De Giada Aquillino
Cu cât este mai mult păcat, cu atât se înmulţeşte milostivirea lui Dumnezeu. Este reflecţia părintelui Bovati în a opta meditaţie de la exerciţiile spirituale. Secretarul Comisiei Biblice Pontificale, joi după-amiază, 5 martie 2020, s-a oprit asupra temei mijlocirii, înţeleasă ca "acea intervenţie de ajutorare iubitoare" care este exercitată faţă de persoane care au nevoie "de iertare şi de reconciliere cu Dumnezeu".
Este vorba, a explicat predicatorul, de "slujirea cea mai spirituală" fie pentru că are ca obiect o necesitate şi o finalitate care "ating inima", "secretul persoanei", fie pentru că "mai mult decât oricare alta" presupune o "adevărată familiaritate cu Dumnezeu", dat fiind că se adresează spre cel care este "duhovniceşte în dificultate pentru că este în păcat".
Preoţii, a amintit părintele Bovati, sunt chemaţi la "slujirea reconcilierii", exercitând-o în sacrament, care trebuie trăită cu "angajare", "dedicare" şi "iubire". În afară de asta, slujirea milostivirii, a precizat el, cuprinde "existenţa unei întregi comunităţi", "a oricui care în Biserica aflată în rugăciune" se face "disponibil la exerciţiul profetic al reconcilierii". Iezuitul a invitat să se examineze capitolul 32 din Exod, versetele 7-14, reafirmând că păcatul "este cunoscut numai cu adevărat rugăciune, în întâlnirea faţă în faţă cu Domnul": privind faţa sa, "ascultând glasul său" se înţelege "gravitatea păcatului", ca act "împotriva lui Dumnezeu" şi împotriva "celorlalţi". De altfel, păcătosul "nu-şi dă seama de ceea ce a făcut", din ignoranţă, din superficialitate sau "dintr-o teribilă obişnuire cu răul", când suntem "prizonieri ai viciilor obsesive" care împiedică "decizii normale".
Cel care se roagă, tocmai intuind "periculozitatea" păcatului, percepe "privind şi ascultând" pe Domnul necesitatea pe care însuşi Dumnezeu o are de "a face milostivire". Privindu-l pe Domnul ne simţim "chemaţi la o iubire faţă de păcătos văzut cu ochii" lui Dumnezeu. Cel care se roagă, "tocmai pentru că priveşte faţa" Domnului, este determinat "să se întruchipeze" în păcătos, ajungând "să ia asupra sa răul altuia", după exemplul lui Cristos. "Rugăciunea care face să se înţeleagă gravitatea păcatului" şi "datoria urgentă" de a ajuta acest păcat "introduce, solicită şi promovează" o "rugăciune specială faţă de Domnul", cea "de mijlocire".
În textele biblice, explică teologul, "rugăciunea pe care mijlocitorul o adresează lui Dumnezeu" este o "cerere", o "implorare" pentru ca Domnul să ierte. Dacă ne uităm bine, adaugă el, fiecare cerere adresată lui Dumnezeu apare "improprie", ca şi cum Dumnezeu ar trebui să facă "ceea ce cere acela care se roagă", sau "impertinentă" pentru că pare "să sugereze că Domnul nu-şi aminteşte de binele care trebuie făcut". Însă, a remarcat predicatorul, Scriptura învaţă că "Dumnezeu ascultă înainte ca să ajungă cererea la buze, El ştie ceea ce avem nevoie". Oricum trebuie să cerem, a îndemnat el, "pentru că astfel conştientizăm necesităţile noastre", "experimentăm nevoia", îi prezentăm Lui "rănile noastre, suferinţele noastre, aşa încât să ne fie dat să simţim compătimirea sa", să "gustăm" iubirea sa "care ascultă şi împlineşte".
Deci mijlocirea "priveşte faţa lui Dumnezeu" şi asistă la o "schimbare": trecerea "de la mânie la milostivire", la "duioşie", aşa încât să se realizeze o "schimbare radicală" în propria inimă. Rugăciunea de mijlocire - a remarcat părintele Bovati - exprimă o "docilitate progresivă a mediatorului în primirea bunătăţii infinite a lui Dumnezeu" şi, primind-o în sine, devine "martor şi instrument al acelei milostiviri". Aşadar, mijlocirea vede "apariţia unei dorinţe a lui Dumnezeu de a-l mântui pe om", pentru ca în lume "toţi să poată fi atraşi de lumina milostivirii beneficiind de aceeaşi iertare".
Mijlocitorul "obţine de la Dumnezeu" milostivirea în rugăciunea sa: de aici pune în mişcare o serie de "acţiuni", "modalităţi", "atitudini" şi "operaţiuni" care sunt necesare "pentru a face în aşa fel încât păcătoşii să aibă acces la darul milostivirii divine". Pentru a ilustra procesul "concret" de exercitare a milostivirii divine "mediate de slujitorul său" şi "realizate cu iertarea", predicatorul repropune discursul lui Isus în capitolul 18 din Evanghelia lui Matei. Porneşte de la atenţia "faţă de cel mic", adică persoana vulnerabilă, fragilă, slabă care nu trebuie să fie dispreţuită. "Cel care are responsabilitate în Biserică" este chemat să aibă o "atitudine paternă", cu atenţie faţă de "cel care este mai mic". În aceste zile, a reflectat părintele Bovati, în care este "mai actuală ca oricând problematica abuzurilor asupra minorilor", asupra persoanelor "fragile", devine "mai acută şi necesară" atenţia "celor mari", chemaţi să "apere, să promoveze şi să edifice pe cei mici". Însă şi în parabola oii rătăcite, a continuat el, Isus indică "dispariţia responsabilităţii active a păstorului, a celui mare care trebuia să aibă grijă de cel mic". I-a lipsit "vigilenţa", "grija personală", atenţia "grijulie". "Fragilitatea celui mic se conjugă cu lipsa de grijă a păstorului", însă asta "nu determină rezultatul nefericit al parabolei, dimpotrivă este chiar ocazia pentru a activa iniţiativa păstorului care merge să caute oaia rătăcită". Adică "îl întoarce pe păcătos".
Căutarea oii rătăcite, a clarificat predicatorul, se explică în acelaşi text evanghelic, când Petru îl întreabă pe Domnul de câte ori trebuie să-l ierte pe fratele în caz de păcat împotriva lui. Isus - aminteşte el - evidenţiază responsabilitatea fie a păcătosului, fie a persoanei ofensate. "Căutarea fratelui care s-a rătăcit se realizează conform acestui text din Matei cu exercitarea dialogului", a vorbirii, a întreprinderii unui "proces treptat" care să-l convingă pe păcătos trecând de la "colocviul personal" la "implicarea martorilor", a "mediatorilor care să valorizeze dorinţa de reconciliere şi s-o favorizeze", până la implicarea "întregii comunităţi". Finalitatea obţinută de misiunea reconciliatoare, subliniază teologul, "devine vizibilă" în rugăciunea comunitară. Mântuitorul realizează misiunea sa tocmai pentru că păstorii sunt "mediatori", "unesc" comunitatea.
Când apostolul Petru întreabă: "De câte ori trebuie să iert pe fratele meu?", Isus îndeamnă "să nu înceteze", făcând aşadar într-un anumit sens "permanentă" "slujirea reconcilierii". Numărul "de şaptezeci de ori şapte" este înţeles ca "înmulţire", ca şi cum oricărei limite trebuie să i se contrapună o "depăşire inimaginabilă", "cu cât este mai mult păcat cu atât se înmulţeşte milostivirea". Petru este în Biserică martorul acestei milostiviri. De fapt, se aminteşte păcatul lui de "renegare", se aminteşte plânsul său, corectarea sa "aşa încât experienţa sa să devină emblema Bisericii şi a fiecărui creştin care iertat devine artizan al iertării".
(După L'Osservatore Romano, 7 martie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
