Cu ocazia împlinirii a 35 de ani de la beatificarea fericitului Ieremia, dar şi a împlinirii a 10 ani de la repatrierea moaştelor sale, am considerat că este util să repropun cinstitorilor săi o lectură a evenimentelor întâmplate după moartea sa, survenită ka 5 martie 1625, lectură făcută de unul dintre cei mai autorizaţi interpreţi ai vieţii sale, ca şi a evenimentelor care au urmat, Francesco Saverio Toppi, autorul textului de mai jos.
Este util să reamintim de asemenea, că Mons. Francesco Saverio Toppi, arhiepiscop-prelat de Pompei, a fost, la momentul măreţului eveniment, vice-postulatorul cauzei de beatificare a viitorului fericit din partea provinciei monastice capucine din Napoli, provincie în care fratele Ieremia şi-a început viaţa călugărească, a trăit, s-a jertfit şi s-a sfinţit, după o viaţă de dăruire şi slujire a aproapelui în mănăstirea "Neprihănitei Zămisliri" - "S. Eframo Nuovo" din Napoli; tot "padre Francesco", cum mai este numit chiar şi astăzi de confraţii săi, a fost şi biograful oficial al concetăţeanului nostru în momentul beatificării. Trebuie menţionat şi faptul că mons. Toppi, (Brusciano, 26 iunie 1925 - Nola, 2 aprilie 2007) mort în faimă de sfinţenie, are şi el deschisă cauza de beatificare la Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor, cauză pe care fraţii capucini speră să o vadă dusă la bun sfârşit (şi) prin mijlocirea fericitului nostru, căci şi sfinţii se ajută între ei, nu-i aşa?
Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap.
*
În ziua de 30 octombrie anul curent, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea îl va proclama "fericit" pe confratele nostru Ieremia din Valahia.
Un eveniment care este aşteptat de mai bine de trei veacuri va deveni o realitate aducătoare de bucurie şi gratitudine în zilele noastre. De când a murit slujitorul lui Dumnezeu, în după-amiaza zilei de 5 martie 1625, poporul napolitan îşi dorea această proclamare, adunându-se în jurul trupului său neînsufleţit în număr atât de mare, încât i-a constrâns pe fraţi să-l îngroape pe ascuns, în noaptea dintre 6 şi 7 martie.
Faima sfinţeniei sale şi a minunilor săvârşite atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, era atât de mare, încât la mai puţin de şapte luni de la moartea sa, la 20 septembrie 1625, arhiepiscopul de Napoli, cardinalul Decio Carafa deschidea procesul informativ ordinar, unde s-au prezentat să depună mărturie cu privire la virtuţile şi minunile săvârşite 68 de martori care l-au cunoscut personal.
Doi ani mai târziu, la 25 septembrie 1627, papa Urban al VIII-lea semna introducerea cauzei de beatificare şi numea comisia pentru instruirea procesului apostolic, în faţa căreia s-au prezentat nu mai puţin de 147 martori.
În 1631, Sfântul Scaun reorganizează procedura pentru cauzele sfinţilor şi introduce o nouă practică. Este probabil că acestei noi proceduri să i se datoreze lunga fază de blocare a beatificării fratelui Ieremia.
O întârziere asemănătoare s-a verificat şi pentru prima sa biografie, pe care pr. Francesco Severini da Napoli a scris-o în anii ce au urmat morţii sale si care a putut fi publicată doar în 1670.
Procesul a fost reluat în conformitate cu noua procedură în 1672 şi a fost dus la bun sfârşit după doi ani. Pe 29 decembrie 1674 actele era înmânate Sfintei Congregaţii a Riturilor, iar papa Clement al X-lea a poruncit deschiderea sa.
La 3 martie 1677, fericitul Inocenţiu al XI-lea semna decretul de reluare a cauzei. În acelaşi an s-a verificat şi un caz miraculos extraordinar: vindecarea instantanee a copilei Caterina Martena, care avea încă de la naştere un picior deformat şi răsucit.
La 6 iulie 1680, Sfânta Congregaţie a Riturilor decidea să instruiască procesul pe baza acestui miracol atribuit Slujitorului lui Dumnezeu. Procesul a fost deschis în diecezele din Napoli şi Lodi, unde a locuit, succesiv, mama fetiţei vindecate.
La 3 septembrie 1682 era recunoscută validitatea acestor procese, iar arhiepiscopul de Napoli, cardinalul Innico Caracciolo, era autorizat să facă recunoaşterea moaştelor slujitorului lui Dumnezeu şi la relocarea lor într-un loc mai potrivit. La 28 noiembrie 1682 erau depuse la Sfânta Congregaţie a Riturilor actele acestei translocări, acte care, din păcate, nu au fost găsite nici până azi.
Pe 26 septembrie 1687, fericitul Inocenţiu al XI-lea acorda indultul pentru discutarea virtuţilor eroice ale slujitorului lui Dumnezeu într-o singură şedinţă plenară a Sfintei Congregaţii a Riturilor, o derogare de la norma care cerea trei şedinţe consecutive.
Această şedinţă plenară însă nu s-a mai ţinut, nu se ştie din ce motiv. Atunci când beatificarea părea atât de sigură şi de aproape, din motive străine de cauză şi care au fost imposibil de individualizat, totul s-a oprit şi nu s-a mai făcut nici un pas înainte.
Asupra figurii fratelui Ieremia s-a aşternut un văl misterios de tăcere, din care a răzbătut doar vocea unei biografii publicată în 1761 de către arhivistul capucinilor, Emanuele da Napoli.
Redescoperirea fratelui Ieremia în zilele noastre
Pentru reluarea cauzei a fost nevoie să se aştepte două secole şi jumătate, iar iniţiativa, de această dată, a aparţinut, mai ales, concetăţenilor săi români. Determinată a fost dăruirea profesorului ortodox Grigore Manoilescu. Dedicându-se studierii şi ilustrării figurilor unor "Români dăruiţi altor popoare", a publicat în 1940 un profil biografic, iar în 1944 a unei biografii mai ample a fratelui valah.
În 1946 ajunge în Italia, unde, între timp, fusese tipărită o versiune în stil modern a biografiei scrise de pr. Francesco Severini, versiune îngrijită de cunoscutul filosof Francesco Orestano, sub titlul: "Un erou român pe pământ italian". Lectura acestei cărţi l-a entuziasmat atât de mult, încât l-a determinat să-şi dedice tot timpul cauzei sfântului său concetăţean.
A căutat îndelung şi cu atenţie prin bibliotecile şi arhivele principalelor oraşe din Italia, prin ungherele conventelor în care trăise fratele Ieremia, a mers oriunde putea spera să găsească ceva interesant, a sensibilizat personalităţi ecleziastice şi civile, i-a determinat pe capucini să redescopere şi să repună pe candelabru făclia slujitorului lui Dumnezeu.
Din tot ceea ce a reuşit să adune din documente şi din datele iconografice, a ajuns la surprinzătoarea concluzie, anume că nici un român din veacurile XVI-XVII, nici măcar Mihai Viteazul, stârnise interesul, atât al contemporanilor, cât şi al urmaşilor acestora, cât îl stârnise fratele Ieremia. A scris o nouă biografie, mai consistentă şi mai documentată, care însă a rămas doar dactilografiată în textul său original în limba română şi în traducerea italiană.
Meritul său principal şi rezultatul care i-a adus cea mai mare satisfacţie al muncii sale depusă cu multă pasiune a fost descoperirea mormântului slujitorului lui Dumnezeu, un rezultat obţinut cu multă trudă. Conventul "Sfântul Efrem cel Nou", cu biserica sa, închinată Neprihănitei Zămisliri, după scoaterea în afara legii din 1865, suferise diverse transformări: la început închisoare, apoi reformator pentru minori, după care să fie transformat în casă pentru nebunii criminali. Spaţiilor mănăstireşti li se dăduseră atâtea destinaţii diverse, încât li se pierduse destinaţia originară.
La toate aceste dificultăţi se adaugă şi faptul că actele ultimului loc unde a fost aşezate moaştele slujitorului lui Dumnezeu, consemnate Sfintei Congregaţii a Riturilor la 28 noiembrie 1682 erau de negăsit.
Însă Manoilescu nu s-a lăsat învins. Cu ajutorul nepreţuit al prof. Giulio Cremona, directorul casei de nebuni criminali de la "Sfântul Efrem cel Nou" şi bun cercetător arheologic, a căutat cu răbdare, a examinat toate urmele rămase şi, într-un sfârşit, a avut bucuria de a descoperi locul exact al mormântului, ajuns depozit de fier vechi.
La 16 iunie 1947, după ce au fost obţinute toate autorizaţiile civile şi ecleziastice necesare, prezent fiind şi postulatorul general al capucinilor, pr. Raffaele da Valfenera, s-a săpat în pardoseala cămăruţei-depozit şi s-a găsit un sarcofag de marmură unde, într-un sicriu de lemn, putrezit şi fărâmiţat, zăceau moaştele slujitorului lui Dumnezeu. Printre rămăşiţele găsite în mormânt a fost găsită şi o placă de marmură dreptunghiulară din marmură, pe care este scris: "Hic jacet Fr. Geremia a Valacchia. Q. Obyt die V Marty MDCXXV".
La 14 octombrie 1947 s-a trecut la recunoaşterea canonică a moaştelor slujitorului lui Dumnezeu în biserica mănăstirii capucinelor din Napoli, unde, a doua zi, trei preoţi români au celebrat sfânta Liturghie.
La 18 februarie 1948 a fost o a doua recunoaştere canonică a moaştelor, după care a urmat transportarea acestora la Roma, unde au fost din nou depuse, la 5 martie, într-un alt mormânt pregătit în biserica "Sfântul Laurenţiu din Brindisi" din Via Sicilia. A fost celebrată o sfântă Liturghie solemnă în ritul greco-român de către pr. Alois Tăutu, consilier-delegat al României pentru afaceri ecleziastice, cu participarea unei numeroase asistenţe de concetăţeni catolici şi ortodocşi.
Faza ultimă a procesului de beatificare
Prezenţa la Roma a mormântului slujitorului lui Dumnezeu a contribuit în mod decisiv la reluarea cauzei de beatificare, reluare sprijinită de personalităţile române bisericeşti şi civile. Evident, procesul a fost reluat din punctul unde ajunsese în 1687, adică de la decizia fericitului papă Inocenţiu al XI-lea de a se discuta cu privire la eroicitatea virtuţilor într-o unică şedinţă a adunării plenare a Sfintei Congregaţii a Riturilor. S-a crezut oportun să se renunţe la acest indult de atunci şi să se procedeze după norma comună stabilită de Codul de Drept Canonic. S-au ţinut, deci, cele trei sesiuni prescrise, în 12 februarie 1952, 13 februarie 1956 şi 15 decembrie 1959: toate cu rezultat pozitiv.
Pe 18 decembrie 1959, papa Ioan al XXIII-lea promulga decretul prin care se recunoştea eroicitatea virtuţilor fratelui Ieremia Valahul. Lua astfel sfârşit procesul cu privire la virtuţi şi nu mai rămânea altceva de făcut decât să se aştepte ratificarea de către Biserică cu privire la miracole.
Între timp, s-a ajuns la concluzia că transferul moaştelor slujitorului lui Dumnezeu la Roma nu putea fi definitiv. Fratele Ieremia trăise, slujise şi se sfinţise la Napoli mai bine de patruzeci de ani; trebuia, în mod necesar, să se întoarcă în mijlocul acelui popor pe care el îl iubise şi ajutase atât de mult şi unde şi el fusese iubit şi "adoptat ca fiu", după cum se exprimase papa Ioan.
Odată încheiate practicile legale pe lângă autorităţile religioase şi civile, la 12 decembrie 1961, moaştele slujitorului lui Dumnezeu, aşezate într-o urnă, au fost readuse la Napoli. Au fost primite de către fraţi şi de către popor în biserica de la "Sfântul Efrem cel Vechi", iar a doua zi au fost depuse în biserica "Neprihănita Zămislire" de pe Corso Vittorio Emanuele, moştenitoarea numelui şi a rolului bisericii "Neprihănitei" de la "Sfântul Efrem cel Nou", unde slujitorul lui Dumnezeu se rugase şi trăise de-a lungul aproape al întregii sale existenţe călugăreşti.
Mormântul, aşezat spre fundul bisericii, la dreapta celui care intră, a devenit repede ţinta unui continuu pelerinaj al credincioşilor. Se relua astfel, în mod benefic, vechiul raport de simpatie şi prietenie dintre fratele valah şi poporul napolitan.
Ar fi prea lungă lista harurilor primite şi semnalate în aceşti douăzeci de ani. În arhiva Postulaturii Generale a Capucinilor există un dosar care documentează patruzeci şi două de cazuri.
Vestea acestor haruri obţinute şi reluarea spontană a devoţiunii faţă de venerabilul frate Ieremia au dus la prezentarea din nou spre aprobare a vindecării extraordinare a Caterinei Martena, documentată în procesele diecezane de la Napoli şi Lodi, recunoscute ca fiind valabile de către Sfânta Congregaţie a Riturilor la 3 septembrie 1682.
La 29 octombrie 1981 Colegiul Medicilor al Sfintei Congregaţii a Cauzei Sfinţilor recunoştea în unanimitate caracterul inexplicabil din punct de vedere medical al vindecării; la 25 mai 1982 Congresul preliminar şi la 30 noiembrie acelaşi ani Congregaţia plenară a Cardinalilor au fost, de asemenea, unanime în a vota pozitiv recunoaşterea caracterului supranatural al vindecării. La 13 ianuarie 1983 Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea ratifica toate aceste păreri şi, cu suprema sa autoritate, declara ca miraculoasă instantaneea şi perfecta vindecare a Caterinei Martena, care suferea, încă de la naştere, de o gravă deformare a piciorului stâng, vindecare survenită prin mijlocirea venerabilului frate Ieremia din Valahia.
Între timp, ţinând cont de răsunetul harurilor şi minunilor atribuite slujitorului lui Dumnezeu, la 7 februarie 1983, Sfântul Părinte dispensa de la examinarea canonică a unui al doilea miracol, deschizând astfel calea pentru beatificarea fratelui capucin român.
Nu este desigur un simplu caz, ci o elegantă intervenţie a Divinei Providenţe, după cum ar spune marele pontif Pius al XI-lea, faptul că, după trei veacuri de misterioasă dispariţie, Domnul a rezervat zilelor noastre preamărirea slujitorului său credincios. Este un motiv destul de clar pentru a descoperi o indicaţie şi un mesaj pentru noi.
Suntem în epoca ecumenismului, iar Conciliul Vatican II a revărsat asupra Bisericii şi lumii întregi fermentul care face să progreseze istoria şi care conduce către realizarea acelei unităţi pentru care Isus s-a rugat, a murit şi a rămas pentru totdeauna în Sfânta Taină a Euharistiei.
Ieremia din Valahia, prin istoria sa care îl conduce din România în Italia, prin caritatea sa eroică, care îi înfrăţeşte pe catolici şi ortodocşi, devine mesagerul invitaţiei Domnului de a construi o punte între popoare şi între creştini, pentru unirea lor în a promova împreună, la toate nivelurile, reconcilierea şi pacea.
(după Francesco Saverio Toppi, în CAMPANIA SERAFICA, an 15, nr. 10, p. 10-13)
