Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cu siguranţă aţi auzit deja povestea despre dorinţa unui om bogat. În această poveste este vorba despre un rege care s-a îmbolnăvit foarte grav. A promis jumătate din împărăţia sa aceluia care îl va vindeca. Primeşte tot felul de sfaturi cum şi ce trebuie să facă, dar nimic nu-i foloseşte. Într-un final cineva trimite prin slujitori acest sfat: "Căutaţi un om fericit şi cereţi-i cămaşa. După ce va fi îmbrăcat cu acea cămaşă regele se va vindeca". Imediat slujitorii au plecat să caute acel om fericit. Dar cine era bogat nu avea sănătate, cel care era sănătos era sărac, cel care nu era nici sărac, nici bolnav acela se confrunta cu probleme de familie. Într-o seară se auzea dintr-o colibă sărăcăcioasă această rugăciune: "Laudă să-i fie lui Dumnezeu! De muncit am avut destul, am şi obosit, am stat la masă, m-am săturat iar de-acum îmi pun capul la odihnă fericit". Atunci servitorii s-au bucurat şi au spus: "În sfârşit am găsit omul fericit!". I-au spus: "Dă-ţi jos cămaşa, atâţia bani îţi oferim pe dânsa cât doreşti tu. Omul fericit a zâmbit şi a spus: "Eu v-aş da-o cu mare plăcere dar nu am cămaşă". Învăţătura acestei povestiri este că nu putem găsi vindecarea, fericirea, împrumutând un lucru care a adus fericire altuia. Nu găsim fericirea cumpărând ceea ce ne poate vinde cineva într-un ambalaj frumos, atrăgător. Fericirea nu se află în piaţă, nici în magazine. Nu se poate comercializa, aşa cum încearcă unii să convingă astăzi.
În evanghelia de azi, omul bogat ia o decizie înţeleaptă faţă de recolta sa îmbelşugată, dar nu este la fel de înţelept cât priveşte însăşi viaţa lui: "Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!" Trăieşte clipa!, am spune noi astăzi! Fericirea nu este averea, fericirea nu este măreţia. Dacă am văzut că fericirea nu se poate comercializa, ea nu se poate nici depozita, înmagazina, conserva. Fericirea se construieşte clipă de clipă. Nu poate fi prinsă într-o cutie frumoasă şi păstrată pentru totdeauna.
Pe de altă parte, Cartea Regilor din Vechiul Testament ne prezintă cum profetul Ilie este trimis de Dumnezeu la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului pentru a primi hrana zilnică în timp ce se ascundea de regele Ahab. Aceasta îi mărturiseşte lui Ilie că mai are doar puţină făină şi puţin ulei pentru a pregăti o ultimă pâine pentru ea şi fiul ei şi apoi vor muri. Dar generozitatea ei este răsplătită de Dumnezeu şi resemnarea ei se transformă în fericire, pentru că pregătind de mâncare întâi profetului, Dumnezeu i-a asigurat hrana ei şi fiului ei pe toată perioada secetei.
Avem aşadar două atitudini diferite: pe de o parte bogatul din evanghelie care vrea să-şi fixeze fericirea în averea sa iar pe de altă parte văduva din Sarepta Sidonului care se resemnează în faţa sărăciei, a lipsei de hrană. Amândouă atitudinile au în vedere doar perspectiva vieţii pe acest pământ. Bogatul care are totul din belşug şi-i prisoseşte, se gândeşte că în aceasta găseşte fericirea. Văduva săracă are ultimele resurse şi se gândeşte cu resemnare la moarte.
Atunci am putea să ne întrebăm unde găsim fericirea necondiţionată de posedarea bunurilor sau de lipsa bunurilor? În ce constă adevărata fericire?
Vă propun să luăm în consideraţie în continuare trei moduri de a trăi fericirea adevărată.
1. Adevărata fericire se regăseşte în iubire
În marile oraşe, mai ales la ruinele cetăţilor vechi, se vând bijuterii de aur la un preţ convenabil. Mereu se găsesc persoane care le cumpără dar după aceea îşi dau seama că sunt falsuri. Aşa suntem şi noi în privinţa iubirii. Iubirea este numită şi instinct, patimă dar toate acestea nu sunt întrutotul adevărate; ne duc cu gândul mai degrabă la posesie. Adevărata iubire înseamnă dăruire. Isus ne spune: "luaţi şi mâncaţi.... luaţi şi beţi din acesta toţi". Veniţi voi cei însetaţi, suferinzi, voi cei dispreţuiţi "ca fericirea voastră să fie deplină". Dar imediat apare marea întrebare: De ce fericirea presupune iubire? Tocmai pentru faptul că iubirea se dăruieşte, şi acela care dă este într-adevăr bogat, fericit.
Poetul german Rainer Maria Rilke spunea: "Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte nu sunt decât un preludiu. Iubirea e un imbold prin care fiecare să se desăvârşească, să devină cineva, să devină o lume el însuşi de dragul cuiva."
Lumea de astăzi pare a deveni tot mai rece. Dar acolo unde este iubire izvorăşte căldura. Oamenii prezintă deseori răutatea dar acolo unde este iubire izvorăşte bunătatea, acolo lumea devine o insulă a bunătăţii. Omul care se dăruieşte continuă să ofere vieţii mereu din inima sa, din înţelegerea sa, din bunătatea sa. Iubirea nu se epuizează ca bogăţiile pământeşti şi de aceea iubirea devine fericire iar la sfârşitul vieţii devine fericire veşnică. Convinsă de această forţă a iubirii, sfânta Tereza de Calcutta spunea că "Iubirea nu se poate măsura, dar poţi s-o dăruieşti fără măsură..."
2. Fericirea înseamnă pace
Nu eu o spun, o spune Cristos care între cele opt fericiri o plasează şi pe aceasta: "Fericiţi făcătorii de pace". Cei mai în vârstă pot spune că au fost copiii celor două războaie mondiale şi au simţit foarte bine ce înseamnă lipsa păcii: case incendiate, copii rămaşi fără părinţi; adevărate tragedii familiare! Toate acestea sunt urmările conflictelor, războaielor, care apar atunci când oamenii uită de Dumnezeu, nu mai au credinţă, când lipseşte din sufletul lor speranţa şi trăiesc mereu cu acea convingere că viaţa nu mai are sens. Dar omul credincios are mereu în sufletul său acea certitudine că nu trăieşte fără sens, că trebuie să creeze armonie în jurul său. Omul lipsit de pace simte în interiorul conştiinţei sale un război continuu.
De ce oare nu îl iubim pe bunul Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată inima noastră, din toată puterea şi cugetul nostru? Oare de ce nu reuşim să trăim comuniunea adevărată cu semenii noştri alimentându-ne din comuniunea cu Dumnezeu? Astfel vom descoperi taina păcii dumnezeieşti. De ce nu găsim curajul de a-i dărui întreaga noastră inimă, ci i-o dăruim fărâmitură cu fărâmitură, sau uneori suntem aşa de zgârciţi şi de împietriţi în suflet, încât nici măcar o fărâmitură din inima noastră nu-i dăruim? Îl răstignim în fiecare clipă cu păcatele noastre, în fiecare clipă uităm binefacerile sale, uităm de purtarea sa de grijă, uităm de milostivirea sa.
Mântuitorul Isus Cristos, bătând la uşa sufletului nostru, ne cere permisiunea şi doreşte să intre înlăuntrul inimii noastre în fiecare clipă cu pacea sa, dar nu ne forţează uşa inimii. Ne respectă libertatea cu care bunul Dumnezeu ne-a înzestrat şi bunătatea sa nemărginită. De noi depinde dacă decidem să-i deschidem şi să-l invităm să intre în casa inimii noastre. Bunul Dumnezeu ne face zilnic această ofertă: "Iată, eu stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine".
3. Fericirea înseamnă Dumnezeu
Într-o scriere se relatează faptul că într-o margine de cimitir a fost înmormântat un sinucigaş. Îngrijitorul cimitirului a observat că o femeie în vârstă se îngrijea de mormântul acestuia, împodobindu-l cu multe flori. "Oare merită?" întreabă îngrijitorul. Femeia în vârstă răspunde: "Ce fel de suflet a avut nu ştiu, atâta ştiu doar că şi acest suflet amărât a avut o mamă".
Cel care-l iubeşte pe Dumnezeu nu se mai teme de boală, nu se mai teme de sărăcie, nu se mai teme de răutatea şi nedreptatea oamenilor, nu se mai teme că are crucea prea grea, nu mai cârteşte în necazuri şi ispite, nu mai este deznădăjduit oricât de greu i-ar fi în viaţa de zi cu zi. Cine îl iubeşte pe bunul Dumnezeu ştie că acesta îi este alături în orice clipă a vieţii, ştie că nu îl va părăsi la greu, ştie că îl va purta în braţe atunci când va fi căzut şi îngenuncheat de probleme, fără puterea de a păşi singur, fără puterea de a se ridica singur şi a înfrunta greutăţile vieţii.
Avem obiceiul să ne revoltăm în necazuri şi nevoi, spunem că Dumnezeu ne-a uitat şi că nu-i pasă de noi, dar dacă l-am iubi pe Dumnezeu din toată inima şi cu toată fiinţa noastră, ne-am da seama că ne întinde mereu o mână de ajutor, un colac de salvare, ne trimite "îngeri păzitori'' (un prieten, un vecin, un frate, mama, tata, un străin cu inima iubitoare şi caldă, ca să ne poarte şi ei în braţe atunci când am obosit de atâta mers pe drumul greu al vieţii). Dumnezeu este peste tot în jurul nostru, dar noi deseori uităm acest lucru. Aşteptăm semne şi minuni, aşteptăm să ni se înfăţişeze în vise, dar nu realizăm că îngerii lui Dumnezeu ne apar mereu sub înfăţişarea unui binefăcător, a unui om obişnuit care ne este alături în încercări şi greutăţi, pentru că el ne-a creat după chiul şi asemănarea sa.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Poate de multe ori şi noi în viaţa de fiecare zi ar trebui să spunem despre oameni: Ce fel de suflet are, nu ştiu. Cum îşi trăieşte viaţa, nu ştiu. Dar eu atâta ştiu că fiecare dintre noi avem un tată ceresc care ne-a creat şi ne aşteaptă în casa sa.
"Cu iubire veşnică v-am iubit ne spune Dumnezeu". Despre această iubire a lui Dumnezeu ne vorbesc stelele cerului, valurile mării, munţii, dealurile şi câmpiile pline de roade.
Este adevărat că este o mare înşelătorie când cineva ne promite binele şi ne dă răul în schimb. Asta face lumea: promite fericire şi dăruieşte dezamăgire, promite sănătate şi vedem că vinde boală. Tot ceea ce ne oferă viaţa cu siguranţă că ne va şi lua înapoi. De aceea putem confirma ceea ce ne spune Qohelet în prima lectură: "Toate sunt deşertăciune!" Şi atunci ce ne mai rămâne? Doar Dumnezeu. De aici provine acea înţelepciune a oamenilor în vârstă care nu mai trăiesc din iluzii, planuri de viaţă, dar ştiu să îmbătrânească frumos, să îşi accepte suferinţa şi la sfârşit se întorc liniştiţi la Dumnezeu.
Închei aceste câteva gânduri cu o scurtă rugăciune: "Dumnezeule, Părinte ceresc, cu umilinţă şi cu multă încredere în suflet te rugăm, dă-ne harul ca în timpul căutării fericirii noastre pământeşti, să nu uităm adevărata fericire care eşti tu, în unire cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Amin.
