Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Biserica celebrează astăzi gloria tuturor sfinţilor din cer. Ea ne invită, ca întotdeauna, să înălţăm privirea noastră în sus până la cer pentru a contempla cetatea lui Dumnezeu. Ne invită la această contemplare pentru a ne aminti că punctul final, scopul unic al vieţii noastre este a fi sfinţi. Şi acesta este un cuvânt un pic cam străin vocabularului nostru. Chiar şi între noi creştinii!
Pentru unii, sfinţii sunt cei care fac minuni, lucruri extraordinare, excepţionale, uimitoare, sunt ca şi magii sau ca un fel de poartă noroc. Pentru alţii, sfinţii sunt persoane care fac pocăinţe absurde, aspre, fac renunţări inumane, sacrificii radicale. Această concepţie despre sfinţenie este foarte periculoasă deoarece o plasează departe de noi şi astfel, noi, persoane comune, ne simţim autorizaţi să rămânem în mediocritatea noastră.
În Jurnalul unui paroh de ţară, scriitorul francez Bernanos, are o replică care poate să apară ciudată: "Să ne ferească Dumnezeu de sfinţi... De multe ori au fost o încercare pentru Biserică înainte de a primi gloria". Să ne gândim numai la Padre Pio... Poate să apară ciudat un asemenea mod de a vorbi, astăzi, în sărbătoarea tuturor sfinţilor. Dar ne ajută să înţelegem că nu avem nevoie - în timpuri cum sunt ale noastre - de focuri de artificii, de revelaţii particulare, de minuni senzaţionale... pentru a-i descoperi pe sfinţi.
Sfânta Tereza de Calcutta, Maica Tereza, care înţelegea sfinţenia într-un mod foarte simplu, spunea: "Sfinţenia nu este ceva extraordinar, nu este un lux pentru puţini aleşi dotaţi de mare inteligenţă, care ştiu să gândească, să discute, să facă lungi conversaţii, să citească multe cărţi minunate. Sfinţenia este pentru fiecare dintre noi o datorie simplă. A-l accepta pe Dumnezeu cu un surâs, mereu, ori unde şi în orice loc".
Pe de altă parte sfântul Pius de Pietrelcina, Padre Pio, spunea: "Sunt un biet frate care se roagă". Adevărata sfinţenie, cea la care cu toţii suntem chemaţi, este fără retorică, este simplă, zilnică; sfinţenia senină este blândă şi umilă, generoasă şi deschisă, face uşoară convieţuirea între oameni chiar şi atunci când este plină de defecte şi slăbiciuni.
Fericitul Paul al VI-lea spunea: "Orice creştin trebuie să fie un adevărat creştin, un creştin perfect, de aceea orice creştin trebuie să fie sfânt". Să ne amintim că "sfinţii cei mai buni - (creştinii cei mai buni!) - sunt cei pe care viaţa viitoare nu-i tulbură de la viaţa pământească, nici viaţa pământească de cea viitoare".
A fi sfinţi nu înseamnă, aşadar, a decola de pe pământ spre cer, dar a trăi cu picioarele pe pământ, a trăi în istorie, a râde şi a plânge, tocmai aşa cum a făcut Isus trecând prin mijlocul nostru, şi aşa cum au făcut sfinţii pe care noi astăzi îi cinstim. De aceea, pe bună dreptate, spunea un mistic egiptean: "Este mai greu să cunoşti un sfânt decât să-l cunoşti pe Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu se manifestă cu perfecţiunea şi frumuseţea sa. Dar cum poţi recunoaşte sfântul într-o persoană smerită, asemănătoare cu tine, care mănâncă şi bea ca şi tine?"
Dacă astăzi în lume există un pic de speranţă, este meritul sfinţilor care au salvat-o şi păzit-o în mijlocul multor pericole. Dacă există încă un sentiment de fraternitate, o datorăm acestor martori care au trăit-o cu mult curaj în mijlocul urii oamenilor. Dacă cineva zâmbeşte încă unui copil sau unui bătrân, este meritul sfinţilor care ne-au învăţat să respectăm şi să iubim viaţa.
Pentru aceasta, sfinţii sunt adevăraţii binefăcători ai omenirii. Noi, fără a o şti, deseori mergem pe drumurile deschise de sacrificiul lor (să ne gândim la fericitul nostru martin Anton Durcovici), de bunătatea lor (un sfânt papă Ioan al XXIII-lea) şi de umanitatea lor deschisă la suflarea Duhului Sfânt (un sfânt papă Ioan Paul al II-lea sau sfânta Tereza de Calcutta). Şi mulţi alţii pe care îi cinstim în sărbătoarea de astăzi...
În această zi să le mulţumim: sunt fraţii noştri şi surorile noastre, care ne-au făcut şi au voit binele nostru; sunt familia noastră din Cer. Sfinţenia este înainte de toate un sigiliu, o pecete, cu care Dumnezeu ne-a făcut ai săi. Am devenit proprietatea sa. Sfinţenia nu este atât un efort al nostru, cât mai ales o luare în posesie a vieţii noastre din partea lui Dumnezeu. Nu este o ascensiune a omului spre Dumnezeu, dar mai curând o coborâre a lui Dumnezeu spre om.
Sfinţenia este descoperirea de a aparţine unei iubiri care ne-a ales, care ne-a chemat, ne-a marcat, ne-a făcut ai săi. Nu suntem numai noi cei aleşi. Cartea Apocalipsului, în prima lectură, ne spune că suntem 144.000. Ce vrea să spună această cifră? Cuvântul lui Dumnezeu ne garantează că sfinţii sunt foarte mulţi. Numărul 144.000, folosit de Cartea Apocalipsului, este un simbol pentru a indica o mulţime infinită de sfinţi (12 x 12 x 1.000; cifra 12 în Biblie, este numărul plinătăţii şi este înmulţit cu ea însăşi şi apoi cu 1.000, care este cifra marii cantităţi). Sfinţii sunt o mulţime imensă!
Gândindu-ne bine, nu poate fi decât aşa. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât suferă pentru noi pătimirea. Este imposibil ca puterea durerii-iubirii lui Dumnezeu să nu aducă roade bogate de sfinţenie, este imposibil ca sângele lui Cristos să nu fie extraordinar de rodnic.
Uneori nu ne dăm seama de prezenţa sfinţilor care stau alături de noi, dar cu siguranţă că şi noi am cunoscut atâţia. Atâtea mame pline de iubire faţă de Dumnezeu; bărbaţi blânzi şi gata de sacrificii eroice şi ascunse; tineri loiali şi generoşi; bătrâni smeriţi şi senini; bolnavi plini de speranţă şi de bunătate: toţi sunt sfinţi necunoscuţi.
Într-o bună zi va străluci bunătatea lor. Astăzi este suficient să ştim că sfinţenia lor este ca sarea, care fereşte lumea de distrugere totală. Şi acest gând să facă să izvorască în inima noastră o mare mulţumesc spus Domnului, artizanul sfinţeniei.
Cine sunt de fapt sfinţii? Ne-o spune evanghelia: Sfinţii sunt cei săraci cu inima. Şi săracii sunt cei care au învins ispita de a avea şi s-au lăsat atraşi de fascinaţia dăruirii... Săracul nu-şi bazează viaţa sa pe nisipul moale al banului (şi a derivatelor sale), dar pe stâncă, pe temelia care este Dumnezeu: pentru aceasta orice sfânt este sărac şi orice adevărat sărac este sfânt.
Sfinţii sunt cei blânzi şi milostivi: cei care au învins războiul înlăuntrul propriei inimi cu duşmanul cel mai teribil, cel mai periculos: mândria. Cine a învins orgoliul nu va putea să urască vreodată pe cineva, deoarece îl are pe Dumnezeu în inimă şi Dumnezeu nu poate urî, dar numai iubi. Cel blând simte compasiune, pentru că comuniunea cu Dumnezeu îl duce să gândească şi să reacţioneze aşa cum gândeşte şi reacţionează Dumnezeu: şi Dumnezeu este infinit de milostiv.
Sfinţii sunt cei curaţi cu inima: adică cei care nu au măşti su intenţii ascunse sau faţă dublă. Cei curaţi cu inima sunt cei care trăiesc în transparenţă şi, fiind limpezi în sentimentele lor, sunt capabili să respecte pe aproapele. Curăţia inimii este libertate adevărată; cine este cu adevărat liber nu are nevoie să-şi creeze sclavi în jurul său, nu poate crea sclavi. În timp ce cel necurat este incapabil de iubire: el îi va folosi pe alţii, dar nu-i va iubi niciodată!
Dacă am reuşi să înţelegem cum curăţia este o condiţie absolut necesară pentru pacea între oameni! Ar fi mai frumoasă convieţuirea între oameni dacă ar fi un pic de curăţie în inima tuturor oamenilor. Sfinţii sunt cei care plâng şi suferă, dar îşi păstrează speranţa; speranţa în Cel care nu decepţionează şi va şterge orice lacrimă. Sfinţii sunt cei persecutaţi din cauza iubirii faţă de Dumnezeu şi a aproapelui; într-adevăr, nu există iubire mai mare decât cea a celui care dă ceva din sine însuşi sau chiar se dă pe sine însuşi pentru cauza binelui. Cei persecutaţi pentru cauza binelui trăiesc calvarul lui Cristos; ba chiar, este Cristos cel care continuă să trăiască într-înşii pătimirea sa până la consumarea veacurilor. Sfinţenia are atâtea feţe, dar o singură inimă: inima eliberată de egoism şi care bate de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Ce fac sfinţii în cer? Ne răspunde sfânta Tereza a Pruncului Isus, care, într-o zi, a declarat: "Vreau să petrec cerul meu făcând bine pe pământ!". Acesta este Paradisul sfinţilor: a face bine pe pământ! Într-adevăr, dacă porunca cea nouă este valabilă pe pământ, atunci este mai valabilă şi în cer. Porunca cea nouă este aceasta: "Ca voi să vă iubiţi unii pe alţii; aşa cum v-am iubit eu, la fel să vă iubiţi şi voi unii pe alţii" (In 13,34).
Oare sfinţii nu sunt în stare să trăiască această poruncă? Sfântul Ioan spune: "Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţii noştri. Cine nu iubeşte, rămâne în moarte" (1In 3,14). Sfinţii, care au trecut de la moarte la viaţă pentru au iubi pe fraţii lor, oare nu se vor gândi la fraţii lor, care, pe pământ, luptă pentru a ieşi din păcat şi pentru ca să se deschidă la milostivirea mântuitoare a lui Dumnezeu? "În aceasta constă Iubirea: nu suntem noi cei care îi iubim pe Dumnezeu, dar este El cel care ne iubeşte şi l-a trimis pe Fiul său ca victimă de ispăşire pentru păcatele noastre" (1In 4,10). Iubirea constă în a merge în întâmpinare, în a face totdeauna primul pas spre aproapele nostru. Sfinţii trăiesc această iubire faţă de noi. Această caritate, această iubire care uneşte cerul şi pământul este împărtăşirea sfinţilor: un adevăr minunat şi mângâietor.
Este frumos să exclamăm în această zi: "Să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu; oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire" (1In 4,7-8). Dumnezeu este Iubire. Sfinţii sunt o vie mărturie. Duhul Sfânt, prin mijlocirea sfinţilor, să ne dăruiască această Iubire, pentru a fi şi noi sfinţi. Amin.
