Ca de fiecare dată şi în această duminică, lecturile pe care tocmai le-am ascultat scot în evidenţă planul şi voinţa lui Dumnezeu cu omul de atunci şi din zilele noastre. Şi cum Dumnezeu este unul, atotputernic şi veşnic, nu putea să fie mai amabil faţă de cei de atunci şi mai sever faţă de cei de astăzi, dar nici invers. Domnul vrea ca toţi oamenii care îi poartă chipul şi asemănarea să se mântuiască, să fie eliberaţi şi să trăiască într-un sentiment de certitudine şi siguranţă acum pe pământ, dar şi în perspectiva vieţii veşnice. Prin ce a făcut Cristos ascultând şi punând în practică voinţa lui Dumnezeu ne face să înţelegem că mântuirea este universală, este pentru toţi: mari şi mici, puternici şi slabi, sănătoşi şi bolnavi, bogaţi şi săraci, virtuoşi şi păcătoşi, mai ales pentru cei din urmă: pe toţi Cristos ne-a avut în vedere.
Profetul Isaia preia şi predă oamenilor mesajul benefic al Domnului: "Vin să adun pe oamenii din orice naţiune şi de orice limbă să vadă slava mea; popoarele cele mai depărtate şi insulele din zarea îndepărtată vor auzi şi vedea slava mea. Pe diferite căi şi cu mijloace mai rudimentare sau moderne îi voi conduce până la templul Domnului. Iar dintre ei voi alege chiar şi preoţi şi leviţi". Numai Dumnezeu ştie şi poate să facă acestea pentru slava sa şi mântuirea omului.
Psalmul responsorial este un ecou a ceea ce Dumnezeu a început: pregătiţi la şcoala sa putem înţelege şi da curs mandatului de a merge în lumea întreagă şi de a predica această veste bună, chiar cu riscuri şi jertfe importante.
Scrisoarea către Evrei nu ne ascunde realitatea: pentru a merge şi a predica este nevoie de ordine şi disciplină, de pregătire şi practică, de zel şi de efort continuu; pe cine-l iubeşte Domnul îl pedepseşte, îl bate cu varga pe fiul care îi este drag; acestea nu sunt motive de descurajare, ci doar o lecţie la care nu avem voie să rămânem corigenţi sau, mai grav, repetenţi. O atitudine indiferentă ar fi tot ce se poate mai rău.
La rândul ei, evanghelia lasă o impresie de severitate: "Doamne, câţi sunt cei care se mântuiesc?" La această întrebare Dumnezeu nu răspunde; nici Isus: el nu spune că sunt puţini sau mulţi, dar atrage atenţia şi îndeamnă: "Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă". "Dacă voi, în calitate de ucenici ai mei nu veţi face lucrul acesta, atunci vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu toate popoarele şi toate limbile".
Sfânta Scriptură şi credinţa nu răspund la toate întrebările şi mai ales la curiozităţi; aici nu este loc şi timp pentru "trafic de influenţă".
Isus subliniază: nu e important câţi se mântuiesc; el a venit pentru toţi; ceea ce e important este să ştim cum ne putem mântui. Aşadar, poarta e strâmtă; e greu, dificil, să intri prin ea, dar nu imposibil. Poarta în sens literar şi figurat este locul sau spaţiul prin care intri în incinta unei case, a unui oraş sau a unei proprietăţi. Teologic se vorbeşte şi de porţile locuinţei morţilor sau de porţile paradisului.
Pentru noi, oamenii, aceste porţi au diferite dimensiuni, diferite culori şi diferite utilităţi, şi adesea le găsim închise sau deschise. Pentru Dumnezeu însă, toate sunt egale, toate sunt frumoase şi, mai ales, toate sunt deschise; chiar Isus spune că "eu sunt poarta". Numai el are cheile pentru a închide şi pentru a deschide. Şi paradoxal spune: "Iată stau la uşă şi bat". Cine este acasă şi îi deschide? Cea din evanghelia de azi este strâmtă şi puţini intră prin ea; în alte cazuri e largă şi mulţi îi trec pragul; nu de multe ori e ocolită căci se mai poate sări şi gardul.
Cardinalul Wyszynski, primatul Poloniei, scria în septembrie 1953: "Viaţa mea ar fi fost imperfectă dacă nu aş fi cunoscut şi ce este închisoarea". Episcopul martir Anton Durcovici, în celula morţii, cu glas slăbit spunea că moare de foame şi sete şi că cere dezlegarea. Cu acelaşi glas le spunea colegilor să-şi poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii, poarta cea strâmtă va fi deschisă pentru a intra în veşnicia fericită.
Chipuri şi asemănări ale lui Dumnezeu, exemple şi atitudini care ne dau tăria şi curajul să ne străduim să intrăm pe poarta cea îngustă. Drumul până la poartă este presărat de crucile vieţii de fiecare zi, de încercări şi atâtea nereuşite; păcatul şi egoismul din noi pot bara calea noastră către poartă. Ajutorul pe care Dumnezeu ni-l pune la dispoziţie ne arată că drumul început în ziua fericită a botezului nostru este deschis pentru toţi; nimeni nu este exclus şi, în egală măsură, nimeni nu este privilegiat.
Pentru a trece trebuie arătate probe solide. Ceea ce contează nu este apartenenţa declarată la "clubul celor mântuiţi", numele înscris într-un registru, prietenii lăudate, gura plină de cuvinte creştine, predici făcute sau ascultate, practici religioase la care au participat ("am mâncat şi am băut" cine ştie de câte ori Euharistia), ci angajamentul concret, efortul asiduu, coerenţa vieţii, mărturia făcută cu fapte, obiceiul de a consulta conştiinţa. Nu este suficient de a proclama şi apăra valorile evanghelice. Trebuie "dovedit" că le-am imprimat în conduita noastră.
Trebuie să mă conving. Acea poartă este strâmtă şi pentru mine. Mântuirea nu este uşoară nici pentru mine. Intrarea nu este sigură nici pentru mine. Am impresia că "poarta strâmtă" este echivalentă cu "urechea acului" prin care este extrem de greu să poată trece bogata cămilă. Numai că aici poarta este strâmtă pentru toţi, nu numai pentru bogaţi. Şi dacă este vreo cocoaşă prea mare care face extrem de grea trecerea, aceasta este reprezentată de prezumţia aşa-zişilor "drepţi", puri, perfecţi, sau a acelora care se laudă cu raporturi "de banchet" cu Domnul, revendică cunoştinţe pe tărâm religios la toate nivelurile şi care, în ciuda acestora, se simt îngheţaţi de acea etichetă de "făcători de nelegiuiri". Putem spune că poarta strâmtă interzice accesul omului care minte (sau mai bine, a acelui individ a cărui viaţă este minciună)?
Toţi avem vocaţia de a merge în cer, iar calea se lărgeşte pentru cel care-l iubeşte pe Cristos, pentru cel care ascultă cuvântul său şi îl pune în practică. Tot creştinul este chemat să dea mărturie despre Cristos. Despre primii creştini, săraci şi rudimentari din multe puncte de vedere, dar bogaţi spiritual, se spunea "cum este sufletul pentru trup, aşa sunt creştinii pentru lume!" Ateismul militant care a invadat atâtea popoare nu ne permite să spunem acelaşi lucru despre creştinii de astăzi, care nu sunt contra lui Dumnezeu, dar îl uită cu atâta uşurinţă sau îi dau un loc intermediar, pe o anumită scară de valori, în viaţa lor.
Credem că nu suntem de folos, e prea greu şi prea mult, suntem prea neînsemnaţi pentru câte sunt de făcut! Cu toate acestea, Cristos ne cheamă, ne pregăteşte, ne trimite ca prin fapte bune, printr-o viaţă onestă, prin efort constant, prin răbdare şi îndrăzneală, să ne procurăm mântuirea. El este cel care ne ţine în stare de veghe, el este cel care ne avertizează: "Daţi-vă silinţa". În caz contrar, să nu ne supărăm dacă la momentul potrivit el ne va răspunde: "Nu ştiu de unde sunteţi". Nu contează dacă suntem cei dintâi sau pe la mijloc sau cei din urmă: important este dacă lumea, dar mai ales Dumnezeu, ne va recunoaşte ca "a fi dintre ai lui"; la rugăciunile noastre numeroase şi insistente Isus ne va recunoaşte vocea şi va spune: "Da, ştiu de unde sunteţi".
