cf. Mt 22,7). Aceasta este judecata care a căzut asupra Ierusalimului în anul 70, prin generalul roman Titus. Din toate timpurile, profeţii au interpretat distrugerile unor mari oraşe ca o "pedeapsă a lui Dumnezeu" (cf. Gen 19,24; Is 5,26,29; 7,18; Ier 5,15-17).
Odată cu refuzul celor onoraţi cu prima chemare şi cu primele locuri de a accepta invitaţia, sunt introduşi la ospăţ cei fără drepturi, naţiunile păgâne, cei de afară. Aceştia au venit la ospăţ şi sala de nuntă se umple cu invitaţi. Ascultând parabola de astăzi, unde vedem că străinii de poporul ales au fost invitaţi numai după ce primii invitaţi, evrei, au refuzat invitaţia, s-ar putea să ne facă să gândim că, dacă nu era refuzul celor dintâi, păgânii nu ar mai fi fost chemaţi sau că locurile din împărăţia cerurilor şi de la nunta veşnică ar fi limitate. Chemarea la mântuire a fost, este şi va fi universală, iar locurile sunt infinite, este loc pentru orice om din orice popor, numai că datorită răspunsului lui Abraham cel credincios, părintele poporului ales, poporul evreu a primit prima onoare. Dar în Abraham au fost binecuvântate toate popoarele pământului (cf. Gen 12,3).
Chiar dacă "primii invitaţi de onoare" nu au binevoit să răspundă, sala de banchet s-a umplut cu zdrenţăroşii, cu excluşii, cu refuzaţii care îşi duceau viaţa la intersecţiile drumurilor unde aşteptau milă. În parabola lui paralelă de la Sfântul Luca se precizează bine acest lucru: "săracii, infirmii, orbii şi şchiopii" sunt cei care iau locurile de onoare ale primilor invitaţi (cf. Lc 14,21). Iar Matei, într-un alt pasaj citit duminica trecută, le-a spus-o deja: "Vameşii şi prostituatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu" (Mt 21,31).
Dacă la nunţile omeneşti invitaţii duc daruri, la nunta Fiului de împărat invitaţii primesc daruri. Dacă la nunţile nobile de pe pământ, invitaţiile sunt făcute selectiv şi nu sunt invitaţi decât cei cu blazon, la nunta Fiului de împărat sunt invitaţi toţi oamenii, bogaţi şi săraci, buni şi răi, de casă şi străini. Dacă la nunţile pământeşti se întâmplă ca invitaţii să nu-l întâlnească pe mire, la nunta Fiului de împărat nimeni nu este trecut cu vederea. La nunta Fiului de împărat până şi haina de participare este oferită gratuit, o haină ţesută din har şi spălată în sângele Mielului la cruce (cf. Ap 7,14). Noi trebuie numai să lăsăm hainele sau zdrenţele noastre şi să luăm haina care ne-a fost pregătită.
Dar ce este haina de nuntă ce ne-a fost pregătită şi cum se îmbracă? Răspunde Biblia: "Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus. Şi, dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi «sămânţa» lui Abraham, moştenitori prin făgăduinţă" (Gal 3,27-29). "Întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul celui ce l-a făcut" (Col 3,9-10). Pe scurt, este haina gândurilor, cuvintelor şi faptelor lui Cristos. Trăieşte viaţa lui Cristos, căci: "Cine zice că rămâne în el trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus" (1In 2,6).
Acest lucru l-a făcut Apostolul Paul atunci când Domnul l-a chemat la credinţa în Cristos. Acum poate afirma: "Toate le pot în acela care mă întăreşte" (Fil 4,13).
Pe pământ, Euharistia este o pregustarea a ospăţului de nuntă din împărăţia lui Dumnezeu şi plinătatea bucuriei făgăduite de Cristos (cf. In 15,11); este, într-adevăr, anticiparea paradisului, dar şi garanţia învierii şi a slavei viitoare. Acela care se hrăneşte cu Cristos din Euharistie, înainte de lumea de dincolo începe deja pe pământ atât ospăţul de nuntă cât şi bucuriile care decurg din el, în frunte cu garanţia învierii trupurilor de la sfârşitul timpurilor: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54). Această garanţie a învierii viitoare provine din faptul că trupul Fiului Omului, dat ca hrană, este trupul lui în starea sa glorioasă de înviat. Cu Euharistia, primim, ca să spunem aşa, "secretul" şi garanţia învierii. De aceea, Sfântul Ignaţiu de Antiohia defineşte pe bună dreptate pâinea euharistică drept "medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morţii" (Scrisoarea către Efeseni, 20: PG 5, 661).
Parabola şi lecturile de astăzi ne avertizează în privinţa a trei lucruri posibile: surzenia la chemările repetate ale lui Dumnezeu făcute prin trimişii săi; dispreţul darului oferit şi violenţa răspunsului; pretenţia de a face tu regulile în casa altuia. În toate aceste cazuri rezultatul este rătăcirea spirituală, moartea neprevăzută, întunericul şi scrâşnirea dinţilor. Toate aceste răspunsuri din partea noastră se pot vedea şi în răspunsul dat lui Isus care zilnic ne cheamă să primim Euharistia: "Luaţi şi mâncaţi"!
Dacă cei răi au o soartă nedorită, psalmul responsorial 23 ne vorbeşte despre soarta celor buni. Bunul Păstor şi-a dat viaţa pentru oile sale (cf. Ps 22; In 10,11). Acum, în Psalmul 23, Isus Păstorul cel Bun, merge înaintea lor, le paşte cu tandreţe şi ele nu duc lipsă de nimic, pentru că el este acolo, răspunzând de ele. Oile, aceste creaturi slabe şi dependente, care ne reprezintă pe noi, oamenii credincioşi, fac zilnic experienţa grijii păstorului (cf. Is 40,11; 49,10), căci nu duc lipsă de nimic (cf. Lc 22,35), şi nici "nu vor duce lipsă de nimic" din cele necesare sufletului. Iar prin acesta sufletul ne este înviorat (cf. Ps 23,3) şi întărit chiar în mijlocul duşmanilor. Isus ne duce la ape liniştite şi totodată ne conduce pe cărările dreptăţii, aşa cum se cuvine, căci el este şi va rămâne cu noi în "toate zilele vieţii" în locul care ne-a fost pregătit. Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 28-a de peste an
