În această Liturghie din solemnitatea Tuturor Sfinţilor cerul şi pământul se ating, Biserica pelerină în lume şi Biserica din ceruri se unesc. Şi noi ne unim în celebrarea Euharistiei la mulţimea nenumărată de bărbaţi şi femei care, stând în cer înaintea Mielului, laudă şi preamăresc înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu şi planul său de iubire.
Sărbătoarea de astăzi îi celebrează pe toţi fraţii noştri şi toate surorile noastre care deja contemplă faţa lui Dumnezeu în veşnicie. Ei ne oferă un tablou fascinant, încântător despre sfinţenia Bisericii, sfinţenie care este mult mai strălucitoare în contrast cu greşelile fiilor ei, pentru care este drept să cerem iertare, aşa cum a făcut papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, în urmă cu zece ani, la Marele Jubileu al anului 2000. Pentru că Biserica poate recunoaşte cu umilinţă păcatele şi greşelile fiilor ei în timp ce contemplă mulţimea numeroasă a sfinţilor săi, despre care vorbeşte lectura a doua din cartea Apocalipsului. Şi noi nu suntem departe de această mulţime imensă, ba chiar facem parte din ea. Este aşa cum se întâmplă la marile procesiuni: o parte din procesiune a trecut pe poarta bisericii - aceştia sunt sfinţii - în timp ce altă parte se află încă în drum - iar aceştia suntem noi. Dar punctul final este acelaşi.
Este frumos ca astăzi să facem memoria sfinţilor patriarhi şi profeţi din Vechiul Testament, a atâtor sfinţi pe care îi sărbătorim în timpul anului liturgic, în special pe cei canonizaţi, al celor canonizaţi şi beatificaţi recent, cum este fericitul Bogdánffy Szilárd, episcop martir, beatificat sâmbătă, 30 octombrie la Oradea. Este frumos să ne amintim de toţi sfinţii care nu au fost canonizaţi, dar pe care îi ştim că sunt părtaşi de slava lui Dumnezeu, cum sunt mulţi martiri din timpurile recente, care au murit pentru numele lui Cristos, cum a fost şi episcopul nostru martir Anton Durcovici, până la ultimii ucişi; episcopi, preoţi, laici, persoane consacrate ucişi în atâtea părţi ale lumii chiar mai aproape de timpurile noastre. Este frumos să lărgim privirea spre nenumăraţi sfinţi fără nume - persoane simple, mame şi taţi de familie, tineri şi bătrâni, preoţi şi surori - care au trăit în ascuns în mod radical credinţa, care au învins răul cu binele, cu gesturi zilnice de iubire, care au acceptat încercările vieţii ţinând privirea aţintită spre Isus.
Amintim în afară de aceştia pe sfinţii, pe care sfântul Augustin îi numeşte "ascunşi", pentru că au trăit dincolo de hotarele istorice şi geografice ale Bisericii. Toate aceste miliarde de sfinţi sunt prietenii noştri, se roagă pentru noi, participă la suferinţele noastre, împărtăşesc bucuriile noastre, ne aşteaptă în cer.
Despre sfinţii evocaţi de prima lectură, cea de-a doua, din Scrisoarea sfântului Ioan, ne oferă motivul profund al sfinţeniei lor. Motivul este faptul că Dumnezeu ne iubeşte mult şi ne vrea binele. Secretul sfinţeniei nu este un efort omenesc, ci iniţiativa gratuită de iubire cu care Dumnezeu ne cheamă să fim fiii săi. Dumnezeu se implică în istoria noastră imprimând în faţa noastră sfinţenia sa, făcându-ne părtaşi la iubirea sa.
Această iubire de copii ai lui Dumnezeu este binecuvântare pentru lume. În evanghelie, fragment luat din evanghelistul Matei, Isus ne învaţă că devenim fii ai lui Dumnezeu, trăind fericirile care au marcat existenţa sa pământească de Fiu al lui Dumnezeu. Şi fericirile sunt atitudini care însănătoşesc omenirea. Mai ales în dramaticul moment istoric actual, dacă trăim fericirile sărăciei, ale blândeţii, ale milostivirii, putem contribui în mod eficace la aplanarea conflictelor, la refacerea situaţiilor sfâşiate de violenţă şi de ură. Dacă devenim făuritori de pace, putem înfrânge violenţa verbală prin cuvinte de bunătate. Dacă avem o inimă curată, putem să facem să strălucească lumina speranţei şi în noaptea cea mai întunecată a lumii.
Sfinţenia fericirilor are această putere, putem să înţelegem expresiile de chemare la sfinţenie pe care ni le adresează în permanenţă Biserica pentru fiecare creştin. De altfel, este o angajare pentru fiecare botezat, indiferent de starea socială sau starea de viaţă, întrucât toţi sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la perfecţiunea carităţii.
Pentru un botezat ar fi un nonsens să se mulţumească cu o viaţă mediocră, trăită la limita unei morale minimaliste şi a unei religiozităţi superficiale. Atunci când la Botez este adresată întrebarea: "Voiţi ca acest copil al dumneavoastră să primească Botezul?", este ca şi cum s-ar întreba: Voiţi ca acest copil al dumneavoastră să devină sfânt?
De aceea este necesar să ne fixăm cu toţii această măsură înaltă a vieţii creştine obişnuite.
Sfinţenia ca dar şi misiune este aceea care foloseşte mijloacele obişnuite ale vieţii de fiecare zi: rugăciunea, care deschide inima la iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui; liturgia de fiecare duminică, sacramentul Spovezii, anul liturgic, lectura Sfintelor Scripturi după modelul lectio divina, care ne face să descoperim cuvântul lui Dumnezeu care ne interpelează, ne orientează, ne plăsmuieşte existenţa, apoi misiunile. O sfinţenie care angajează viaţa de fiecare zi şi transformă lumea şi istoria, care fereşte lumea de autodistrugere şi de războaie şi pregăteşte calea păcii.
A fost odată o tânără care era slujitoare într-o fermă - nu se mai ştie unde. Această tânără părea atât de neînsemnată, încât nu era chemată decât prin cuvintele "ei, tu!" I se uitase complet numele, chiar ea nu-şi mai amintea de nume. Totuşi, după moartea sa, când această tânără a ajuns în paradis, mare i-a fost surpriza constatând că a fost condusă lângă cei mai mari sfinţi ai cerului. Da, că aşa discretă şi puţin remarcată cum a fost viaţa ei, tânăra trăise astfel încât a ajuns aici, fără să-şi dea seama, la cea mai înaltă treaptă de sfinţenie. Şi da, plină de nevinovăţie, ea se simţea jenată şi surprinsă, la fel şi ceilalţi sfinţi erau încurcaţi. Toţi ştiau că, neposedând niciun nume propriu, această nouă sfântă nu va putea primi niciodată vreo rugăciune, dorinţe care să-i fie adresate direct! Deja, sfinţii cei mai generoşi îi propuneau să împartă cu ei aceste dorinţe şi rugăciuni ale celor de pe pământ, dar ea refuza politicos spunând că până în prezent ea s-a descurcat bine şi ar putea continua... până când ar fi intervenit interdicţia divină. Domnul a dat sentinţa: "La noua sfântă fără nume vor merge toate rugăciunile fără nume". Şi din acea zi, spre această mică sfântă, căreia nu i se cunoaşte numele, se îndreaptă cele mai multe rugăciuni. Căci spre ea se înalţă toate aspiraţiile oamenilor, de fiecare dată când, chiar fără să-şi dea seama, sunt înclinaţi spre vreun bine sau o dorinţă confuză de a face lumea mai bună... Fiecare zâmbet, fiecare zgomot, cele mai curate emoţii sunt primite şi binecuvântate de sfânta fără nume.
Să cerem mulţimii imense a sfinţilor din cer, pe care îi sărbătorim astăzi, să mărească în noi dorinţa de a trăi plinătatea fericirilor, de a participa la blândeţea, umilinţa, la curăţia inimii lui Isus, la pacea pe care el a dăruit-o şi ne-o dăruieşte încontinuu, să mărească în noi dorinţa după paradis. Amin.
