Vestirea evangheliei: misiune uitată
Există o diferenţă abisală între noi şi primii fraţi ai noştri în credinţă, învăţaţi şi instruiţi direct de către apostoli. Isus, timp de trei ani de zile, a avut la inimă, am putea spune, dorinţa de a încredinţa apostolilor săi marele tezaur al adevărului, care este cuprins în cuvântul său, pe care noi îl numim evanghelie. Este cu adevărat un mister cum aceşti apostoli şi ucenici au ştiut să păstreze în memoria lor viaţa şi cuvintele Învăţătorului divin.
Când Duhul Sfânt la Rusalii s-a coborât asupra lor, imediat s-a risipit orice teamă şi ignoranţă şi nu numai că i-a făcut misionari plini de curaj, dar au auzit invitaţia de a merge în toată lumea, pentru că "evanghelia" este "darul pentru mântuire", pe care Dumnezeu l-a lăsat pentru fiecare om, din orice loc, şi care cerea să fie făcut cunoscut tuturor. Este de ajuns să citim cartea Faptele Apostolilor şi imediat ne uimim câţi oameni s-au convertit la prima predică a apostolilor... Ar fi suficient să amintim de călătoriile misionare ale sfântului Paul, căruia îi plăcea să meargă în întâmpinarea celor care nu au auzit vreodată de Cristos, suferind pentru aceasta bătăi, închisoare, dar fără să se oprească, şi, astfel, apare în tot caracterul său dramatic modul nostru de a sta cuminţi, la locul nostru, uneori sau chiar de foarte multe ori fără a scoate un cuvânt!
Ne uimeşte, de asemenea, mai mult să citim cum la începuturile creştinismului nu erau evangheliile scrise, dar vestirea era încredinţată numai cuvântului, care era nu numai ascultat şi primit, dar şi păstrat, până în momentul în care s-a simţit nevoia de a scrie evangheliile pentru toate timpurile şi, prin urmare, şi pentru noi. Astfel cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în inimile primilor discipoli, a fost aşternut pe hârtie... un adevărat miracol al Duhului Sfânt!
Evanghelia, pe care ne-o propune sfântul Luca în această duminică, este de mare actualitate; mulţi încearcă să o facă proprie. Nu numai astăzi, dar şi în trecut...
Într-o zi - era în jurul anului 1207 - chiar acest text al evangheliei era proclamat într-o biserică, în timpul celebrării sfintei Liturghii. A ascultat un tânăr care abandonase de puţin timp viaţa sa comodă şi de plăceri de mai înainte, dar care nu ştia încă drumul pe care să apuce pentru a-l urma mai îndeaproape pe Domnul. La auzirea cuvintelor acestei evanghelii, a avut impresia că Mântuitorul le-a rostit chiar pentru el. Adresându-se unui însoţitor, a exclamat: "Asta vreau, aceasta o cer, aceasta doresc să fac din toată inima!" Şi dintr-o dată şi-a aruncat sandalele, a aruncat toiagul, a dat la o parte cureaua, s-a încins cu o frânghie şi a plecat la drum... Astfel începea aventura acelui "creştin sărac", care - cred că aţi intuit despre cine este vorba - era sfântul Francisc din Assisi.
Citim în evanghelia duminicii de astăzi: "În acel timp, Domnul a ales încă şaptezeci şi doi de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa, în fiecare cetate sau loc pe unde avea să treacă el. Şi le-a zis: De secerat este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul său. Mergeţi! Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale şi nu salutaţi pe nimeni pe drum. În orice casă veţi intra, spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!»"
Trimiterea celor 72 de discipoli lasă să se întrevadă clar că misiunea de a vesti evanghelia nu este numai misiunea apostolilor, ci a tuturor ucenicilor, a tuturor acelora care au primit mesajul evanghelic, aşa cum afirmă şi Biserica în Codul de Drept Canonic: "Credincioşi creştini sunt cei care, încorporaţi lui Cristos prin Botez, sunt constituiţi popor al lui Dumnezeu şi, de aceea, făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, sunt chemaţi să exercite, fiecare conform condiţiei proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii să o îndeplinească în lume".
Este important să subliniem că misiunea de a cunoaşte şi de a face cunoscută evanghelia, "mergeţi în lumea întreagă", nu este un fapt rezervat vreunei asociaţii catolice sau numai cuiva, ci este misiunea tuturor şi aceasta derivă din Botez. Este darul şi, prin urmare, datoria cea mai frumoasă a profeţiei, care îi priveşte pe toţi creştinii.
Este adevărat că a fost o tradiţie lungă şi dăunătoare, în mod inconştient fireşte, care a încredinţat misiunea de a vesti evanghelia numai preoţilor, reducându-i pe credincioşi numai la rolul de simpli ascultători, aşa încât drumul responsabilizării tuturor în ceea ce priveşte evanghelizarea, chiar după Conciliul Vatican II, întâlneşte multe dificultăţi şi neîncrederea faţă de laici în capacitatea lor de a vesti evanghelia este încă mare.
Este, de asemenea, adevărat că nu se poate "merge" în vestirea evangheliei, dacă nu există credinţa şi cunoaşterea cuvântului lui Isus. E nevoie de pasiune, răbdare şi competenţă, cum, de altfel, este nevoie în toate domeniile de specialitate sau şi în competenţele profesionale umane, pentru a face din evanghelie şi, mai mult încă, din Biblie, cartea lui Dumnezeu: o carte care, spre deosebire de atâtea care se citesc (măcar de s-ar citi...) uneori pentru trecerea timpului şi care nu lasă nici o urmă, este o carte care se întrupează până la a deveni gândire şi viaţă, care sunt "căi" ale creştinului, pe care Dumnezeu călătoreşte cu noi şi noi cu el. Şi de săptămâna trecută, de la data de 28 iunie, noi, catolicii români, avem la dispoziţie versiunea catolică a întregului cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia.
Neglijând Cartea Sfântă, Biblia, riscăm să scădem în credinţă şi în acelaşi timp să pierdem şi din elanul pentru sfinţenia vieţii, fiind asaltaţi de alte veşti şi alte lecturi, care nu au nimic de-a face cu vestea cea buna conţinută în Biblie.
Îmi amintesc, atunci când eram copil, în familia în care trăiam, în fiecare duminică mergeam la biserică. Se învăţa atunci că pentru a lua parte la Liturghia de duminică şi să fie bine ascultată era suficient să fii prezent la părţile esenţiale: ofertoriu, consacrare şi Împărtăşanie. Mulţi credincioşi plecau la biserică mai târziu, considerând că proclamarea cuvântului lui Dumnezeu şi predica nu erau necesare pentru a împlini datoria de a asculta Liturghia de duminică. Dar nu toţi gândeau în acest sens.
Mama sau tata, după întoarcerea de la biserică, mă întrebau despre ce a fost vorba în evanghelie şi despre ce a predicat parohul. Încercam să-mi amintesc de vreo frază din evanghelie sau de ceva care a fost spus la predică. Şi, astfel, îmi garantam o duminică liniştită.
Singura cale, până nu de mult, pentru a cunoaşte evanghelia, era Liturghia duminicală, când, după proclamarea evangheliei în limba latină, urma şi proclamarea ei în versiunea în limba română. Dar era prea puţin, ţinând cont că nu aveam la dispoziţie, ca astăzi, nici măcar versiunea în limba noastră a evangheliilor...
A trebuit să vină Conciliul Vatican II pentru a ne aminti că trebuia să schimbăm pasul. Astfel Biblia sau Sfânta Scriptură, şi, prin urmare, evanghelizarea, au devenit o urgenţă pentru "a schimba roata": evanghelizarea a devenit o misiune pentru toţi.
Marele papă Paul al VI-lea, în documentul "Vestirea evangheliei" scria: "Biserica o ştie. Ea are o conştiinţă vie despre mesajul Mântuitorului - Trebuie să vestesc vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu - se aplică în tot adevărul ei la ea însăşi. Şi pe bună dreptate sfântul Paul adaugă: «Pentru mine a vesti evanghelia nu este un motiv de mândrie, dar o datorie. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!» A evangheliza este harul şi vocaţia proprie a Bisericii, identitatea ei profundă. Ea există pentru a evangheliza, şi anume pentru a predica şi a învăţa, să fie un canal al darului de har, să fie canal de împăcare a păcătoşilor cu Dumnezeu, să perpetueze jertfa lui Cristos în sfânta Liturghie, care este memorial al morţii şi învierii sale. Invitată să evanghelizeze, la rândul ei trimite evanghelizatori. Ea pune în gura lor cuvântul care mântuieşte, le explică mesajul a cărei depozitară este; Biserica le dă mandatul pe care ea însăşi l-a primit. Dar nu pentru a predica ideile lor personale, ci o evanghelie, a cărei patroană nu este ea şi nici vestitorii nu sunt patroni".
"Mergeţi!... Vestiţi cuvântul lui Dumnezeu!", este o invitaţie pe care nu o putem ignora, dacă ne simţim cu adevărat creştini. Şi aş spune că această invitaţie a fost primită de mulţi.
Ajunge să amintim de atâtea iniţiative de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, aşa-zisele lectio divina şi mişcări biblice în cadrul Bisericii Catolice care oferă un nou elan pentru evanghelizare sau, cum se subliniază în documentele mai recente ale Bisericii, pentru o nouă evanghelizare. Da, este nevoie de o nouă evanghelizare şi, prin urmare, de noi trimiteri pentru a "merge" şi pentru a vesti evanghelia.
Ne-am dat seama că, fără cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, sacramentele îşi pierd imensa lor putere şi devin ceremonii exterioare, obligaţii pe care trebuie să le îndeplinim, cum sunt sărbătorile de prima sfântă Împărtăşanie sau pentru sfântul Mir, care în loc să devină o trimitere pentru a vesti evanghelia mântuirii - "mergeţi" - devin mai degrabă un "a fugi" de misiunea evanghelizării!
Chiar şi sacramentul Căsătoriei, golit de o serioasă pregătire şi care nu este susţinut de cuvântul lui Dumnezeu, cunoaşte o fragilitate pe care deja cu toţii o cunoaştem.
În evanghelia de astăzi Isus indică şi "modul de a merge": şi anume cu simplitatea şi sărăcia omului în faţa măreţiei a ceea ce vesteşte, "ca miei în mijlocul lupilor: Nu luaţi cu voi nici desagă, nici pungă, nici sandale".
Este, cu adevărat, contrariul a ceea ce, de multe ori, face lumea, pentru a reuşi cu înşelăciunile ei, cu publicitatea ei, cu limbajul ei seducător sau cu caracterul pompos al discursurilor politice care, prea des, sunt zgomot de cuvinte, fără conţinut, cu multe promisiuni, dar care reuşesc să înşele lumea.
Noi nu trebuie să facem la fel în misiunea noastră de evanghelizatori. Noi trebuie să mergem spre fraţii noştri cu simplitatea cuvântului şi mai bine dacă este însoţit de mărturie, să mergem - putem spune - în vârful picioarelor, pentru că ştim că puterea cuvântului nu stă în modul nostru de a-l oferi sau în meşteşugul cuvintelor, ci în puterea Duhului Sfânt. Lumina adevărului, care vine din cuvântul vestit, nu suntem noi, ci este Isus. Este ceea ce aminteşte şi recenta enciclică, "scrisă la patru mâini", Lumen fidei, a papei emerit Benedict al XVI-lea şi a papei Francisc, enciclică publicată vinerea trecută. "Dacă îndepărtăm lumina adevărului, credinţa din localităţile noastre, se va micşora încrederea între noi oamenii şi vom fi uniţi numai din motive de teamă, iar stabilitatea raporturilor noastre va fi mereu ameninţată".
Recomandarea lui Isus de a "merge fără desagă", chiar şi în mijlocul lupilor, dezarmează pe cel care caută, poate, fascinaţia omului şi, în schimb, descoperă că în sărăcie şi simplitate apare lumina lui Dumnezeu. Şi astăzi suntem cât se poate de conştienţi, privind la papa nostru Francisc.
Nu ne rămâne, aşadar, iubiţi credincioşi, decât să luăm din nou Biblia în mâinile noastre şi să ne obişnuim să facem din ea în fiecare zi "pâinea vieţii", de neînlocuit, pentru că acolo îl cunoaştem pe Dumnezeu şi acolo intrăm în lumina adevărului său. Şi, astfel, devenim noii misionari, noii trimişi, noii ucenici ai Domnului, pe care îi trimite în lumea de astăzi pentru a duce evanghelia mântuirii. Amin.
