Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am început duminica trecută timpul Adventului, un timp care ne pregăteşte pentru celebrarea naşterii Domnului, dar care ne aminteşte şi de a doua venire a lui Cristos la sfârşitul veacurilor.
"Vino, Doamne, Isuse", un refren pe care îl auzim des în această perioadă, care este şi rugăciunea primilor creştini. Este strigătul martirilor, este expresia cu care se încheie şi ultima carte a Sfintei Scripturi.
Acestei voci, care străbate veacurile, i se adaugă astăzi glasul unui profet, Ioan Botezătorul, asupra căruia s-a oprit cuvântul lui Dumnezeu şi care a fost trimis, aşa cum am auzit în evanghelie, să predice botezul convertirii spre iertarea păcatelor.
Evanghelia pe care am ascultat-o ilustrează mai întâi contextul politic al vremii, cadrul istoric în care a început predicarea lui Ioan. Au fost enumerate numele mai marilor timpului, de la conducătorul Imperiului Roman la guvernatorul Iudeii, de la tetrarhul sau principele provinciei Galileei, numit tot de puterea de la Roma, Irod Antipa, la responsabilii religioşi ai acelui timp, arhiereii Ana şi Caiafa.
Pentru ce sunt amintite aceste autorităţi? În toiul luptelor pentru putere, într-o atmosferă de opresiune, într-o condiţie de exploatare şi de nedreptate, începe să se facă simţită, intră în această istorie suferindă prezenţa definitivă a cuvântului lui Dumnezeu, cuvântul mântuitor. Un moment despre care au vorbit profeţii Vechiului Testament. Şi la acest moment se referă astăzi Ioan Botezătorul, care, preluând cuvintele profetului Isaia, îi îndeamnă pe ascultătorii săi să netezească drumurile, cărările în faţa Domnului, căci el va veni şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.
Începutul predicării lui Ioan Botezătorul se situează pe o linie de continuitate cu marii profeţi ai Vechiului Testament. Profetul Ieremia, la începutul cărţii sale, descrie modul în care a început vocaţia sa: "Cuvântul Domnului a fost către mine, zicând: «Mai înainte de a te fi format în sânul mamei eu te cunoşteam»". La rândul său, profetul Osea precizează contextul istoric în care a primit chemarea: "Cuvântul Domnului, care a fost către Osea, fiul lui Beerit, în zilele lui Osia, Iotam, Ahaz şi Esechia, regii lui Iuda şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, regele lui Israel".
Toate acestea pentru a ne aduce aminte că Dumnezeu a fost şi rămâne prezent mereu în istoria mântuirii prin mesagerii săi, prin lucrarea sa. Şi iată vocaţia, misiunea lui Ioan Botezătorul se înscriu în această continuitate şi se aseamănă cu chemările pe care le-au primit profeţii Vechiului Testament.
Ioan Botezătorul se opreşte în împrejurimile Iordanului. Îşi transmite mesajul într-un mod foarte simplu, mergând pe jos, vorbind în pustiu, într-un loc lipsit de resurse. Activitatea sa se desfăşoară în locuri prin care trec pelerinii care pleacă din Galileea şi se îndreaptă către templul din Ierusalim. Şi acolo, în pustiu, ei vor să se purifice pentru ca întâlnirea cu Dumnezeu să-i găsească curaţi, demni. Ierusalimul acelui timp era o cetate înconjurată de pustiu. La Răsărit, căile de acces către oraş, de abia vizibile, erau foarte uşor acoperite de nisipul purtat de vânt. La Apus, aceleaşi drumuri îşi pierdeau conturul datorită asperităţii pământului, care se degrada pe măsură ce se apropia de mare. Şi atunci când un alai care însoţea un personaj important trebuia să ajungă la Ierusalim, era nevoie ca cineva să iasă din oraş în întâmpinarea lui pentru a curăţa drumurile de nisip şi pentru a face vizibile cărările. Se tăiau ramurile uscate, gropile erau umplute, obstacolele erau îndepărtate, se repara un pod sau o bordură. Aşa se făcea bunăoară cu ocazia sărbătorii Paştelui, atunci când erau primiţi la Ierusalim pelerinii, care soseau din diaspora. Din aceste realităţi se inspiră Ioan Botezătorul. El vrea să spună că acum vine cineva care este mai mare decât toţi, unul care nici măcar nu poate fi numit cu vreun nume omenesc, şi de aceea este numit "Cel care trebuie să vină", adică cel aşteptat de veacuri.
Pustiul, un loc fără viaţă, fără însemnătate, a rămas prezent în memoria poporului asigurând o altă continuitate a evenimentelor, care toate conduc la evenimentul Întrupării. Prin pustiu este condus poporul care tocmai a ieşit din ţara Egiptului. Domnul merge înainte şi le arată drumul, drumul izbăvirii din sclavie. Precursorul lui Isus evocă o promisiune. Acum este momentul în care începe în lume un nou exod, ieşirea spre libertatea adevărată, care în vechime a fost doar prefigurată. La fel se întâmplă şi în timpul exilului, de unde poporul lui Dumnezeu speră să se întoarcă într-o zi. Iar profetul Isaia, în ceea ce este considerat textul speranţei în Vechiul Testament, trasează şi el o mişcare geografică: calea poporului trece prin pustiu. Profetul Isaia creează o legătură directă între exil şi patrie, între Babilon şi Ierusalim. El prevesteşte ceva de neimaginat. Peisajul deşertului este complet transformat. Orice vale va fi înălţată, orice munte şi orice deal vor fi nivelate, ceea ce este strâmb va fi îndreptat, iar ceea ce este colţuros va fi netezit.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Aceste mesaje de bucurie şi de speranţă din Vechiul Testament sunt preluate de Ioan Botezătorul, însă într-o formă diferită. El ne spune că această cale pe care trebuie să vină Mântuitorul nu mai trebuie trasată pe pământ, ci în inima oricărui om. Nu mai vorbim despre pustiu, ci de viaţa concretă a fiecăruia om. Nu mai vorbim despre o simplă cosmetizare a unui drum, ci de o adevărată convertire.
Viaţa noastră se consumă între cele două veniri ale Domnului: venirea prin întrupare şi venirea prin parusie. Profetul Isaia şi Ioan Botezătorul vorbesc în mod metaforic despre văi, despre munţi, despre trecători, despre locuri inaccesibile. Însă aceste imagini presupun şi câteva adevăruri, câteva realităţi amare. Noi, oamenii, care vrem să ne asemănăm cu o cetate asediată, invadată, înconjurată de un pustiu care înaintează şi riscă să ocupe şi spaţiul locuit, noi, oamenii, care din păcate ne-am complicat drumurile vieţii şi am construit în jurul nostru un labirint, ne dăm seama cât de potrivit este mesajul Botezătorului pentru noi, oamenii de astăzi.
În prima lectură de astăzi am auzit glasul unui alt profet, profetul Baruh, care vine să ne amintească un lucru important. La îndemnul Botezătorului suntem îndemnaţi să netezim căile vieţii noastre, însă noi nu vom putea face nimic doar cu puterea noastră. Dumnezeu este cel care hotărăşte să coboare munţii înalţi, colinele veşnice. Dumnezeu decide să umple văile şi să niveleze pământul, pentru ca poporul să înainteze în siguranţă spre gloria sa. Nu vom putea mişca nici cel mai mic obstacol din viaţa noastră fără puterea lui Dumnezeu. Înainte de venirea lui Isus în lume, Ioan Botezătorul a strigat în pustiu: "Pregătiţi calea Domnului!". Acum, în timpul Bisericii, Duhul Sfânt strigă în inimile noastre: "Pregăteşte venirea Domnului!". Într-un moment precis al istoriei, cuvântul Domnului a răsunat pe buzele ultimului profet al Vechiului Testament. Astăzi, acest cuvânt răsună pentru noi, căci mântuirea pe care ne-o promite Dumnezeu nu se prezintă ca o teorie pură, ci dobândeşte conturul unei persoane. Adevăratul protagonist nu este încă numit, dar începe să se întrevadă. Este Isus din Nazaret, al cărui nume înseamnă tocmai "Domnul mântuieşte". Toţi oamenii vor vedea mântuirea lui Dumnezeu. Fiecărei persoane din această lume îi este promisă această întâlnire.
Şi noi ne pregătim acum cu umilinţă şi credinţă să ne întâlnim cu Domnul, care vine la noi în Sfânta Euharistie. Cel pentru care voim să pregătim calea, ne precede cu harul său. Pustiul vieţii noastre, invadat de atâtea iluzii, va fi inundat de prezenţa sa. Este singura prezenţă care contează, este unica prezenţă care rămâne, este singura prezenţă care astâmpără setea noastră după viaţă, după adevărata viaţă. Amin.
