Să începem cu iubirea, nu cu tribunalul interior, pentru că „un bun examen de conștiință nu trebuie să înceapă cu o listă rece a eșecurilor sau de la mustrarea de sine, ci cu contemplarea milostivirii lui Dumnezeu; să numim păcatul pe nume și să depășim egocentrismul; să extindem sacramentul în reparație, care „privește spre frații și surorile noastre și spre comunitate”; și să cultivăm pocăința ca stil de viață, menținând „o inimă sensibilă și vulnerabilă la Cuvântul lui Dumnezeu, capabilă să nu judece frații și surorile noastre și gata să înceapă din nou în fiecare zi cu speranță”. Acestea sunt cele patru recomandări practice care au rezultat din seminarul „Celebrând Sacramentul Reconcilierii”, organizat de Penitențiaria Apostolică și încheiat sâmbătă, 24 octombrie 2026, la Palazzo della Cancelleria.
Episcopul regent Krzysztof Józef Nykiel a subliniat aceste aspecte. În concluziile lucrării, el a explicat că sesiunile din acest an au fost destinate în mod special credincioșilor laici, „pentru a oferi o oportunitate autentică de formare”, astfel încât „fiecare să poată învăța din ce în ce mai mult să privească cu adevărat la propria interioritate, iluminată de Duhul Sfânt, și să redescopere valoarea mântuitoare” a acestui sacrament. Pentru că, a comentat el, „Domnul nu caută inimi zdrobite sau încremenite de rușine, ci inimi frânte de adevăr, de Iubire și reînnoite de har” și, în consecință, este nevoie urgentă de „o redescoperire a confesionalului nu ca loc de judecată, ci ca o casă de sărbătoare și de înviere”.
Pe parcursul a două zile, mai multe prezentări au explorat unul dintre actele fundamentale ale penitentului care se apropie de sacrament: căința.
Primul care a făcut acest lucru a fost cardinalul Angelo De Donatis, penitențiar major, care, în discursul său de deschidere de vineri după-amiază, a oferit o reflecție semnificativă asupra „fundamentelor biblice ale contritio cordis” din Psalmul 50, cunoscut în tradiția creștină sub numele de Miserere.
În text se citește „mărturisirea lui David, care a avut loc după ce profetul Natan l-a acuzat de păcatul comis cu Batșeba”, soția lui Urie. Prin urmare, a clarificat De Donatis, este „răspunsul credincioșilor care au primit cuvântul profetic, au înțeles gravitatea condiției lor și au ajuns la deplina conștientizare a păcatului lor”.
Pocăința nu se măsoară „numai prin lacrimi sau emoție”, a adăugat cardinalul, deoarece „se poate plânge mult fără a se converti și se poate converti fără a vărsa o lacrimă. Ceea ce contează este adevărul inimii care se întoarce către Dumnezeu și respinge păcatul”.
Penitențiarul major a menționat că pocăința începe atunci când omul își recunoaște propriile responsabilități și „încetează să mai construiască explicații pentru a se apăra” și se naște atunci când „judecata răului este iluminată de întâlnirea” cu Dumnezeu. Ea „nu constă în a măsura cât de intens suferim, ci în a recunoaște, înaintea Domnului, răul ca rău și în a dori sincer să ne detașăm de el”.
„În tradiția teologică – a continuat penitențiarul major – vorbim de pocăință perfectă atunci când pocăința izvorăște din iubirea pentru Dumnezeu, iubit mai presus de toate lucrurile”. Pocăința imperfectă, pe de altă parte, este cea care izvorăște din simpla conștientizare a „urâțeniei păcatului” sau din „teama de consecințele sale”.
În Psalmul 50, „calea pocăinței nu începe cu amintirea păcatului și observarea propriului rău, ci cu privirea îndreptată spre milostivirea divină: «Ai milă de mine, Dumnezeule!»”, a comentat cardinalul. În esență, există un apel la „iubirea fidelă și plină de compasiune a lui Dumnezeu; omul îndrăznește să privească propriul păcat pentru că știe că este privit de o milostivire mai mare. Dacă inversăm această ordine, examenul de conștiință riscă să se transforme într-un tribunal fără speranță. Dacă, în schimb, pornim de la Dumnezeu, adevărul, chiar și atunci când este dureros, devine eliberator”, a explicat cardinalul. O inimă umilă nu constă atât în auto-dispreț, „ci în curajul de a te lăsa iubit în adevăr”. Concentrându-se asupra unor versete individuale ale Psalmului, penitențiarul major a subliniat că o „căință autentică” îl face pe om să-i ceară lui Dumnezeu nu numai să înlăture consecințele păcatului, ci să ajungă la „sursa” propriilor „alegeri”, pentru că îl face pe om să spună: „Am făcut răul; nu mai vreau să-l apăr, pentru că sunt chemat să trăiesc în iubire”.
Pentru cardinal, „adevăratul examen de conștiință nu este o analiză psihologică rece”, ci un dialog în care omul se observă pe sine și „se lasă luminat de Cel care îl cunoaște și îl iubește”.
Un alt aspect al Miserere este recunoașterea „fragilității umane”. „Credincioșii recunosc că sunt păcătoși de la naștere – a continuat De Donatis – demonstrând astfel că păcatul nu este simpla sumă aritmetică a acțiunilor greșite, ci o profundă condiție existențială care a marcat ființele umane de la bun început”. Cât despre cererea adresată lui Dumnezeu de a putea „simți bucurie și fericire”, a subliniat cardinalul, aceasta arată „că suferința și criza interioară generate de vinovăție” au un „rezultat sănătos: persoana se întoarce la primirea iubirii și a comuniunii”.
Cât privește invocația „creează în mine o inimă curată, reînnoiește un duh statornic în mine”, este o rugăciune care imploră „o reînnoire interioară radicală. Omul recunoaște că o simplă corectare a comportamentului nu este suficientă: este nevoie de o nouă creație”, a observat cardinalul, considerând că promisiunea „de a fi mai atenți, mai răbdători, mai credincioși” nu este suficientă. Potrivit lui De Donatis, „mărturisirea nu este o simplă declarare a neajunsurilor noastre. Este locul în care omul își predă propriul adevăr milostivirii active a lui Cristos, prin slujirea Bisericii”.
După ce și-a recunoscut „propria fragilitate și măreția lui Dumnezeu, păcătosul iertat – a amintit penitențiarul major – devine profesor, iese în întâmpinarea celor aflați departe pentru a-i învăța «căile lui Dumnezeu» și, astfel, favorizează întoarcerea lor, întărit în certitudinea că nicio situație nu este irecuperabilă”. Pe scurt, „inima stricată generează un nou mod de a-i privi pe ceilalți. Căința – a subliniat De Donatis – nu este prețul iertării: este dispoziția cu care încetăm să ne împotrivim iertării” și și-a concentrat discursul pe practica spovezii. „Uneori ne îngrijorăm să găsim lista exactă a păcatelor, să ne amintim fiecare împrejurare, să exprimăm o formulă potrivită – recunoaște cardinalul –, dar sacramentul cere inima: durerea pentru păcate și hotărârea de a nu mai păcătui. O acuzare temeinică, fără dorința de convertire, ar rămâne incompletă; pocăința sinceră, însă, duce la numirea răului fără scuze și la îmbrățișarea posibilei căi a reparării. Totuși, trebuie recunoscut că „o inimă umilă nu este neapărat o inimă deja vindecată de orice fragilitate”: este, dacă e să spunem așa, o inimă care „poate încă experimenta ispite, temeri și recidive; dar nu vrea să le justifice, vrea să se ridice din nou și îi cere lui Dumnezeu puterea de a o lua de la capăt”, cu hotărârea sinceră „de a nu mai alege răul” și de a folosi „mijloace concrete care ajută la evitarea lui”.
Printre alte contribuții, filozofa Lodovica Maria Zanet a oferit o clarificare antropologică fundamentală cu privire la patru moduri diferite de a ne raporta la sine, la Dumnezeu și la ceilalți: simțul de vinovăție, psihologic, static și autoreferențial, care zdrobește persoana în iluzia de a fi vinovată, ducând la imobilitate sau la spovezi frenetice pentru simpla ușurare emoțională; durerea, încă subiectivă și limitată la experiența „sentimentului de rău”; pocăința, care se deschide către domeniul obiectivității și al relației, generând „corectarea activă” și căutarea reparării (precum Zacheu sau fratele Cristofor); căința, act de voință și dar al harului, care unifică persoana și depășește simpla attritio (adică tema de pedeapsă) pentru a se deschide iubirii lui Dumnezeu.
Retrăind parcursul ascetic și mistic al Părinților Bisericii și al teologiei spirituale, părintele Giuseppe Forlai, director spiritual al Seminarului pontifical Roman Mare, a demonstrat trecerea de la metanoia (convertirea mentalității), la katányxis (căința sau străpungerea inimii), la pénthos (durerea plină de speranță care aduce lacrimi de uimire față de bunătatea lui Dumnezeu). Urmarea acestei căi necesită șase pași: acuzarea de sine numind propriile păcate; conștientizarea consecințelor pe care aceste păcate le-au avut asupra vieții penitentului; cultivarea fricii de Dumnezeu ca atenție la viața de zi cu zi; exercitarea compasiunii prin abținerea de a-i judeca pe ceilalți („azi el, mâine eu”); ruperea atașamentului față de păcat; și primirea nașterii „omului nou”, semnificată prin darul lacrimilor.
În cele din urmă, în dialog cu enciclica Papei Francisc Dilexit nos, teologul iezuit Jaime Emilio González Magaña a explorat legătura indisolubilă dintre căința interioară și repararea externă. Repararea, de fapt, nu este o simplă datorie moralistă, ci rodul unei inimi străpunse care alege să „construiască pe ruinele” cauzate de păcat.
(După L’Osservatore Romano, 24 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
