Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Voi începe această predică cu un fapt povestit de A. J. Cronin. Într-o zi întunecată şi înnorată de toamnă, scriitorul intră într-o biserică din Viena. La un moment dat aude în spatele lui zgomot de paşi. Se întoarce şi vede un bărbat care poartă în braţe o fetiţă paralizată. Bărbatul se apropie de altar, aprinde o lumânare, ridică fetiţa până în dreptul flăcării şi rămâne câteva clipe în rugăciune. Scriitorul, emoţionat, se apropie de bărbat şi îl întreabă de ce face acest lucru. "Vin aici în fiecare zi pentru a împiedica să se stingă credinţa în inimile noastre", răspunde bărbatul, după care iese din biserică, îşi aşază copila într-un cărucior şi se îndreaptă spre casă.
Tema centrală a cuvântului lui Dumnezeu din Liturghia duminicii de azi este credinţa; mai exact, este suferinţa care ameninţă să stingă flacăra credinţei în inimile noastre; suferinţa pe care mintea noastră nu poate să o înţeleagă: pentru ce o îngăduie Dumnezeu? Pentru ce îngăduie Dumnezeu să sufere copiii nevinovaţi?
În prima lectură, într-un context istoric dramatic, profetul Habacuc îi pune lui Dumnezeu două întrebări pe un ton de reproş: prima întrebare: De ce, Doamne? De ce tu, care eşti drept, îngădui atâta nedreptate, atâta răutate? De ce nelegiuiţii îşi fac de cap, sunt prosperi, o duc bine, iar cei drepţi sunt călcaţi în picioare, au parte numai de suferinţă şi nenorocire? De ce a trebuit să moară în mod tragic bunul şi evlaviosul rege Iosia ca să-i ia locul Ioiachim, un rege nelegiuit care îl aruncă în temniţă şi-l ameninţă cu moartea pe profetul Ieremia care nu are altă vină decât aceea că spune adevărul? Legea este fără putere şi dreptatea nu se vede. Şi a doua întrebare: Până când, Doamne? Până când voi striga către tine, Doamne, fără să mă asculţi? Până când vei rămâne surd şi mut la tânguirile mele, fără să intervii, fără să-mi vii în ajutor?
Răspunsul Domnului e prompt: "Ai răbdare; va veni o zi când se va face dreptate; cel nelegiuit va fi pedepsit; dar cel drept va trăi prin credinţa lui; prin credinţă va supravieţui, se va salva de la disperare şi de la sinucidere".
În a doua lectură a Liturghiei găsim o situaţie asemănătoare. Primele comunităţi creştine erau lovite de încercări grele, de persecuţii. Apostolul neamurilor care îşi cheltuise viaţa, energiile, sănătatea, îşi riscase de atâtea ori viaţa vestind evanghelia, zăcea în temniţă, în lanţuri. Creştinii convertiţi de el, tulburaţi, se întrebau descumpăniţi: de ce permite Dumnezeu aşa ceva? Apostolul, din închisoare, îi încurajează, să nu se demoralizeze, să nu se clatine în credinţă în faţa unor situaţii pe care mintea lor nu le poate înţelege; logica lui Dumnezeu nu este logica oamenilor: "Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de iubire şi de înţelepciune, aceea înţelepciune de nepătruns a lui Dumnezeu, care pentru mintea oamenilor este nebunie.
Evanghelia Liturghiei începe cu o rugăciune spontană pe care apostolii au adresat-o lui Isus: "Doamne, sporeşte-ne credinţa!". Evanghelistul nu ne spune motivul pentru care apostolii au scos acest strigăt, dar putem bănui uşor. Apostolii se aflau într-o situaţie dramatică, traversau o criză dureroasă de credinţă. Îl însoţeau pe Isus în ultima sa călătorie la Ierusalim. La plecarea din Galileea, Isus le-a spus: "Mergem la Ierusalim!". "Foarte bine, Doamne, au spus apostolii. Mergem. Era şi cazul. Lumea te aşteaptă. Acolo vei urca pe tron, vei fi încoronat rege iar nouă ne vei da funcţiile cele mai importante". "Nu, nu, răspunde Isus. Acolo Fiul Omului va fi dat pe mâinile păgânilor care îl vor batjocori, îl vor scuipa, îl vor biciui şi îl vor omorî". Vestea a căzut ca un trăsnet peste capul apostolilor. Numai la aşa ceva nu se aşteptau. Isus mergea la Ierusalim să fie încoronat, dar nu cu o coroană de aur, ci cu una de spini; mergea să urce pe tron, iar tronul avea să fie o cruce. Apostolii nu mai înţelegeau nimic. mintea li s-a blocat. Speranţele lor de a face carieră politică s-au spulberat. Evanghelistul Luca chiar notează: "Ei nu au înţeles nimic din aceste lucruri, căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Isus" (Lc 18,31-34). Complet demoralizaţi, apostolii continuă să meargă alături de Isus, nu-l abandonează; mintea le era blocată, nu înţelegeau nimic; numai credinţa îi făcea să meargă mai departe; însă simţeau că e slabă credinţa lor; de unde strigătul: "Doamne, sporeşte-ne credinţa!" Şi Domnul a zis: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi zice acestui sicomor: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare», şi v-ar asculta". Rabinii timpului afirmau că sicomorul este copacul cel mai greu de dezrădăcinat. Cine a vizitat Ţara Sfântă a putut să vadă ce rădăcini groase şi adânci are sicomorul lui Zaheu la Ierihon. E un copac care, practic, nu poate fi dezrădăcinat.
Reiau afirmaţia pe care am făcut-o la începutul predicii: răul, suferinţa este marele duşman al credinţei. E o constatare pe care o face şi Conciliul al II-lea din Vatican care ne spune că "adeseori ateismul se naşte dintr-un protest violent împotriva răului din lume" (GS 19). Când ne loveşte suferinţa, Ispititorul ne şopteşte la ureche: Cum poţi să crezi în Dumnezeu? Cum poate fi Dumnezeu bun şi drept, dacă te lasă să suferi atât de mult, nevinovat fiind? Ieri am sărbătorit-o pe sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ea mărturiseşte că marile suferinţe în ultimele luni ale vieţii nu au fost cele fizice, care erau cumplite: avea tuberculoză, se sufoca. Pe vremea ei nu se inventaseră antibioticele. Marea suferinţă au fost ispitele împotriva credinţei. Se plângea Tereza pe patul de moarte: "Diavolul se învârte în jurul meu; nu-l văd dar îl simt... îmi sporeşte suferinţele ca să mă împingă la disperare... Duhul întunericului îmi spune: bătându-şi joc e mine: "Tu visezi lumina, o patrie înmiresmată, visezi să-l posezi veşnic pe Creatorul atâtor minunăţii, crezi că vei ieşi într-o zi din ceaţa în care putrezeşti? Haide, haide, bucură-te de moartea care îţi va da nu ce speri tu, ci îţi va da o noapte şi mai adâncă, noaptea neantului..." Am spus mai multe acte de credinţă de un an încoace decât în întreaga mea viaţă. Alergam la Isus şi-i spuneam: "Isuse, eu cred, cred că există paradisul. Cred că tu eşti bun şi că mă iubeşti chiar dacă mă laşi să sufăr atât de mult".
Credinţa şi numai credinţa ne dă curaj şi putere ca să nu ne prăbuşim când suferinţele ne lovesc. Ea ne asigură că suferinţa nu e absurdă, nu e inutilă; că suferinţa, suportată cu iubire, are o valoare infinită de mântuire. Ea nu e un "salt în iraţional", cum scrie filozoful ateu Albert Camus, ci este un salt în braţele lui Dumnezeu, Tatăl care ne iubeşte. Şi atunci când suferim, şi mai ales, atunci când suferim.
Conştienţi fiind că e atât de slabă credinţa noastră, să ne rugăm mereu cu apostolii: "Doamne, sporeşte-ne credinţa!".
