Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Ercole Andreazzi murea într-un sanatoriu în anul 1930. Era un om care a fost crescut într-un mediu anticlerical, antireligios, ateu. Tatăl său, medic de profesie, a voit să-i dea o educaţie atee riguroasă. În anul 1924, Ercole se afla la Milano urmând Politehnica, spre a deveni inginer. Senin, vesel şi sănătos, se lăuda printre studenţi: "Sunt foarte mulţumit că sunt ateu". Boala, însă, soseşte pe neaşteptate, îl sileşte să-şi întrerupă studiile şi să meargă la un sanatoriu. Aici o întâlneşte pe domnişoara Pina Piccioli, bolnavă şi ea tot de TBC, cu studiile terminate, dar foarte credincioasă. Cu credinţa ei plină de bunătate şi iubire a reuşit să-l convertească. Primeşte Prima Sfântă Împărtăşanie şi devine un apostol pentru tatăl său. Iată ce i-a scris într-o bună zi: "Dorinţa mea cea mai vie este ca tu să primeşti şi să trăieşti credinţa". Altădată, arătând o fotografie unui prieten de când era student, i-a zis: "Sunt chiar eu. Atunci nu ştiam nimic, nici chiar că sunt ignorant. Acum sunt bolnav şi nu voi avea niciodată ceea ce doream atunci. Dar l-am găsit pe Dumnezeu. Mi se părea, când eram ateu, că religia catolică este o jignire adusă libertăţii individuale, că te face sclavul anumitor dogme, dar acum îmi dau seama că ea mi-a adus adevărata libertate de care odinioară eram atât de mândru, dar care, de fapt, nu era decât o sclavie a instinctelor, pe când adevărata libertate constă în a urma învăţătura creştină, fiindcă numai aşa se eliberează şi se întăreşte acela care este cu adevărat suflet şi duh, pe care Dumnezeu l-a pus în noi şi este cel mai aproape de el".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi avem în faţa noastră o evanghelie pe care mi-aş permite să o numesc "evanghelia laicilor". Dacă aţi observat, nu se vorbeşte de apostoli, ci doar de 72 de persoane, de ucenici pe care îi alege Isus. Probabil este o continuare a evangheliei de duminică, când Isus tot întreba pe fiecare: vino după mine, vino după mine! În cele din urmă, iată, a adunat aceşti 72 şi îi trimite, îi trimite în lume, în cetăţi. Ce ştiau ei să facă, poate vă întrebaţi. Îi trimite să vorbească, doar să spună un singur mesaj: "Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi". Adică, la un popor care deja ştia de sute de ani că va veni Mesia, că va veni Împărăţia lui Dumnezeu, aceşti oameni doar atât trebuiau să facă, să bată din poartă în poartă şi să spună: "Gata e, s-a împlinit, Mesia pe care l-aţi aşteptat este între voi, deschideţi ochii".
Pe de altă parte, sfântul Augustin vorbind despre acest pasaj din evanghelie, care este unic în felul său, vorbeşte despre un seceriş. Şi spune sfântul Augustin: "Oare care este secerişul de care vorbeşte Domnul?". El îi trimite pe cei 72 de ucenici care se adaugă apostolilor, ca şi cum secerişul ar fi gata pregătit. Dar, care e secerişul, prin urmare? Şi continuă sfântul Augustin: "Cu siguranţă azi, aici în evanghelie, nu vorbim despre păgâni, deoarece la ei nu a fost încă semănat nimic. E vorba de poporul evreu. Pentru acest seceriş, stăpânul secerişul trimite secerători. Cât despre păgâni, acolo va trimite semănători, nu secerători. Aici sunt trimişi apostolii la poporul ales, unde deja profeţii au semănat deja cuvântul sute de ani la rând". Ce plăcere să priveşti spre acest câmp cultivat de secole de Dumnezeu, să priveşti cu admiraţie trimişii lui Dumnezeu care lucrează în acest seceriş. "Aşadar", spune sfântul Augustin, "putem observa două secerişuri: unul care este deja în curs şi altul care va urma. De fapt, ucenicii trebuie să spună doar atât, că s-a apropiat de voi Împărăţia lui Dumnezeu".
Aşadar, iată o trimitere. Dar Isus Cristos nu vrea o trimitere, doar, ci începe cu un alt îndemn, dacă aţi observat: "Rugaţi-l pe stăpânul secerişul să trimită lucrători". Da, este vorba despre două acţiuni. Una, rugăciunea, fără de care apostolatul nu ar avea niciun sens, pentru că nu s-ar lega de Dumnezeu, nu ar fi orientat către Dumnezeu. Şi în al doilea rând, este vorba de acţiune. Nimeni nu poate spune: "Eu mă rog foarte mult, dar nu vorbesc de Dumnezeu niciodată". E vorba de cele două acţiuni, ambele valabile şi care trebuie: rugăciune şi trimitere.
Pe de altă parte, în al doilea rând, am vrea să observăm faptul că Isus, deja, prevesteşte un risc. Şi totdeauna, de 2000 de ani, vorbirea despre Isus, vorbirea despre Dumnezeu, prezintă un risc. Apostolii au murit ca martiri, de 2000 de ani există martiraj pe faţa pământului. Ba chiar se spune că n-a fost nicio zi de la Dumnezeu pe faţa pământului în care să nu fi curs sânge sau măcar lacrimi de creştin. Putem să vedem şi noi, adesea, aceeaşi situaţie. Şi martirii sunt foarte aproape de noi, chiar în timpurile noastre de multe ori.
Apoi, în altă ordine de idei, trebuie să vedem că Isus Cristos cere o părăsire totală a lucrurilor. "Nu luaţi cu voi nimic pe drum, nici pungă, nici baston, nici încălţăminte". De ce? Pentru că totdeauna lucrurile, obiectele, ar putea să fie o piedică în calea evangheliei, în calea vorbirii despre Dumnezeu. Un om bogat, de obicei, se spune că este mult mai greu credibil decât unul care vorbeşte cu sărăcia lui şi cu viaţa lui.
Se spune că la un călugăr din pustiu vine într-o zi un turist. Şi călugărul îl invită pentru un colocviu în camera sa, în chilia sa. Dar el nu avea în chilie decât un pat mic, o masă mică şi un scăunel. Şi turistul, curios, îl întreabă. Zice: "Dar, unde vă este mobila?". La care călugărul îl întreabă: "Dar a dumneavoastră unde este?". "A, nu, dar eu sunt turist, eu nu port mobila cu mine". La care călugărul îi zice: "Şi eu sunt tot turist pe acest pământ, n-am să port mobila cu mine". Iar acel călugăr trebuie spus că de fapt era un om care, într-adevăr, avea o mare credibilitate şi era admirat de toată lumea.
Tocmai de aceea, iată, Isus pune această condiţie: "Nu luaţi cu voi nimic. Nu luaţi cu voi nici desagă, nici baston, nici încălţăminte".
Mai e ceva foarte interesant în evanghelia de astăzi: Apare de două ori cuvântul "numele", numele în care se vorbeşte despre numele lui Dumnezeu. Aceşti ucenici, când s-au întors înapoi din misiune s-au bucurat că în numele lui Dumnezeu s-au întâmplat multe lucruri frumoase, ba chiar au făcut şi minuni. "În numele lui Dumnezeu". E aşa de important, pentru că, e adevărat, la noi sau la europenii de astăzi sau la lumea de azi, numele nu mai are o aşa de mare importanţă. Avem nişte nume la întâmplare, probabil. Dar în lumea ebraică numele însemna identitatea persoanei, însemna calitatea persoanei, însemna totul. Iată, numele lui Dumnezeu este pur şi simplu, de-a dreptul spus, făcător de minuni. Şi noi multe lucruri le facem în numele lui Dumnezeu. Chiar aşa începem: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Ori, iată că de aici Isus mută următoarea expresie: "Numele voastre vor fi scrise în ceruri". Deci, cine lucrează în numele lui Dumnezeu va avea numele propriu scris în ceruri. Ce înseamnă lucrul acesta? Cine lucrează pentru evanghelie şi pentru Dumnezeu va primi cea mai mare şi posibilă răsplată, adică numele vor fi în ceruri. Şi iarăşi spun, numele care reprezintă persoana, integralitatea persoanei, totalitatea fiinţei umane, adică oamenii aceştia vor avea numele lor, persoana lor, în cer.
În al patrulea rând, aş vrea să spun că aceşti trimişi să vestească evanghelia vor găsi totdeauna respingere, ba chiar vor fi persecutaţi permanent. Însă ei duc totdeauna pacea. E foarte frumos. Una din marile crize ale omenirii, cu siguranţă, este criza de pace. Noi ne-am obişnuit să spune că dacă nu e război, e pace. E prea puţin spus. Pacea fără Dumnezeu nu există. Am început şi cu acest Ercole Andreazzi, care şi-a găsit pacea abia odată cu găsirea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, oamenilor care îl resping pe Dumnezeu, oamenilor care nu îl au pe Dumnezeu, tare mă tem că le lipseşte pacea. Ori creştinul, din totdeauna, începând cu aceşti trimişi ai lui Isus Cristos şi până astăzi, trebuie să meargă să vorbească despre pace, despre o pace care vine de la Dumnezeu, o pace care provine din Dumnezeu, o pace care este însuşi Dumnezeu.
Observăm bine că Sfântul Părinte, papa Francisc, vorbeşte atât de des despre o pace care vine doar şi doar de la Dumnezeu.
Pe de altă parte, spuneam că este vorba astăzi despre laici, despre oamenii care trebuie să vorbească despre Dumnezeu. Şi voiam să subliniez şi mă bucur de multe ori să spun acest lucru: laicii, de multe ori, ajung acolo unde nu ajunge preotul. Ba, mai mult, noi în Moldova noastră catolică suntem foarte datori, debitori multor persoane implicate în apostolat. De exemplu, aici la noi, să spunem acum 100, 200 de ani, veneau călugări sau preoţi misionari cu limbi străine şi foarte puţini. În multe sate nu ajungea decât poate o dată la o lună sau la două luni. Cine a menţinut flacăra credinţei? Mă gândesc la toate acele persoane, femei şi bărbaţi, dascăli şi călugăriţe, persoane implicate, care cu rugăciunea lor, cu iniţiativa lor, cu modul simplu de a vorbi au menţinut până astăzi flacăra credinţei aici în Moldova. Cu alte cuvinte, trebuie spus: fiecare om trebuie să se regăsească în trimis al lui Dumnezeu, nu numai preotul, ci orice persoană, aşa cum spune şi Conciliul al II-lea din Vatican, "este mădular al Bisericii şi trebuie să-l mărturisească pe Isus la lumea de astăzi, să aibă un duh al profeţiei, care vorbeşte despre speranţă, o speranţă care nu dezamăgeşte, o speranţă care ne poartă către Dumnezeu". Observaţi că din ce în ce mai mult, se vorbeşte despre nenorociri, despre calamităţi, despre atentate, despre toate. De ce? Pentru că a fost înlocuit Dumnezeu. Lumea vorbeşte puţin despre Dumnezeu, despre un Dumnezeu al păcii, despre Dumnezeu iubire, despre un Dumnezeu milostivire. Aici este misiunea, nu numai a noastră, dar şi a dumneavoastră, iubiţi credincioşi şi dragi ascultători. Vorbiţi lumii despre un Dumnezeu despre care sau pe care îl caută tinerii, vorbiţi despre un Dumnezeu iubire pe care îl caută omul disperat, vorbiţi despre un Dumnezeu iubire la orice necredincios, vorbiţi despre un Dumnezeu iubire la cei care au ajuns pe malul prăpastiei, vorbiţi tuturor: fără Dumnezeu nu se poate. O societate în care Dumnezeu este scos afară va ajunge, cum spune Isus în evanghelia de astăzi "mai rău decât Sodoma şi Gomora". Dar o să spuneţi: Omul nu mai are libertate, să-l primească sau să-l refuze pe Dumnezeu? Ba da, poate să-l refuze, dar finalul este mai rău decât al Sodomei şi al Gomorei. Ori, noi, care suntem în biserică, noi care îl cunoaştem şi-l iubim pe Dumnezeu, vom avea numele scrise sus în ceruri, lucru pe care îl doresc tuturor din toată inima.
Lăudat să fie Isus Cristos!
