Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Credinţa este o temă care a suscitat deseori vii dezbateri şi uneori chiar şi contradicţii. A fi sau a nu fi credincios. A fi sau a nu fi necesar să credem. Astăzi, mai mult ca oricând, întâlnim foarte multe referiri la credinţă. În numele credinţei unii pornesc adevărate războaie. În numele credinţei, alţii îi asupresc pe confraţii lor. Însă pentru aceeaşi credinţă sunt şi persoane dispuse la sacrificiu, îşi jertfesc cu totul viaţa slujindu-l pe aproapele, se pun în slujba credinţei. Dar oare ce înseamnă a avea cu adevărat credinţă? Sau cine poate să spună că este un om al credinţei?
În Evanghelia duminicii de astăzi îi vedem chiar pe apostoli provocându-l pe Isus pe această temă. Probabil l-au văzut cum se roagă, l-au văzut cum gândeşte, i-au văzut atitudinea faţă de mulţimile care îl înconjurau, şi făcând o analiză a propriei vieţi l-au rugat pe Isus să le mărească credinţa crezând că vor fi lăudaţi pentru gestul lor. Însă, surpriză. Se pare că Isus oarecum îi condamnă deoarece s-au dovedit a fi oameni necredincioşi.
Prima lectură, luată din cartea profetului Habacuc, prezintă deja un moment de criză a credinţei. În faţa atâtor nedreptăţi şi nelegiuiri provocate de către "potentaţii" timpului, mai ales faţă de cei săraci şi neajutoraţi, atât profetul cât şi poporul se întreabă: De ce Dumnezeu îngăduie acest lucru? Până când va îngădui acest lucru? Se pare însă că Dumnezeu tace şi rabdă, însă dă un răspuns clar, fără echivoc prin viziunea pe care a avut-o profetul. Cel care nu are sufletul drept va pieri, iar cel drept va trăi datorită credinţei lui. Şi astăzi se poate vorbi de o adevărată criză a credinţei. Mulţi semeni de-ai noştri îşi fac iluzia că dacă sunt înscrişi într-un registru de botezaţi sau dacă-şi celebrează Căsătoria în biserică pentru a fi în rând cu lumea şi eventual a face o petrecere ca-n filme este suficient. De multe ori ne mulţumim şi noi cu gândul că dacă mergem regulat la biserică, făcând prezenţa poate în fiecare duminică, ne-am pus în regulă cu Dumnezeu şi ne-am asigurat mântuirea. Apar însă şi-n viaţa noastră momentele de criză personală, poate o neînţelegere în familie, o persoană dragă nouă care s-a îmbolnăvit, pierderea unui loc de muncă, sau atâtea momente de încercare. Şi deja privim cu mânie spre cer şi-l luăm pe Dumnezeu la întrebări. De ce Doamne mi-ai permis acest lucru tocmai mie care sunt un om credincios, care particip la biserică, nu am ucis pe nimeni, nu am furat de la nimeni, ba chiar am mai făcut uneori şi câte o faptă bună? Un preot italian povesteşte experienţa pe care a avut-o în urma unui cutremur devastator, care a distrus în întregime localitatea unde era paroh. Un vecin al parohiei, care tocmai îşi terminase casa cu multă trudă şi cheltuindu-şi toată agoniseala şi-a văzut într-o clipă totul năruit. Şi atunci, în semn de răzbunare, a aruncat un pantof spre cer cerându-i lui Dumnezeu socoteală. Eu însumi, spune preotul, intrând în biserică şi văzând că altarul pe care tocmai îl terminasem era distrus în întregime, l-am întrebat pe Dumnezeu: Deci, Doamne, tu aşa mă iubeşti pe mine? Mi-am dat seama că mă aflam într-o profundă criză de credinţă şi mă întrebam de ce a permis Dumnezeu aşa ceva? Însă, în timp ce mă lamentam, am fost trezit la realitate de strigătul unui copil: Părinte, veniţi repede, căci părinţii şi fraţii mei sunt sub dărâmături. Vă rog, ajutaţi-mă! Atunci am înţeles, spune preotul, că acolo sub dărâmături era Dumnezeu care aştepta din partea mea un semn concret de încredere în el. Voia să-mi pun viaţa în mâinile sale. Aştepta din partea mea o schimbare a vieţii. Înainte de a-l trage pe Dumnezeu la răspundere ar fi foarte interesant să recitim Biblia. Mai ales Cartea Genezei care ne explică faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa. Apoi, Dumnezeu l-a aşezat pe om în paradisul pământesc şi i-a oferit toate cele necesare pentru a fi fericit. Când Dumnezeu l-a creat pe om exista un raport de comuniune şi dialog între Dumnezeu şi om. Acest dialog însă, a fost întrerupt de acceptarea şi colaborarea cu ispita, din partea omului. În acel moment, omul a rupt legătura profundă ce-l unea cu Dumnezeu. Şi oare Dumnezeu este vinovatul? Ne aducem aminte de acel moment când Dumnezeu îl căuta pe Adam şi tragismul întrebării: Adame, unde eşti? Oare Dumnezeu nu ştia unde se află Adam? Şi, deşi Dumnezeu era atât de aproape, totuşi din acel moment omul s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, de creatorul său. Într-o alocuţiune de-a sa, în ziua de 11 noiembrie 1968, papa Paul al VI-lea declara: "Omul modern, se pare că nu mai este capabil să se gândească la Dumnezeu şi crede că poate singur mai bine, să-şi organizeze propria viaţă negându-l pe Dumnezeu. Ateismul modern are pretenţia de a da o explicaţie finală pentru toate lucrurile, conform intereselor de moment". Atitudinea lui Adam, care se ascunde de Dumnezeu, o întâlnim şi în zilele noastre. Recent, mai mulţi oameni de ştiinţă au afirmat că nu mai avem nevoie de Dumnezeu. S-a găsit explicaţia în ceea ce priveşte apariţia universului. Dumnezeu nu are nici o implicare în creaţie. Totul a apărut ca un fapt firesc datorită legilor fizicii. Nu se dă însă nici o explicaţie de unde au apărut aceste legi ale fizicii, cine a creat condiţiile necesare producerii efectului dezvoltării universului, ce a existat înainte de a exista aceste legi. Desigur, încă nu am reuşit să cunoaştem în întregime complexitatea fiinţei umane, dar avem pretenţia că îl cunoaştem pe Dumnezeu şi îl putem substitui, potrivit intereselor proprii. Da, pe Dumnezeu îl putem cunoaşte, dar într-un alt mod, prin credinţă. Credinţa, ne ajută să descoperim puţin câte puţin şi să ne asemănăm cu el făcând rodnice darurile pe care le-am primit pentru a fi cu adevărat după chipul său, aşa cum el ne-a creat.
Deseori ne întrebăm, asemenea apostolilor, ce am putea face pentru a mări în noi credinţa sau pentru a avea o credinţă adevărată. Răspunsul îl avem la îndemână. Credinţa nu constă în cunoştinţele acumulate, nici chiar în cantitatea de informaţii teologice pe care le poate deţine cineva, căci şi diavolul are cunoştinţe multe despre Dumnezeu. Credinţa vine din altă parte, din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, din trăirea acestui cuvânt în primul rând în interiorul fiinţei proprii şi apoi credinţa înseamnă exteriorizarea ei prin faptele zilnice pe care le săvârşim. Un exemplu de credinţă adevărată este Abraham, care a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, apoi l-a primit în inima sa şi în cele din urmă a dat şi roade. S-a abandonat cu totul în voinţa lui Dumnezeu, fiind dispus să-şi sacrifice chiar şi ultimul fiu. Acest exemplu a lui Abraham a fost urmat în decursul istoriei de atâţia sfinţi care şi-au jertfit cu totul viaţa lui Dumnezeu. Şi ne gândim la un sfânt Damian care l-a slujit pe Dumnezeu ajutându-i pe cei leproşi, ne gândim la maica Tereza de Calcutta care şi-a trăit viaţa printre marginalizaţii societăţii. Ne gândim la sfânta Tereza a pruncului Isus care s-a închis în Carmel pentru a trăi numai pentru mirele ei Cristos. Şi exemplele ar putea continua. Nu putem să nu ne gândim şi la atâţia oameni ai timpului nostru care prin truda zilnică îi oferă lui Dumnezeu ofranda vieţii lor, fie muncind cu trudă pentru familiile lor, fie acceptând cu seninătate bolile pe care le au de înfruntat. Un astfel de exemplu l-am primit şi eu anul trecut, când într-un pelerinaj în Ţara Sfântă, a decis să vină şi un domn care în urma unui accident cerebral a rămas cu o semipareză. Se deplasa cu greu, cu ajutorul unor cârje, însă şi-a dorit mult să ajungă în Ţara Sfântă, pe urmele lui Isus. Într-o zi, în timp ce urcam din Grădina Măslinilor spre Ierusalim, mi-am dat seama că acel domn nu mai era cu grupul. Privind în urmă am putut observa cum urca, cu multă dificultate, drumul greoi. M-am apropiat de el şi am vrut să-l ajut. M-a privit în ochi şi mi-a zis: Dacă Isus a putut urca pe Calvar cu o cruce pe spate, eu nu pot urca sprijinit de nişte cârje? şi am rămas fără cuvinte. Într-adevăr, credinţa pe care o avem nu şterge, nu anihilează problemele noastre zilnice. Ele rămân. Şi uneori problemele pot fi de netrecut pentru unul care nu are credinţă. Atunci, se apelează la surogate, droguri, alcool, distracţie totală. Sau unii ajung la gestul, de maxim egoism, al sinuciderii. Credinţa ne ajută însă să înfruntăm cu seninătate toate problemele pe care le avem, ne oferă siguranţa că nu suntem singuri, că împreună cu noi pe drumul greu al vieţii este Cristos. Credinţa ne oferă liniştea şi pacea interioară că nu se sfârşeşte totul aici, în suferinţă. După zbuciumul acestei vieţi este Tatăl care ne aşteaptă să ne ofere răsplata muncii pe care am depus-o. Să ne amintim de exemplul pe care ni-l oferă însuşi Cristos pe cruce, când s-a încredinţat, cu totul, voinţei Tatălui. A coborât pe pământ acceptând mizeria condiţiei umane, a acceptat batjocura chiar şi din partea acelora care le făcuse bine, a acceptat suferinţa şi moartea cea mai cruntă şi ruşinoasă pe cruce, dar la sfârşit a exclamat: S-a împlinit! Da, s-a împlinit voinţa Tatălui pe care el a acceptat-o din iubire, nu faţă de el, ci faţă de noi oamenii. Da, s-a împlinit şi s-a desăvârşit drumul care ne poate duce la fericirea adevărată. Dar noi, oare avem aceeaşi siguranţă a lui Isus că în fiecare zi împlinim voinţa Tatălui? Nu cumva ne împlinim voinţa proprie? Iar atunci când Dumnezeu nu ne-o împlineşte aşa cum am vrea noi, nu-l tragem imediat la răspundere sau îl facem vinovat pentru toate insuccesele noastre? Împreună cu apostolii să spunem şi noi astăzi, Doamne, dă-ne mai multă credinţă! Poate că nu vom reuşi să dezrădăcinăm un dud şi să-l sădim în mare, dar măcar vom reuşi să dezrădăcinăm din inima noastră îndoiala şi necredinţa şi ne vom sădi viaţa în marea iubirii sale. Amin.
