Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Numai Dumnezeu e mare! Cristos Rege, dar ce fel de rege?
Deasupra lui era o inscripţie. "Acesta este regele iudeilor!" (Lc 23,38)
Celebrăm astăzi o zi unică, cum, de fapt, celebrăm în fiecare an un mister care nu a mai fost şi nu o să mai fie niciodată, moartea unui om pe o cruce, cruce care devine tron, un tron al unei domnii sau împărăţii, care nu se aseamănă cu niciuna de pe acest pământ, o împărăţie nouă, "o împărăţie veşnică şi universală, împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii şi a păcii", aşa cum o zugrăveşte Prefaţa de la jertfa Sfintei Liturghii din această măreaţă solemnitate a lui Cristos, Regele Universului.
Am început jertfa Sfintei Liturghii cu un cuvânt din Cartea Apocalipsei, care ni-l caracterizează pe cel pe care-l celebrăm, cu aceste cuvinte: "Vrednic este mielul, care a fost înjunghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria şi cinstea. Lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor" (Ap 5,12; 1,6).
Nimănui altuia, din istoria lumii, nu i s-a mai putut face un asemenea elogiu şi un asemenea portret, căci nimeni nu a avut ca tron o cruce pe care a îmbrăţişat-o pentru alţii, pentru noi cei greşitori, pe care ne-a iubit până la moarte şi încă moartea pe cruce. El n-a murit pentru a căpăta un titlu de onoare, nu, ci pentru a ne împărtăşi iubirea sa, iertarea şi dreptul de a avea parte de o împărăţie veşnică.
Când am celebrat misterul morţii în Vinerea Mare, de acolo de sus, de pe tronul crucii sale a înălţat cea mai impresionantă rugăciune pentru noi toţi pentru toţi oamenii: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!" (Lc 23,34). Aici a fost momentul dăruirii sale şi al victoriei asupra răului, asigurându-ne de darul milostivirii şi al iertării, iertare pe care o îndreaptă spre noi, aşa cum a făcut-o pentru tâlharul răstignit cu el, care a recunoscut în el pe singurul condamnat fără vreo vină şi căruia i se încredinţează cu toată convingerea şi încrederea: "Isuse, Fiul lui David, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!" Iar Isus în clipa supremă a dăruirii sale îi spune: "Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!" (Lc 23,43).
Au trecut mii de ani şi mii de regi şi împăraţi. Numele lor au rămas ici şi colo în cărţile de istorie. Numai unul a schimbat lumea şi a lăsat un testament care trece peste veacuri, testamentul iubirii sale, crucea sa care în cei peste două mii de ani străluceşte pentru că pe ea s-a înălţat Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, împlinind şi astăzi cuvântul: "Când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32).
Mi-a fost dat să întâlnesc, în primii ani de preoţie, un exemplu din istoria unui rege care se considera regele regilor acestui pământ. Este vorba de regele Ludovic al XIV-lea, supranumit "regele soare".
În anul 1715 acest rege murea după o domnie de 72 de ani. El s-a intitulat "cel Mare" şi a fost monarhul care a făcut faimoasa declaraţie: "Eu sunt statul". Curtea lui era somptuoasă. Se spune totuşi că ar fi fost înmormântat în grabă şi fără mare fast; toţi se temeau de o revoltă. La înmormântarea lui a participat marele predicator al timpului B. Massilon, care mai târziu avea să ajungă episcop de Clermont (1717).
Când a început celebrarea înmormântării s-a dat dispoziţie ca la catafalcul pe care se afla regele soare să rămână doar o singură lumânare. Se spune, predicatorul Massilon a coborât de pe amvon, s-a apropiat de sicriu şi a strigat de trei ori: "Sire!", apoi a lovit de câteva ori sarcofagul. Neprimind nici un răspuns, a stins lumânarea şi, întorcându-se la amvon, a declamat cu mare autoritate: "Numai Dumnezeu e mare, fraţii mei, şi, mai ales, în acest ultim moment el, viu şi victorios, participă la moartea regelui regilor pământului".
El, regele soare, a coborât în mormânt şi nu s-a mai ridicat şi nici nu a mai răspuns; doar cronicile notează că a existat.
Doar unul este cel care dă puteri regilor pământeni şi care a învins răul şi moartea, iar acum, victorios, domneşte în veci de veci. Nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui. Mormântul lui e gol şi de două mii de ani dă mărturie că este viu. El, care a înviat, dăruieşte regilor şi mai marilor lumii puterea de a conduce popoarele pe drumul demnităţii lor.
Astăzi este ultima duminică din anul bisericesc, pe care Biserica Catolică a dedicat-o lui Cristos, Regele Universului, ca o concluzie ce trebuie să ne amintească mereu de faptul că a lui este împărăţia cea nouă câştigată prin moartea sa pe cruce pentru care şi-a vărsat sângele ca semn al iubirii veşnice cu care a venit din cer.
Pe parcursul tuturor duminicilor de peste an şi în ciclurile Adventului, ale Naşterii Domnului, mai ales în cele ale Postului Mare şi ale timpului pascal, am avut ocazia să retrăim toate misterele din viaţa lui Isus coborât din ceruri pe acest pământ pentru a le arăta tuturor oamenilor o împărăţie nouă, împărăţie deschisă tuturor celor care-l vor iubi şi urma pe el, regele adevărat, aşa cum au făcut-o, veac după veac, sfinţii care l-au urmat până la moarte, însuşindu-şi întru totul legile şi principiile noii împărăţii, în care sunt invitaţi să intre toţi oamenii şi să se bucure de iubirea lui Dumnezeu, întrupată şi făcută vizibilă în Cristos care n-a venit să fie slujit, ci să slujească.
Lecturile sfinte ne oferă lumina necesară pentru a înţelege cine este Isus, ce fel de rege este el, ce a făcut şi face pentru noi şi ce anume cere de la noi.
În prima lectură din Cartea a doua a lui Samuel descoperim că sub imaginea regelui David, care a primit din partea Domnului ungerea şi asigurarea că el va paşte poporul său Israel şi va deveni conducător peste casa Domnului, este vorba de o prevestire că poporul întreg va primi un rege care să conducă popoarele, un rege aşteptat de toţi, iar acest rege, descendent din casa lui David nu este altul decât însuşi Mesia, cel trimis de Tatăl, adică Cristos cel uns şi proclamat rege peste toate sufletele şi peste toate popoarele.
În lectura a doua din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni ne este prezentat portretul adevărat al celui ce a fost ales de Tatăl să conducă poporul său, care a venit să elibereze lumea de sub puterea întunericului, strămutându-i pe toţi în împărăţia Fiului iubirii sale. Un adevărat elogiu adus celui ales şi trimis de Tatăl să-i adune pe toţi într-o familie nouă, devenind el însuşi capul noului trup, care este Biserica, ca prin el să reconcilieze toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale între toţi cei de pe pământ, ca şi între cele din ceruri.
Înţelegem ce fel de regalitate are Isus cel ales şi trimis de Tatăl să fie adevăratul păstor care să conducă poporul său şi să-i ducă pe toţi la păşuni verzi şi la ape liniştite, cum spune psalmul responsorial de la această Liturghie. Calitatea lui de rege se referă la această operă purificatoare şi mântuitoare care priveşte sufletele şi destinul lor veşnic.
Evanghelistul Luca, cu spiritul lui de a lămuri lucrurile cu referinţă la misiunea lui Isus, ne face să înţelegem că inscripţia pusă deasupra lui de conducătorii şi soldaţii, care voiau să-şi bată joc de el, s-a transformat într-o adevărată declaraţie publică despre menirea lui şi despre misterul regalităţii sale. El este rege cu adevărat, el şi-a ales un altfel de tron, tronul iubirii totale, tronul dăruirii de sine, tronul iertării şi tronul răsplăţii pe care doreşte s-o împartă tuturor, adică crucea.
De pe crucea sa, tronul iubirii sale, acest rege, încoronat cu spini, a declarat pentru ce a venit pe pământ, de ce a fost ridicat de la pământ. Ca să-i atragă pe toţi la sine, să-i poarte în împărăţia sa, să le împartă iertarea: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!" (Lc 23,34), şi să audă toţi cei care vor privi spre el ceea ce a putut să audă răufăcătorul din dreapta lui: "Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis" (Lc 23,43)
Crucea, pe care el a fost ridicat şi deasupra căruia au aşezat acea inscripţie batjocoritoare: "Acesta este regele iudeilor!" (Lc 23,38), s-a transformat într-un adevărat tron de glorie, într-o tribună, cea mai înaltă din lume, o şcoală de iubire şi un tribunal de iertare.
De ce oare doar Cristos a putut să spună că este cu adevărat rege?
La această firească întrebare pe care ne-o punem noi în această zi de mare sărbătoare, vrem să-l ascultăm pe unul dintre cei care l-a întâlnit: "Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl" (Fil 2,5-11).
Astăzi, când Sfântul Părinte papa Francisc declară închis Anul Jubiliar al Milostivirii, ne simţim fericiţi şi îndreptăţiţi să mărturisim că cel pe care noi îl recunoaştem Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, cel care este chipul vizibil al Milostivirii Tatălui, este Cristos, regele sufletelor noastre, pe care l-au întâlnit atâţia şi s-au bucurat de iubire şi de iertare, singurul mare şi vrednic de laudă căruia să-i fie glorie în veci de veci.
Proclamând cu bucurie astăzi în solemnitatea Cristos, Rege, imnul gloriei sale: Cristus vincit, Cristus regnat, Cristus imperat, cântăm şi noi, cei adunaţi astăzi în catedrală, împreună cu Sfântul Părinte papa Francisc, cu toţi episcopii şi preoţii şi cu tot poporul celor mântuiţi: Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos de-a pururi porunceşte; pentru că singur ne iubeşte. Amin.
