Lăudat să fie Isus Cristos!
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Ca să oprească năvălirile popoarelor barbare din nord, chinezii au construit Marele Zid, o graniţă monumentală de 21000 de km lungime, inaccesibilă, de netrecut. În primii 100 de ani de existenţă ai acestui zid, China a fost totuşi invadată de duşmani. N-a rezistat zidul? Ba da. Atunci, ce s-a întâmplat? Năvălitorii au mituit paznicii zidului şi au pornit pe porţile deschise de aceştia. Natura umană era oroarea. Eşecul planului chinezesc era că ei şi-au pus prea mare încredere în ziduri şi n-au făcut eforturi pentru zidirea caracterului paznicilor lui.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În această duminică, textul evanghelic începe cu o întrebare a unui din mulţime: "Sunt puţini cei care se mântuiesc?". Această întrebare era obişnuită în epoca lui Isus. Mulţi dintre contemporanii Domnului considerau că singurii care se vor mântui erau iudeii, cei care se aflau în interiorul zidurilor Palestinei. Isus răstoarnă argumentele şi încearcă să dea o învăţătură mai profundă referitoare la tema mântuirii: ospăţul pe care Dumnezeu îl va da în Împărăţia sa este deschis tuturor, este pentru bărbaţii şi femeile din orice parte a lumii. Isus nu răspunde la întrebarea cu privire la cantitatea celor mântuiţi, ci la efortul pe care acest lucru îl presupune. Altfel spus, pentru mântuire nu este suficient numai simplul fapt de a-l fi cunoscut pe Isus ori de a fi între zidurile unei Biserici, aşa cum nu a fost suficient Marele Zid chinezesc pentru a garanta securitatea localnicilor. E nevoie de mai mult, de trecerea prin poarta cea strâmtă. Viaţa conform voinţei divine nu este fără încercări, ceea ce are valoare costă. Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă cu condiţia să-i dăm un răspuns clar de credinţă şi de viaţă autentică. Isus nu dă reţete uşoare pentru mântuire, ne vorbeşte despre poarta cea îngustă şi despre poarta încuiată. Acest lucru invită la responsabilitate şi la seriozitate în propriul drum de mântuire. Ne îndeamnă Mântuitorul: "Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă".
Termenul grecesc folosit în original se referă la lupta atletului pentru câştigarea premiului. Se cere un efort pentru a intra pe uşa sau poarta cea strâmtă. Cel care aşteaptă să fie dus în cer pe pat comod de flori, care nu cunoaşte ce înseamnă tensiunea şi agonia luptei credinţei, nu are nicio şansă. Este vorba de lupta dintre două alternative: de a merge pe calea cea strâmtă sau pe calea cea largă, de a asculta de îndemnurile Duhului Sfânt sau de cele ale firii noastre pământeşti. Alegerea aceasta nu se face o dată în viaţă, o dată pe an, nici doar la marile sărbători creştine. Alegerea dintre calea strâmtă şi îngustă o facem zilnic, clipă de clipă.
La această alegere concretă i-a invitat papa Francisc pe tinerii din lumea întreagă, reuniţi la Cracovia luna trecută. Spunea papa că de multe ori se confundă fericirea cu o canapea, o canapea care să ne ajute să stăm comozi, liniştiţi, foarte siguri, o canapea împotriva oricărui tip de durere şi de teamă, o canapea care să ne facă să stăm închişi în casă, fără a ne trudi şi fără a ne preocupa.
Dar adevărul este altul. Nu am venit pe lume pentru a vegeta, pentru a ne simţi comozi, pentru a face din viaţă o canapea care să ne adoarmă. Dimpotrivă, am venit pentru un alt lucru: pentru a lăsa o amprentă. Este foarte trist a trece prin viaţă fără a lăsa o amprentă. Isus este Domnul riscului, este Domnul acelui "mereu mai departe". Isus nu este Domnul confortului, al siguranţei şi al comodităţii. Pentru a-l urma pe Isus trebuie o doză de curaj, trebuie să te decizi să schimbi canapeaua cu o pereche de papuci care să te ajute să mergi pe drumuri niciodată visate şi nici măcar gândite, pe drumuri care pot deschide noi orizonturi, capabile să contagieze bucurie, acea bucurie care se naşte din iubirea lui Dumnezeu, bucuria care lasă în inima ta fiecare gest, fiecare atitudine de milostivire. Timpul pe care îl trăim astăzi acceptă numai jucători titulari pe terenul vieţii, nu este loc pentru rezerve.
Lectura a doua, luată din Scrisoarea către Evrei, vine cu un îndemn practic: "Fiul meu, nu dispreţui disciplina Domnului". Sfântul apostol Paul, de asemenea, compară viaţa creştină cu un teren sportiv unde atleţii îşi impun o disciplină pentru a câştiga premiul.
Privind la viaţa noastră, observăm că prea adesea nu ne supunem disciplinei Domnului. Ne comportăm uneori ca nişte adolescenţi care nu reuşesc să vadă sacrificiul părinţilor pentru ca lor să nu le lipsească nimic. Uneori nu doar că nu mergem pe calea cea strâmtă ci, mai mult poate, îi închidem noi uşa Domnului pentru a nu mai fi în viaţa noastră.
Trântise uşa de la intrare din casă, supărat. Pe mama lui o lăsă în lacrimi, iar pe tatăl cu privirile în jos. Împlinise recent 18 ani, iar părinţii nu mai aveau ce să caute în viaţa lui. De Dumnezeu nu mai vrea să audă şi de Biserică nici atât. "Ce ştiu şi bătrânii aceştia că se tot bagă în viaţa mea?", îşi spuse cu ciudă în timp ce ieşea pe poarta casei, fără pic de recunoştinţă. "Ce ştiu ei?", o întrebare bună. Au ştiut să se trezească de patru ori pe noapte pentru tine când erai un ţânc, să te schimbe şi să-ţi dea de mâncare, iar tu le tai acum pofta de mâncare. Au ştiut să-ţi cumpere un training nou, ei nu-şi mai luaseră de ani de zile decât second-hand, ca tu să fii tot timpul la patru ace, pe afară, că pe dinăuntru nu ai vrut să te înnoieşti. Au ştiut să-ţi cumpere adidaşi noi, să mergi la şcoală, să ai o carte în mână şi un stilou, iar acum le scrii în inimă cuvinte grele. "Ce ştiu ei?" Mai nimic. Au ştiut să te înveţe să te rogi cu gândul că-l vei alege pe Domnul într-o zi ca un călăuzitor puternic. Când erai mic şi nu aveaţi maşină şi mergeaţi pe jos la biserică, pe ploaie, ţineau singura umbrelă ce o aveau deasupra ta. Tu mereu protejat, iar ei mereu expuşi. Au ştiut să-ţi dea doi lei din casă ca să ai bilet de tramvai spre şcoală, iar tatăl tău a mers pe jos la lucru, nu o dată. Iar acum nu dai doi lei pe ei. Când te-ai înscris la liceu au împrumutat bani să-ţi ia un calculator, să fii în pas cu colegii, să nu le mai comentezi mereu că tu nu ai. Dar, deşi aveai calculator, ai rămas în spate cu calculele de recunoştinţă. Data viitoare să nu mai trânteşti uşa! E uşa în care mama ta zilnic a ieşit să te întâmpine când veneai de la şcoală, să te cheme de la joacă la masă. Data viitoare să nu-i mai laşi în lacrimi! Când ai tăi plâng din cauza ta, nu ai cum să-ţi fie bine în viaţă. Data viitoare să ştii, oriunde ai fi, că ei se roagă pentru tine, că şi-ar dori de la tine un buchet din floarea numită "ascultare", că şi-ar dori să te vadă că te întorci, nu doar spre ei cu recunoştinţă, ci şi spre Dumnezeu, cu căinţă. Data viitoare să ştii că prietenii vin şi pleacă, părinţii rămân şi te aşteaptă în spatele uşii, trântite de tine, dar deschisă de ei la câteva minute după ce ai plecat, ca să te mai vadă o dată.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dacă părinţii se ocupă cu atâta grijă de binele copiilor şi cu spirit de sacrificiu neîntrerupt sunt alături de ei, cu atât mai mult Dumnezeu este cu noi, iar noi, prin credinţă, suntem invitaţi să vedem binefacerile lui Dumnezeu pe calea vieţii noastre. Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă! Străduinţa, intrarea şi poarta strâmtă sunt imagini care indică efortul, dăruirea pentru a-l urma pe Domnul şi a ajunge la mântuire. Nu înseamnă că mântuirea este rezultatul efortului nostru. El este Mântuitorul! Însă ne invită şi pe noi să participăm cu libertatea noastră, cu voinţa noastră şi cu munca noastră la această mântuire pe care ne-o oferă. Să-i cerem Domnului harul de a fi găsiţi vrednici să participăm la masa cerească. Euharistia pe care o celebrăm acum ne oferă forţa şi curajul pentru a trăi pe pământ astfel încât într-o zi să vedem deschiderea uşii strâmte a locuinţei cereşti. Amin.
