Reflecţii pentru Anul Sfintei Preoţii
de Piergiorgio Debernardi, episcop de Pinerolo
În ultimele două secole au fost numeroase persoanele care au primit de la Domnul misiunea de a-şi oferi viaţa pentru sfinţirea clerului. Între acestea, deosebit de exemplară este cuvioasa maică Luiza Margareta Claret de la Touche, călugăriţă a Vizitaţiunii. Ea s-a născut la Saint-Germain-en-Lay (Franţa) la 15 martie 1868 într-o familie burgheză şi bogată. Atrasă de viaţa contemplativă, a intrat în mănăstirea Vizitaţiunii din Romans, în Dieceza de Valence, la 20 noiembrie 1890.
Anul 1902 este cel în care Domnul i-a revelat maicii Luiza Margareta ceea ce trebuia să spună preoţilor şi ceea ce trebuia să realizeze pentru sfinţirea lor. Domnul urma să pună stăpânire totală pe viaţa ei, pe trupul şi pe spiritul ei. Forţa iubirii se manifesta şi sensibil în palpitaţiile puternice ale inimii, aşa încât i se părea că inima se dezlipea pentru a se uni cu inima lui Cristos. Simţea dureri la picioare, la mâini şi pe partea dreaptă, aşa cum se întâmplase deja alte dăţi. Domnul o unea cu el, încă şi mai strâns.
La 5 iunie 1902, ajunul sărbătorii Preasfintei Inimi, este data care marchează încredinţarea unei misiuni speciale maicii Luiza Margareta pe care trebuia s-o îndeplinească în Biserică faţă de preoţi. Ea trebuie să le amintească lor bogăţiile insondabile ale iubirii Inimii lui Cristos, continuând misiunea începută deja cu revelaţiile făcute Margaretei Maria Alacoque.
Maica Luiza Margareta a auzit timp de mai multe zile glasul care-i încredinţa această misiune. La 6 iunie, sărbătoarea Preasfintei Inimi, scrie: "Ieri mă aflam în faţa preasfântului sacrament; sufeream şi eram în acea stare sufletească obosită şi dureroasă în care mă aflam deja de câteva săptămâni, când Isus s-a făcut simţit sufletului meu. Îl adoram, consolată dulce de prezenţa lui şi în timp ce-l rugam pentru micul nostru noviciat, îi ceream nişte suflete ca să le formez pentru el. Atunci mi-a răspuns: «Îţi voi da suflete de bărbaţi». Profund surprinsă de aceste cuvinte ale căror sens nu-l înţelegeam, stăteam tăcută încercând să mi le explic. Şi Isus a reluat: «Îţi voi da suflete de preoţi. Tu eşti cea care se va jertfi pentru clerul meu. Vreau să-ţi dau instrucţiuni în timpul acestei octave, scrie tot ceea ce-ţi voi spune»".
Relatarea continuă cu următoarea revelaţie: "Preotul este o fiinţă aşa de cuprinsă de Cristos, încât devine aproape un Dumnezeu; dar este şi un om şi trebuie să fie aşa. Trebuie să simtă slăbiciunile, luptele, durerile, ispitele, temerile, revoltele omului; trebuie să aibă experienţa propriei mizerii pentru a putea fi milostiv; şi este necesar să fie şi puternic, curat, sfânt pentru a putea sfinţi. Pentru a iubi, preotul meu trebuie să aibă inima mare, tandră, arzătoare, puternică. Cât de mult trebuie să iubească preotul! Trebuie să mă iubească pe mine, învăţătorul, fratele, prietenul, consolatorul său aşa cum eu l-am iubit pe el; şi eu l-am iubit până la a confunda viaţa mea cu a lui, până la a mă face ascultător faţă de cuvântul lui. Trebuie s-o iubească pe Mireasa mea, sfânta Biserică, şi cu ce iubire! O iubire pasionată şi geloasă, geloasă de gloria ei, de curăţia ei, de unitatea ei, de rodnicia ei. În sfârşit, trebuie să iubească sufletele ca pe fiii săi. Care tată are atâţia fii de iubit câţi are preotul?".
La 7 iunie o nouă revelaţie: "Inima preotului meu trebuie să fie o flacără aprinsă care încălzeşte şi purifică. Dacă preotul meu ar cunoaşte comorile de iubire pe care Inima mea le conţine pentru el! Să vină la inima mea, să ia din ea, să se umple de iubire până se revarsă răspândind-o asupra lumii! Margareta Maria a arătat inima mea lumii; tu arat-o preoţilor mei, atrage-i pe toţi la inima mea".
La 10 iunie: "După împărtăşanie i-am spus lui Isus: «Mântuitorul meu, când fericita noastră soră a arăta inima ta dumnezeiască lumii, preoţii au văzut-o; oare nu este suficient?». Isus mi-a răspuns: «Acum vreau să le fac o manifestare specială». Apoi mi-a arătat că este o lucrare de îndeplinit: încălzirea lumii cu iubire şi pentru această lucrare vrea să se folosească de preoţii săi. Şi, cu o expresie aşa de emoţionantă şi duioasă care mi-a făcut să-mi vine lacrimi în ochi, mi-a spus: «Am nevoie de ei pentru a îndeplini lucrarea mea!». Pentru ca să poată răspândi iubirea, ei trebuie să fie plini de ea şi trebuie s-o ia din inima lui Isus".
La 13 iunie: "În această dimineaţă, reflectând în mintea mea, mă gândeam că s-ar putea face o ramură specială a Gărzii de Onoare pentru preoţi. Isus mi-a spus: «Nu». M-a făcut să înţeleg că nu vrea ca preoţii săi să fie numai nişte adoratori ai Inimii sale; el vrea să formeze o armată care să lupte pentru triumful iubirii sale. Cei care vor face parte din această armată a Inimii lui Cristos, se vor angaja printre altele să predice iubirea infinită şi milostivirea, să fie uniţi între ei pentru bine, cu o singură inimă şi un singur suflet, fără a-şi pune vreodată piedici reciproc în lucrările lor".
În viaţa maicii Luiza Margareta totul a început cu aceste mesaje care vin în momentul în care Biserica este zguduită de teoriile moderniste, care ajung în unele cazuri să demoleze înseşi adevărurile credinţei. De fapt, chiar şi în simplitatea limbajului, sora Luiza Margareta ducea Bisericii o atenţionare puternică de a citi istoria ca operă a Iubirii şi o invitaţie specifică adresată preoţilor de a face vizibilă iubirea şi milostivirea pe care Dumnezeu o are faţă de lumi.
În octombrie 1902, în timpul meditaţiei a cultivat câteva reflecţii "despre virtuţile sacerdotale ale lui Cristos". A avut inspiraţia de a nota aceste gânduri. A cerut permisiunea de la superioară, care i-a dat-o: "Maica superioară mi-a spus să scriu şi eu fac asta. Dacă ceea ce scriu nu va folosi la nimic, nu va rămâne decât să se pună în foc, va fi făcut repede. Dar încă nu s-a terminat. Am avut deja de două ori tentaţia de a-i da foc. N-am făcut-o, mă tem să nu ascult de ea". Aceasta este prima aluzie la scrierile care vor forma cartea Sfânta Inimă şi Preoţia. Cartea încurajează să se realizeze slujirea sacerdotală ca o "misiune de iubire". De fapt, prin caritatea pastorală, preotul îl imită pe Cristos în dăruirea sa şi, cufundându-se în istoria oamenilor, îi educă la valorile evanghelice, mai ales la porunca iubirii şi la angajarea solidarităţii.
Când a fost tipărită cartea, foarte puţine persoane cunoşteau numele autorului. Se credea că a fost scrisă de directorul spiritual al mănăstirii, părintele Alfred Charrier - la el veneau din diferite părţi mesaje de felicitare - şi maica Luiza Margareta, cu multă umilinţă, a ţinut mereu în această privinţă o tăcere scrupuloasă. Pe ea o interesa mesajul conţinut, nu persoana ei.
În decembrie 1903, superioara i-a dat maicii Luiza Margareta misiunea de a scrie o scrisoare părintelui Charrier pentru a-i transmite felicitări pentru anul nou. Ea a ascultat, dar a cerut şi autorizaţia de a putea adăuga o foaie pe care era scrisă o rugăciune: "O, Isuse, pontif veşnic, sacrificator divin, tu care, într-un elan incomparabil de iubire faţă de oameni, fraţii tăi, ai făcut să iasă din sfânta ta inimă preoţia creştină, te rog să continui să verşi în preoţii tăi valurile dătătoare de viaţă ale Iubirii Infinite. Trăieşte în ei, transformă-i în tine, fă-i prin intermediul harului tău instrumente ale milostivirilor tale; lucrează în ei şi prin ei fă ca, după ce s-au îmbrăcat cu tine, prin intermediul imitării fidele a virtuţilor tale adorabile, ei să facă în numele tău şi prin puterea Duhului tău, lucrările pe care le-ai îndeplinit tu însuţi pentru mântuirea lumii. O, răscumpărător divin al sufletelor, vezi cât de mare este mulţimea celor care încă dorm în întunericul greşelii; socoteşte numărul acelor oiţe infidele care merg pe marginea prăpastiei; ia în considerare mulţimea săracilor, a celor înfometaţi, a celor neştiutori care gem în abandonare. Întoarce-te la noi prin intermediul preoţilor tăi; trăieşte, o, bune Isuse, în ei, lucrează prin ei şi treci din nou prin mijlocul lumii învăţând, iertând, consolând, sacrificând, refăcând sfintele legături ale iubirii între inima lui Dumnezeu şi inima omului. Amin".
Această rugăciunea a avut în scurt timp o răspândire extraordinară. Însuşi părintele Charrier şi diferitele Vizitaţiuni s-au angajat s-o răspândească în multe naţiuni. Din 1905 până astăzi rugăciunea a fost încontinuu tipărită şi răspândită în lume. A fost tradusă în douăzeci şi două de limbi. Un adevărat record de universalitate. O origine foarte umilă şi o răspândire foarte largă.
Dar ce este această operă - care va lua apoi formele "Alianţei sacerdotale" - pentru care maica Luiza Margareta primeşte primele indicaţii şi despre care va vorbi după aceea de multe ori în scrierile sale? Este înainte de toate o operă pe care însuşi Domnul o realizează prin intermediul slujirii preoţilor: "Am nevoie de ei pentru a împlini opera mea!".
Aşadar, mai înainte de a fi o operă făcută cu mijloace umane este o privire asupra proiectului de mântuire pe care Dumnezeu îl are faţă de lume. Numai într-un al doilea moment opera este înţeleasă ca răspuns de iubire a preotului în efortul de a reproduce în el imaginea lui Cristos şi a îndeplini ceea ce el a spus şi a făcut. Atunci când vorbeşte despre partea de organizare, maica Luiza Margareta o prezintă ca expresie a modului său de a simţi şi de vedea problema, fără a absolutiza niciodată ceea ce propune: este aspectul cel mai slab şi cel mai supus schimbării timpurilor. În timp ce, în schimb, insistă asupra a ceea ce ei i se pare fundamental: opera se realizează răspândind, prin predică şi activităţi, cunoaşterea iubirii infinite şi milostivirea. Apoi este o invitaţie urgentă adresată preoţilor pentru ca să caute şi să găsească moduri şi forme pentru a se întâlni între ei. De fapt, opera are această finalitate: să-i încurajeze şi să-i susţină în drumul de sfinţenie, ajutându-i să "se unească între ei", să "acţioneze cu unul şi acelaşi spirit" şi să "stimuleze acţiunea prin intermediul unirii". Preoţii întâlnindu-se se angajează în studiul persoanei lui Cristos, caută să-şi conformeze propria viaţă cu virtuţile sale sacerdotale şi tind să realizeze o autentică fraternitate. Aşadar, faptul de a se întâlni împreună are ca scop nu numai rugăciunea, ci "unirea şi cooperarea în opere", adică a lucra uniţi în jurul unui proiect pastoral, gândit împreună şi realizat în mod comunitar. De aceea este de actualitate recomandarea pe care sora o face preoţilor "să se ajute reciproc, fără a se împiedica vreodată reciproc"; "să fie uniţi între ei pentru bine, formând o singură inimă şi un singur suflet, fără a-şi pune vreodată piedici reciproc în operele lor".
Niciodată ca în aceste ultime decenii nu găsim în Magisteriu atâta insistenţă pentru ca să se valorizeze în cadrul preoţimii întâlnirile de rugăciune, de studiu şi de programare pastorală, ca momente şi mijloace privilegiate de formare permanentă. Deci uimeşte faptul că o soră, cu mult timp înainte, a indicat căi şi parcursuri încă nedeschise.
Conciliul al II-lea din Vatican în Presbyterorum Ordinis a reafirmat cu tărie această exigenţă: "Unitatea dintre preoţi şi episcopi este deosebit de necesară în zilele noastre. Deci nici un preot nu este în stare să realizeze profund propria misiune dacă acţionează singur sau pe cont propriu, fără a-şi uni niciodată propriile forţe cu cele ale celorlalţi preoţi sub conducerea episcopului". Această unitate este cerută de legea reciprocităţii iubirii: preoţii să recunoască în episcop pe tatăl lor; episcopul să-i considere pe preoţii săi ca fii şi prieteni. A realiza unitatea este scopul Operei. Aici înţelegem cât este reductiv a echivala opera cu o asociaţie, fie ea amplă şi răspândită în lume. Misiunea fundamentală a operei este, aşadar, să-i ajute pe preoţi să crească în comuniune şi în unitate. Atâtea pagini din Jurnalul maicii Luiza Margareta pot să fie citite, astăzi, ca profeţie a ceea ce s-a format în Biserică după Conciliu. În exortaţia apostolică Pastores dabo vobis este această subliniere: "Fizionomia preoţimii este, aşadar, aceea de o adevărată familie, de o fraternitate, ale cărei legături nu sunt din carne şi din sânge, ci sunt din harul Preoţiei". Este o confirmare autoritară a mesajelor primite de maica Luiza Margareta despre viaţa şi despre slujirea preoţilor.
(După L'Osservatore Romano, 29 ianuarie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
